Numărul curent: 41

Dosar:
Constant Tonegaru - deţinut politic de Alex. Ştefănescu


Născut la 13/ 26 februarie 1919 la Galaţi, într-o familie de condiţie bună, Constant Tonegaru îşi începe educaţia intelectuală încă din copilărie, citind versuri şi călătorind cu tatăl său (căpitan de vas, avocat şi poet el însuşi) la Atena, Alexandria şi Istanbul. La vârsta de 17 ani, elev de liceu la Bucureşti, publică articole în revista Neamul românesc a lui Nicolae Iorga. Rămâne, practic, fără sprijinul familiei, ca urmare a unei crime pasionale săvârşite de tatăl lui; îşi întrerupe studiile şi se angajează la CFR, încercând să-şi ajute şi mama, împreună cu care locuieşte. Scrie versuri şi se simte atras de boema literară. Se împrieteneşte cu Dimitrie Stelaru, şi el boem prin vocaţie. Frecventează cenaclul "Sburătorul" al lui E. Lovinescu şi îşi modernizează concepţia despre poezie. Bucurându-se de susţinerea lui Vladimir Streinu, devine cunoscut ca poet şi obţine un post de dactilograf la Ministerul Eucaţiei şi Tineretului. Se împrieteneşte cu tânărul şi cultivatul poet şi publicist Barbu Cioculescu. Cu candoarea şi umorul lui, cu stângăcia care îi evidenţiază necontenit onestitatea de fond, Constant Tonegaru se face îndrăgit de colegii săi de generaţie: Iordan Chimet, Mihail Crama, Pavel Chihaia, Marilena Popa, Tudorel Popa ş.a. După încheierea războiului, sub ocupaţie sovietică, face parte din grupul care organizează Asociaţia "Mihai Eminescu", un fel de Crucea Roşie clandestină specializată în ajutarea intelectualilor persecutaţi de noul regim. Este arestat în martie 1949, spre disperarea mamei lui, care încearcă dramatic, dar fără succes să-l scoată din închisoare. Nesuportând condiţiile din puşcărie, se îmbolnăveşte grav de plămâni. Autorităţile renunţă la intenţia de a-i prelungi perioada de detenţie şi îl eliberează după opt luni de reţinere ilegală şi alţi doi ani de temniţă fixaţi prin sentinţă judecătorească. Este însă prea târziu. Constant Tonegaru moare la 10 februarie 1952.
În urma lui rămâne o carte de versuri, Plantaţii, apărută în 1945 la Editura Fundaţiilor Regale, şi manuscrisul unei alte posibile cărţi, Steaua Venerii, încredinţat prietenului său, Barbu Cioculescu. Acesta îşi face cu devotament datoria faţă de prietenul dispărut, publicând în 1969 (atunci când o asemenea întreprindere devenise posibilă), la Editura pentru literatură, volumul Steaua Venerii, în care include, inspirat, tot ce a scris Constant Tonegaru de-a lungul scurtei lui vieţi. Studiul introductiv, semnat de Barbu Cioculescu, cuprinde portrete de o remarcabilă expresivitate ale poetului şi părinţilor săi, ca şi o fină analiză a operei.

Asociaţia "Mihai Eminescu"

În 1945, un grup de scriitori români, format din Vladimir Streinu şi prietenii săi mai tineri Constant Tonegaru, Iordan Chimet şi Pavel Chihaia, înfiinţează Asociaţia "Mihai Eminescu", ca formă de rezistenţă împotriva persecuţiilor drastice - mergând până la lichidarea fizică - la care sunt supuşi intelectualii de forţa sovietică de ocupaţie. Din grup face parte, practic, şi Père Barral, traducător al lui Eminescu în franceză şi secretar, în acel moment, al Nunţiaturii Catolice din România.
Asociaţia are, înainte de toate, un scop umanitar. Ideea este de a obţine alimente şi medicamente din Occident şi de a le distribui, printr-o reţea de voluntari, în condiţii de clandestinitate, intelectualilor aflaţi pe lista neagră a regimului comunist. Se urmăreşte, de asemenea, susţinerea sistematică a unei publicistici care să se opună sau măcar să nu se supună directivelor ideologice ale noilor autorităţi.
Membrii asociaţiei redactează apeluri către foruri politice şi organizaţii umanitare din lumea liberă, iar Père Barral găseşte oameni de încredere care să le ducă la destinaţie. Răspunsurile nu întârzie să sosească, sub formă de pachete. Primele transporturi datează de la începutul anului 1946. Este nevoie de spaţii de depozitare, ca şi de alţi oameni care să afle de existenţa asociaţiei şi, păstrând secretul, să se angajeze şi ei în activitatea de împărţire a ajutoarelor. Un aliat prompt şi sigur se dovedeşte a fi omul de ştiinţă şi profesorul Grigore T. Popa, pe atunci decan al Facultăţii de Medicină, care este de acord ca pachetele să fie depozitate chiar în pavilionul rezervat decanatului. Când folosirea acelui spaţiu nu mai este posibilă, tot Grigore T. Popa acceptă ca ajutoarele să fie ascunse în subsolul locuinţei fiului său, Tudorel Popa (viitorul actor) şi ca fiica lui, Marilena, să colaboreze cu asociaţia, expunându-se unor mari riscuri.
La sfârşitul anului 1946, când profesorul devine un opozant declarat al regimului şi se ascunde, pentru a nu putea fi arestat, Asociaţia "Mihai Eminescu" îşi caută alt sediu. Familia Lucia şi Gheorghe Fratostiţeanu, care deja îl găzduia pe Constant Tonegaru, pune la dispoziţia asociaţiei o parte din locuinţa sa de pe strada Sofia nr. 2 din Bucureşti, unde oricum aveau loc, o dată sau de două ori pe săptămână, întruniri ale unor intelectuali cunoscuţi pentru independenţa lor de gândire ca Petru Comarnescu, Dinu Pillat, monseniorul Vladimir Ghyka şi sculptorul Gheorghe Anghel.
Locuinţa începe în scurtă vreme să fie supravegheată de poliţia secretă. Simţind că cercul se strânge în jurul lor, membrii asociaţiei hotărăsc, la începutul lui 1947, s-o părăsească şi, totodată, să-şi reducă la minimum activitatea, consacrând-o exclusiv cazurilor disperate. Din 1948, când începe un nou val de arestări şi se instituie o adevărată teroare roşie în România, ei încetează şi să se mai vadă. (În acel context, membrii familiei Fratostiţeanu, oameni de o mare nobleţe, vor fi arestaţi, iar frumoasa lor casă, confiscată, va fi pusă la dispoziţia nomenclaturii comuniste.)
Vulnerabil, lipsit de spirit practic, Constant Tonegaru ignoră primejdia şi este, în plus, şi victima unui concurs de împrejurări. La sfârşitul lui 1948, îl întâlneşte întâmplător pe stradă pe poetul Teohar Mihadaş, care, neavând din ce să trăiască la Bistriţa, venise la Bucureşti să-şi caute o soluţie de viaţă (pe care nu o găseşte nici aici). Impresionat de situaţia colegului lui de generaţie, Constant Tonegaru îl conduce la secţia de Cruce Roşie a Legaţiei belgiene (aşa se proceda în acel moment) şi-l ajută să ridice de acolo ultimul colet sosit. Teohar Mihadaş se întoarce cu coletul la Bistriţa şi îl dăruieşte unui prieten al său, conducătorul unui grup de luptători anticomunişti din munţi. Acesta este arestat, torturat şi determinat - înainte de a fi ucis - să spună de unde are coletul. Teohar Mihadaş este la rândul lui torturat...

Pe un pat de ciment...

În primăvara lui 1949, Teohar Mihadaş s-a pomenit arestat în centrul oraşului Bistriţa şi dus în faţa maiorului Viorel Gligor, şeful securităţii şi omul lui Mihai Patriciu (Weiss) care-i ţinea dosarul de fost legionar sub cheie, în casa de bani. Maiorul era secondat de lt. Andrei Löthe, slt. Andrei Szabó, lt. Liviu Pongratiu, Flaviu Urs, Ilie Moraru şi alţii.
Discuţia a început cu binecunoscuta formulă "spune tot, că noi ştim şi laptele pe care l-ai supt..." Prizonierul era însă necooperant, astfel încât au început caznele. Când a leşinat, au turnat găleţi de apă peste el. În cele din urmă, revenindu-şi, Teohar Mihadaş a vorbit despre întâlnirea lui cu Constant Tonegaru, de la Bucureşti.
A urmat năvala a patru băieţi zdraveni, noaptea, în postul Paştelui, în camera de la mansarda unde era găzduit atunci Constant Tonegaru.
Obligat să stea ca răstignit la perete, cu capul lângă tavan, Tonegaru vedea înspăimântat cum securiştii cotrobăiau prin puţinul pe care-l avea, răvăşindu-i şi distrugându-i lucrurile. Deodată, unul dintre intruşi, care se credea mai isteţ, l-a somat:
- Nu ne mai face să scotocim! Dă-ne pistolul!
Tonegaru a rămas mut de uimire:
- N-am nici un pistol.
- Ba ai! Uite ce-ai scris aici, cu mâna ta! Şi i-a arătat o foaie de hârtie luată de pe masa lui de lucru pe care scria, într-adevăr, Pistolul lui Werther.
Poetul a replicat sfios:
- E titlul unei poezii, la care tocmai lucram...
- Lasă, nu umbla cu iordane! Dă-ne pistolul, că ne grăbim! Mai avem şi alte treburi până la ziuă.
Poetul a repetat:
- N-am aşa ceva.
L-au luat din scurt, l-au lovit cu cravaşa, i-au cerut cu insistenţă adresa lui Werther, al cărui nume nici nu reuşeau să-l pronunţe: "Vel... Ver..."
Pentru că Tonegaru o ţinea morţiş pe-a lui, au luat hârtiile de pe masa de lucru, iar lui i-au pus ochelari negri şi l-au îmbrâncit pe scări. Jos, în stradă, l-au înghesuit în maşina mică parcată în faţa intrării. Ajunşi la destinaţie, l-au dus de braţ până în faţa unui superior de-al lor. Acolo i-au scos ochelarii negri.
Şeful, cu un aer superior, schiţând un zâmbet, le-a spus însoţitorilor:
- Lăsaţi-l în seama mea.
Iar după plecarea lor, s-a scuzat, politicos, pentru confuzia făcută de subalterni. I-a mai spus, arestatului, că nu avea nimic cu el; primise pur şi simplu ordinul să-l aresteze şi se conformase.
Apoi l-a trimis jos, adică în celulă, ca să se odihnească, pe un pat de ciment.
După două zile l-a expediat cu însoţitor la Bistriţa, unde îl aştepta faimosul maior Viorel Gligor, care reuşise să adune aproximativ 75 de persoane şi să le constituie într-un aşa-numit lot de partizani, după indicaţiile lui Mihai Patriciu, autorul întregului scenariu.
Când a ajuns Tonegaru, treaba era pe terminate. "Elementele duşmănoase", bine zdrobite, pline de sânge, erau aruncate pe cimentul din subsolul sediului securităţii (sediu care fusese până nu demult casa unui bun gospodar).
Aici a aflat poetul despre sine - de la Gligor - că este un bandit, că face parte dintr-un grup de indivizi periculoşi, "partizani", care cutreierau satele din munţi căutând adepţi printre scursurile societăţii, pentru a răsturna regimul. I s-a spus că ar trebui să mulţumească securităţii pentru că l-a adunat de pe drumuri, înainte de a trece la săvârşirea crimelor.
A fost întrebat ce legături are cu bandiţii din munţi şi ce anume le-a trimis ca ajutor. A răspuns că nu are nici un fel de cunoştinţă despre astfel de lucruri.
- Dar nici de pachetele trimise în munţi nu ştii nimic? Dar despre legăturile cu ambasadele străine şi informaţiile furnizate lor tot nu ştii nimic?
După un timp de gândire, Tonegaru a explicat:
- Am avut atribuţia să împart ajutoare celor care mureau de foame din cauza secetei; am ajuns cu aceste ajutoare până în obcinile Bucovinei.
- Ai să-ţi dai seama, banditule, că, în timp ce tu nu ştii nimic, noi ştim tot. Ştim ce făceai la Bucureşti. Nu numai celor flămânzi le dădeai pachete, ci şi altor bandiţi ca tine, ca să le ducă bandiţilor din munţi. Fii atent, noi încercăm să te ajutăm, fii sincer, ca să-ţi uşurezi situaţia! Ai să fii dus acum la subsol. Gândeşte-te la situaţia ta şi, când o să te chemăm din nou, să spui tot, să nu ne mai ascunzi nimic!
Norocul, dacă ăsta se poate numi noroc, a fost că în momentul aducerii lui la Bistriţa dosarul fusese deja încheiat, iar cel pe care căzuse nenorocirea de-a fi învinuit semnase că luase cunoştinţă de trimiterea lui în judecată: "Subsemnatul Mihadaş Teodor, domiciliat în... declar în afara oricărei constrângeri, de bună voie şi nesilit de nimeni, că am făcut parte din organizaţia Garda Albă..., că aveam legături cu legaţia Franţei..., că am primit de la un bandit de călugăr belgian otravă şi efecte militare în scopul de a le pune la dispoziţia bandiţilor din munţi... pentru a răsturna regimul democrat-popular şi a reinstaura monarhia..." Dacă n-ar fi fost acest "noroc", în condiţiile în care Tonegaru mai şi suferea de stenoză mitrală din naştere, poate că nici nu mai ajungea la proces...
A fost dus aşadar în subsolul clădirii. Celor de acolo li s-a comandat să se întoarcă imediat cu faţa la perete. Tonegaru, încovoiat, pentru că avea vreo doi metri şi era slab de vedeai prin el, a fost împins într-o celulă. Ceilaţi trăgeau cu coada ochiului şi îşi şopteau: "Marfă nouă!"
Imediat după plecarea gardianului, Mihadaş le-a spus cine este nou-venitul şi oamenii s-au bucurat că le-a mai sosit un intelectual. Aveau acolo şi pe trimisul lui Dumnezeu, pe preotul din Lunca, dar şi pe Iuda, pe Toma Pentecher, omul securităţii, cel care-i adusese pe toţi în infern.
Încet-încet Tonegaru a aflat, de la prietenul său, Mihadaş, cine sunt ceilalţi arestaţi: lelea Ana din Rebrişoara, care îngrijise un "fugar" şi la ridicarea ei de către securitate lăsase acasă o fată de paisprezece ani să îngrijească de şase frăţiori mai mici, un ţăran, Tăut, tată tot a şapte copii, doi saşi, Furman şi Deichend, Vasile Nedelea, ţăran din Parva, Vartolomeu Cârcu, Domniţa Burdeţ - o elevă în vârstă de paisprezece ani, două femei, dintre care una se numea Sofica... Biata Sofica fusese fată-n casă la o familie din Târgovişte şi a avut ghinionul ca în 1945 să fie luată samavolnic de ruşi, în locul unuia care fugise. Suită în tren, a ajuns să lucreze în minele de cărbuni din Donbas. De acolo s-a întors cu un copil în braţe, şi ea, şi el, plini de păduchi. Oameni cu suflet din Ungheni au ajutat-o să se spele şi să se deparaziteze. Apoi, femeia a venit în Bistriţa să caute de lucru şi a ajuns în beci în grupul "partizanilor".
Maiorul Viorel Gligor s-a ţinut de cuvânt şi după un timp a cerut ca Tonegaru să fie adus sus. Tonegaru, după ce discutase cu Mihadaş, n-a mai avut decât să recunoască faptul că l-a întâlnit pe Mihadaş la Bucureşti şi că l-a dus la belgieni ca să ia un pachet, ca atâţia alţii, în acea perioadă de foamete.
Anchetatorii nu l-au terorizat de data asta. Aveau aerul că-l simpatizează, încurajându-l să vorbească deschis, prietenos, şi chiar să glumească, în stilul lui de boem. Tonegaru a spus în glumă că ar putea să le facă şi portretul celor de la care a luat pachetul, iar apoi a semnat declaraţia, fără să se opună. Atunci, râzând, securiştii i-au comunicat că... a intrat şi el în rândul bandiţilor, că face şi el parte din "Garda Albă", ca şi cei de jos.
Tot atunci, în postul Paştelui, a fost prins şeful organizaţiei, Ion Leonida Bodiu, trădat de prietenul lui, Alexandru Moraru, şeful Miliţiei din Năsăud, care aderase la organizaţie mai de mult şi-l ţinea la curent pe Bodiu cu ce se mai întâmplă în lume. Acest prieten l-a invitat la botezul unui nepot, la Sân-georz-Băi, unde au venit cei de la securitate în noaptea de 24/25 aprilie 1949 şi l-au arestat, apoi l-au adus legat, cu un ARO, la sediu. Aici, tot legat, la mâini şi la picioare, a fost lăsat să zacă o zi şi o noapte. Domniţa, fetişcana de paisprezece ani, încarcerată pentru vina de-a fi fiica unui membru al organizaţiei, îi dădea cu lingura zeamă din aceea din care primea şi ea ca mâncare.
Au trecut mai multe săptămâni. Securiştii de la etaj au mai săvârşit o faptă măreaţă. În noaptea de 23/24 iunie, cei trei bărbaţi consideraţi capii organizaţiei de partizani, Leonia Bodiu, Ioan Burdeţ şi Dumitru Toader, au fost scoşi în lanţuri şi duşi cu maşina de şoferul Pentecher undeva, în afara localităţii. Acolo li s-a făcut de petrecanie, din ordinul lui Mişu Patriciu, iar apoi au fost îngropaţi, ca fraţii, într-o singură groapă, de omul de serviciu al primăriei din Nepos.
În limbaj marxist, această acţiune s-a numit ripostă la "fuga de sub escortă" şi a fost dusă la îndeplinire de slt. Liviu Pangraţiu, Liviu Herta, Traian Seserman, Grigore Pop, echipa fiind dotată şi cu medicul legist Vasile Vianu (nume de împrumut al unui ins care nu avea facultatea de medicină, ci numai şcoala NKVD). Operaţia s-a desfăşurat, sub privirea atentă a lui Viorel Gligor, pe Dealul Crucii.
Lotului de "partizani" astfel descompletat i s-a schimbat locul, fiind mutat în penitenciarul din Bistriţa, unde a aşteptat până când i-a venit rândul la Tribunalul din Cluj, foarte aglomerat pe atunci.
Procesul, ca şi altele, a fost o mascaradă sinistră. Rechizitoriul procurorului Creţu, excesiv politizat, plin de citate din Ana Pauker, n-avea nici o legătură cu ideea de justiţie (iar procurorul Creţu era fiu de preot!). Sala a izbucnit în râs când "partizanul fără voie", Constant Tonegaru, s-a ridicat în picioare, în boxă, şi de la înălţimea lui, cu umorul pe care nu şi-l pierduse, l-a asigurat pe preşedintele completului de judecată Zeno Barbu că "pe viitor va căuta să ocolească pe cât îi va sta în putinţă zonele muntoase ale ţării şi că va umbla cu predilecţie pe câmp".
Prin sentinţa nr. 1585 din 10 noiembrie 1949, semnată de Zeno Barbu, poetul a fost condamnat la doi ani de închisoare. Tovarăşii lui de suferinţă îl felicitau că scăpase uşor. Ei se aleseseră cu pedepse de câte şapte, opt, zece, doisprezece şi chiar cincisprezece ani de închisoare. Numai eleva Domniţa Burdeţ primise "doar" un an şi jumătate.
În eşaloane de câte cinci, cu lanţuri la picioare şi având drept hrană rece pe drum câte un sfert de pâine şi un pătrăţel de marmeladă, condamnaţii au fost trimişi la Aiud. Aici era o întreagă ţară îngrămădită în umbra zidurilor reci şi mute. Zidurile totuşi nu erau complet mute, cum avea să afle mirat Tonegaru. Condamnaţii comunicau între ei prin mici ciocănituri transformate în semnale Morse. Poetul îi avea ca vecini pe Mircea Vulcănescu, Radu Demetrescu Gyr, Alexandru Constant, Ernest Bernea, Ghiţă Popp, Nichifor Crainic (care mătura pe culoare)...
Au trecut doi ani. Poetul tot de frig şi foame şi de tot felul de alte cazne suferea. Auzise că acela care îi semnase condamnarea fusese între timp şi el condamnat, dar nu în lotul de partizani, ci în acela al generalului Oncică, şi că se afla acum în aceeaşi închisoare cu el. Vestea însă nu-l consola în nici un fel. Între timp, Tonegaru se îmbolnăvise grav, tuşea cu sânge. I s-a comunicat că mai primise un an de închisoare, pedeapsă administrativă de data asta, ca supliment. Când i s-a dat totuşi drumul acasă, "mai devreme", din motive de sănătate (de fapt ca să nu se încarce autorităţile cu răspunderea unui mort în plus), era prea târziu. Steaua lui căzuse. Cimitirul Sfânta Vineri l-a îmbrăţişat şi-l ţine într-un loc secret, după ce-a fost răscolit de atâtea ori, din şapte în şapte ani. În subsolul Muzeului Literaturii a rămas un bust al lui, datorat sculptorului Vlad.

Stradivarius

(poezie scrisă de Constant Tonegaru în închisoare)

Cine a bătut în noapte lucitoare cuie
să-şi prindă haina plină de lumină?
Pe apa morţii către sursa lină
viori cu gâtul ridicate suie.
Bună dimineaţa în struna ta - Cine poate înţelege
călătoria cu valuri la subţioară?
Ce lege neştiută vă culege
struna uşoară?
Nu vine nimeni nu mai pleacă
şi-n aşteptare meşterul tâmplar
din cercuri de tulpină mai ciopleşte oleacă
pentru auz un proaspăt mădular.
Ceva cum e antena de albină ori furnică
prin care cugetul de-a dreptul să pătrundă,
cu vântul sparte la muchii se despică
miezul să apară tânăr fremătător de undă.
Tot prin cântare a trecut la pas
prin toamnă-vară timp nedefinit
marele - voinicul - contrabas
spre locul calm de odihnit.
Suntem matrozi desprinşi din lumea întreagă
o stea pătată cu pământuri rare, moi,
face podoabă cu vechi locuri din vetre, de la noi,
să înflorească pânze, corabia dezleagă.
Informaţiile despre Asociaţia "Mihai Eminescu" provin din texte memorialistice semnate de PAVEL CHIHAIA şi IORDAN CHIMET şi incluse în volumul de o excepţională valoare documentară, Subteranele memoriei, pagini din rezistenţa culturii în România în perioada 1944-1954, realizat de VASILE IGNA. Volumul a apărut în aceste zile la Editura Universal Dalsi din Bucureşti.
Textul intitulat Pe un pat de ciment... reprezintă varianta prescurtată şi revizuită stilistic a unei evocări trimise de la Paris, special pentru revista noastră, de CICERONE IONIŢOIU, cunoscutul istoric al anilor de teroare comunistă, el însuşi fost deţinut politic, un erou al rezistenţei anticomuniste.
Poemul Stradivarius, scris de Constant Tonegaru în închisoare, a fost reprodus din revista Memoria nr. 1/ 1990.