Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Connie de Simona Vasilache

Sub acest nume de alint se ascunde un avion cu soartă nefericită: Constellation, prăbușit în noaptea de 27 spre 28 octombrie 1949, în largul insulelor Azore. Povestea lui, de fapt a celor 48 de victime, unii celebri, alții mărunți, o reconstituie Adrien Bosc într-un roman de debut care a primit, în 2014, Marele Premiu al Academiei Franceze. Numit chiar așa, Constellation, și apărut de curând în Raftul Denisei, în traducerea Marianei Piroteală, cu sprijinul Ambasadei Franței.
Un zbor transatlantic, Paris-New York, la bordul căruia urcă destule celebrități, oameni ai vitezei sau, dimpotrivă, rafinați de modă veche, iubitori de lentoare și plictis, ca pictorul Bernard Boutet de Monvel, care își propusese să călătorească spre America marilor lui extravaganțe pentru ultima dată. Planul îi reușește fără voia lui. Viața pe care a dus-o și proiectele care-l pun, încă, pe drumuri, reduse la câteva paragrafe, alcătuiesc una din cele vreo douăzeci de fișe pe care Adrien Bosc le reconstituie, în parte, și în parte le inventează. Povești, destine din care rămân, după ce s-au frânt într-o noapte de sfârșit de toamnă, câteva spectaculoase coincidențe. Descoperite cam cu tot dinadinsul, forțând senzaționalul, în stilul știrilor despre catastrofe, dar lăsând, dincolo de prim-plan, dâra unor potriviri mai subtile. Pentru fiecare dintre pasageri, zborul la bordul lui Constellation este altceva. Chemarea unei iubiri celebre, Édith Piaf, și obișnuința, chiar excesul, călătoriilor cu avionul, pentru boxeurul în plină vogă Marcel Cerdan. O poveste tipic americană, cu o nașă misterioasă care a dat lovitura în Detroit și o cheamă lângă ea, s-o moștenească, pe fina din Alsacia, muncitoare într-o filatură. Speranțele unor păstori basci, care semnaseră un contract în State. Strălucirea unui turneu, pentru violonista Ginette Neveu. Încercarea unui afacerist evreu de a se împăca cu soția de care tocmai divorțase.
O societate destul de pestriță, care s-ar fi risipit firesc la aterizare, dacă aceasta nu s-ar fi produs pe niște stânci învăluite în ceață din insula São Miguel. O catastrofă care lasă în urmă nenumărate întrebări, scenarii mai mult sau mai puțin plauzibile și o mare familie neconsolată, răspândită în Franța, Casablanca, America, Turcia, Israel, Cuba, Mexic, Irak, practic în lumea întreagă. Cum au trăit acești oameni până la fatidicul zbor, ce s-a făcut pentru ei în cele câteva ore în care speranța găsirii de supraviețuitori pâlpâie până se stinge, pentru memoria lor imediată și cum le-au supraviețuit rudele și cunoscuții sunt pistele investigației lui Adrien Bosc, care împletește firesc trecutul unor vieți mai scurte sau mai lungi, prezentul lui 1949 și viitorul, venind spre vremea noastră. Adrien Bosc trăiește, nu doar cu gândul, în lumea sufletelor moarte laolaltă, într-un colț al Portugaliei. Se duce în Azore, pe urmele tragediei, poartă corespondență cu urmașii, studiază ziarele de atunci, descoperă amănunte care transpun emoția jurnalistică în literatură: o verighetă păstrată de soție, înaintea zborului în care soțul ei va muri, o ședință de spiritism cu Piaf, un melc de vioară regăsit după treizeci și trei de ani și o căsătorie între foști amanți, la care nimeni nu mai spera. Un nou accident cumplit, în anii noștri, pe ruta Paris-Rio. Începutul, posibil, al unei alte povești.
Nu coerența e ceea ce caută Adrien Bosc, acoperind cu detalii priveliștea dezolantă a unui versant de munte cu corpuri împrăștiate. Chiar umplute la loc cu tot adevărul lor, cât se poate cerceta sau bănui, viețile acestor oameni sudați de destin în îmbrățișarea metalică a avionului-sicriu rămân în continuare niște cioburi. Mici enigme rătăcite pe cerul unei nopți cu furtună când, nu se știe de ce, un pilot mult încercat a văzut în sclipirile din ferestrele unui sat recent electrificat de la poalele muntelui luminile unei piste de aterizare. Confuzie și hazard, cele două constante ale vieții noastre. Explicațiile nu fac decât să escaveze coincidențe, fără să știm dacă mintea nu ne joacă, iarăși, feste, propunând cauzalități înșelătoare. Literatura, în schimb, e liberă să vadă în ele consolatoare, ferme adevăruri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara