Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Constantin Brăiloiu: „L’aristocrate, l’éternel dégoûté“ de Valentina Sandu-Dediu

Dacă răsfoim „Revue de Musicologie“ [RdM], publicație care-și serbează anul acesta centenarul, cu scopul de a decupa prezențele românești (autori sau teme), prima jumătate a secolului XX iese cu siguranță câștigătoare. Interesul francezilor pentru tradițiile muzicale ale României era pe atunci viu și constant, iar numeroși muzicieni români treceau, în etapa lor de formare, pe la Schola Cantorum și École Normale, aducând în țară, la întoarcerea lor, idei și puternice influențe ale mediului cultural parizian.
Dezbaterile intelectuale și artistice din interbelicul românesc se reflectă într-o anume măsură și în unele articole din RdM, unde detectăm obsesia pentru situări „naționale” și „universale”, mai precis două tipuri de discurs muzicologic: unul naționalist, glorificând fondul arhaic al folclorului și tradiției religioase bizantine; celălalt europenist, tinzând spre sincronizarea cât mai rapidă cu Occidentul, fără a părăsi însă un specific național (după modelul propus de Eugen Lovinescu).
Tonul lui Mihail Vulpescu, de pildă, dintr-un articol despre genuri și instrumente țărănești românești („La Chanson Populaire en Roumanie”, RdM, T. 8, No. 24, Nov. 1927, p. 214- 219) sună azi prăfuit și ridicol. Fără îndoială, intenția lui Vulpescu – membru în Société Française de Musicologie șSFMț din 1925 – de a prezenta cititorului francez în premieră, cu mult entuziasm, o zonă necunoscută, merită apreciată. Întreaga carieră a cântărețului și profesorului de operă, folcloristului Vulpescu este marcată (la Paris și la București) de neobosite inițiative de acest fel. Însă referirile la cântecul popular românesc (investit cu perfecțiune, pasiune, ancestral) nu depășesc stilul descriptiv, simplist, cu accente naționaliste: melodiile noastre sunt unice, rod al unei educații milenare și al unei dezvoltări în liniște și pace, care n-ar fi fost posibilă dacă „alte rase ar fi venit să se suprapună” nobilei civilizații autohtone...
O distanță enormă în ceea ce privește maniera de abordare, consistența cercetării și metodologia se observă în mod frapant între acest articol al lui Vulpescu și cel semnat de Constantin Brăiloiu, patru ani mai târziu: „Esquisse d’une méthode de Folklore musical (Organisation d’Archives)”, RdM, T. 12, No. 40 (Nov. 1931), p. 233- 267. Aș îndrăzni să spun că acesta din urmă devine, simbolic, actul de naștere al muzicologiei, nu doar al etnomuzicologiei românești, deși timp de decenii nu a fost recunoscut ca atare. Rigoarea conceptuală, temeinicia argumentației, îmbinarea armonioasă și convingătoare dintre teorie și exemplele practice, claritatea și eleganța scriiturii sunt doar câteva din calitățile incontestabile ale lui Brăiloiu (din păcate, luate ca model de prea puțini muzicologi români, până astăzi). Remarcabile în acest studiu sunt – dincolo de influența lui Dimitrie Gusti – atât definirile scrupulos dezbătute ale muzicii țărănești, dar și configurarea metodei culegerii de muzici orale (cu ajutorul celor mai noi tehnologii: fonograful și cilindrii de ceară, aparatul fotografic, cinematografia), a organizării arhivelor cu tot soiul de materiale, de la cele iconografice la fișele propriu-zise. Brăiloiu inventariază cu grijă tot ceea ce rezultă după o expediție în care muzicianul este însoțit de un filolog, și arată cum se constituie apoi arhiva, cu explicații amănunțite ale disciplinei de lucru, de transcriere, de sortare, de organizare, de analiză etc. Multe ilustrații și exemple sugestive însoțesc „arida dizertație de arhivist”, numită astfel cu modestie de autorul ei, deși este evident că reprezintă mult mai mult decât atât. Valoarea acestui studiu va continua să fie recunoscută după decenii, așa cum citim și în portretul semnat de André Schaeffner imediat după dispariția lui Brăiloiu, cu intenția de a pune în ordine valoroasele scrieri ale confratelui român: „Aristocratul, eternul blazat care era Brăiloiu avea simțul folclorului, așa cum un pictor autentic îl posedă pe cel al culorii” („Bibliographie des travaux de Constantin Brailoiu”, RdM, T. 43, No. 119, Jul. 1959, p.6). Mai mult încă, în travaliul de restituire a operei prietenului său, Schaeffner va prefața și publica în 1962 texte inedite ale lui Brăiloiu despre Claude Debussy, în care privirea istoriografică și estetică recomandă inteligența și orizontul larg al muzicologului.
Brăiloiu rămâne un consecvent colaborator al RdM, semnând până în 1958 articole și recenzii despre muzicile tradiționale românești și din lume. În calitatea de membru al SFM, participă activ la cercetarea etnomuzicologică pariziană, în numeroase conferințe pe care le va transforma ulterior în acele studii emblematice despre sistemele ritmice și genuri ale muzicilor tradiționale românești, despre metabolul pentatonic etc. Unul dintre acestea va apărea în 1951 în RdM, analizând ritmul aksak pus față în față cu sistemul ritmic occidental, și exemplificat prin liste de ritmuri ce se întind pe zeci de pagini („Le rythme Aksak”, RdM, T. 33, No. 99/100, Dec. 1951, p. 71-108).
Numeroasele recenzii ale lui Brăiloiu în anii ‘50 dezvăluie același spirit viu, critic, precum și argumentațiile profesioniste care-l caracterizează. Poate fi necruțător observând omisiunile, inexactitățile, lipsa sistematicii și chiar o publicitate mascată a industriei discurilor în constituirea unui Catalog internațional al muzicii folclorice înregistrate. Poate admira, pe de altă parte, cercetările unor colegi preocupați de vechi muzici rusești, de repertorii din Balcanii centrali, l’Ile de Batz sau Sicilia, punând în balanță meritele acestor publicații cu unele minusuri (insistă îndeosebi asupra folosirii noilor tehnologii de înregistrare în culegerile de folclor și asupra rigorii științifice a transcrierilor, a analizelor și mânuirii conceptelor). Nu neglijează nici pe confrații români, având doar cuvinte de apreciere pentru Emilia Comișel și Mariana Rodan-Kahane, sau evaluând Revista de folclor a Institutului de Folclor din România, moștenitorul etatizat al colecțiilor existente dinainte de război, la care însuși Brăiloiu contribuise considerabil. Este remarcabil felul în care descrie megalomania și ipocrizia sistemului comunist, reflectate în structura noului Institut, și în același timp modul în care selectează contribuțiile cu adevărat valoroase din publicațiile respective.
Nu există nicio îndoială: prezența muzicii românești în paginile din RdM se distinge în primul rând prin figura lui Brăiloiu. Mai mult, spre finalul secolului XX, așa cum aflăm dintr-o recenzie a lui Bernard Lortat-Jacob, etnomuzicologii Laurent Aubert și Speranța Rădulescu au editat într-o valoroasă colecție de discuri din 1988 înregistrări din acele arii geografice care reprezentaseră terenuri predilecte pentru Brăiloiu. În plus, activitatea lui este permanent reflectată fie în alte recenzii, fie în studii care îi citează până de curând cercetările, demonstrându-le astfel modernitatea.
În comparație cu acestea, celelalte ecouri ale muzicilor românești în RdM sunt palide, și concentrate aproape exclusiv pe muzicile rurale. În perioada interbelică, în care ideile și muzicienii încă circulau fără restricții între Franța și România, RdM și documentele SFM pot furniza unele informații prețioase pentru istoriografia românească. Amédée Gastoué, bunăoară, recenzează prin anii ‘30 un manual al lui George Breazul (Carte de cântece pentru clasa a IV-a secundară) și colecții de „folclor proaspăt și fermecător” din România (alcătuite de Sabin Drăgoi, V.I.Popovici, Gheorghe Cucu). Cititorul înțelege astăzi că interesul editorilor francezi se îndreaptă, pe tot parcursul secolului XX, spre muzicile tradiționale românești, ignorând în schimb tot ce ține de genurile muzicii moderne și de avangardă. George Enescu, bunăoară, nu pare a constitui un subiect interesant, și nici pleiada de compozitori interbelici (dintre care câțiva erau stabiliți la Paris) sau originalele sisteme dezvoltate de unii compozitori postbelici. Este adevărat că, în cel din urmă caz, izolarea strictă a României comuniste dincolo de Cortina de Fier a făcut aproape imposibilă comunicarea dinspre și înspre Occident. Însuși Brăiloiu nu va mai reveni în țara natală după război, stabilindu-se în Elveția și apoi în Franța, fapt care îi facilitează continuarea colaborării cu colegi și instituții europene. România este din ce în ce mai rar pomenită în paginile revistei începând cu anii ‘60, și atunci doar în câteva recenzii legate de paleografia muzicală bizantină, de lexicografia românească sau în studii legate de cercetările lui Béla Bartók pe teritoriu românesc.
Din asemenea fragmente de microistorie se încheagă imaginea unor muzici „naționale”, proiectate în „universal” datorită paginilor RdM. Aici a fost stimulată curiozitatea pentru spațiul românesc, perceput în anumite momente drept exotic, iar alteori cercetat temeinic pentru potențialul muzicilor sale tradiționale. Și tot aici și-au găsit un loc bine pus în valoare scrierile celui mai important și mai cunoscut muzicolog român de până azi: Constantin Brăiloiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara