Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Conjugări digitale: Antoine Compagnon la Cluj de Gabriel Marian

Ajuns la Cluj după 3 zile de Bucureşti, Antoine Compagnon era deja puţin obosit de drumuri, dar la fel de precis şi analitic în gândire şi exprimare cum mil aminteam de pe vremea când îmi îndruma cercetările doctorale. În plus, i-am (re)descoperit o calitate la care nu mă aşteptam după atâţia ani de carieră în domeniu: un entuziasm molipsitor pentru tema de care se ocupă în momentul de faţă, şi care va duce foarte probabil la publicarea unui nou volum. Însă nu voi vorbi aici atât despre soarta „recuperatorilor” de materii prime (chiffonniers) din secolul XIX şi analogiile acestei activităţi cu literatura, cât mai ales despre cealaltă preocupare pe care ne-a prezentat-o profesorul de la Collège de France: prejudecăţile referitoare la tranziţia spre era digitală. Venind din partea cuiva care a studiat şi predat la Ecole Polytechnique înainte de a se reorienta spre domeniul literelor, precizările despre avantajele şi pericolele aparente sau reale ale noilor tehnologii sună mult mai credibil. A ales să le prezinte sub forma unei serii de verbe şi a felului în care se conjugă ele la prezentul digital.

Putem astfel începe cu verbul „a citi” şi toate polemicile despre dispariţia (sau nu) a cărţilor pe hârtie şi înlocuirea lor cu formatul digital. Antoine Compagnon mărturiseşte că preferă, de fapt, să aibă la dispoziţie ambele variante disponibile ale unui text, atât cea tipărită, cât şi cea numerică, pentru că fiecare vine cu avantajele şi limitările specifice. O ediţie digitală permite o lectură structurată diferit de toate instrumentele disponibile (acces la statistici instantanee, identificare rapidă de cuvinte şi expresii etc.), deci o abordare a textului din alte unghiuri şi cu alte viteze decât cele tradiţionale. Pe de altă parte, din perspectiva economică, a drepturilor de autor, dar şi a celor „de cititor”, ediţia digitală nu poate fi împrumutată (cel puţin într- o societate în care pirateria informatică nu e atât de răspândită – aş preciza eu), nu e disponibilă pentru totdeauna (cel puţin în starea actuală a practicilor editoriale) şi se apropie mai mult de statutul unui obiect „închiriat” pe o perioadă determinată. În plus, lectura pe un ecran (fie el de computer, tabletă sau telefon) implică alte posturi ale corpului (şi minţii?) şi disconforturi specifice. Totuşi, publicaţiile digitale nu sunt cu siguranţă simptomul unui sfârşit al lecturii sau al culturii, după cum n-au fost nici ediţiile „de buzunar” la momentul apariţiei lor în Franţa anilor 1960, când o serie de intelectuali au „tras semnalul de alarmă” împotriva transformării cărţilor în obiecte de consum de unică folosinţă (în franceză: jetables) şi le taxau drept instrumente de distrugere a culturii. În aceste condiţii, totuşi, o întrebare esenţială şi deranjantă pe care ar trebui să ne-o punem priveşte modul cum se stabileşte preţul (închirierii) unei ediţii digitale.

Un alt verb ar fi, desigur, „a scrie”, iar utilizarea calculatoarelor a dus şi în acest caz la transformări notabile şi fascinante din punctul de vedere al redactării şi structurării unui text. Compagnon începe prin a prezenta aspectele neliniştitoare ale noilor practici, şi anume mai ales caracterul inform (în teorie) al unor texte la care se poate scrie şi reveni fără reţinere în orice punct, cărora li se pot adăuga şi extinde părţi proliferante cu o libertate care nu era permisă de manuscrisele pe hârtie. Nu sunt acestea practici care riscă să deformeze rigoarea unei gândiri logice şi coerente, disciplina unei scriituri lizibile şi satisfăcătoare din punct de vedere estetic? Totuşi, când e vorba de găsit contraargumente la prejudecăţi noi, intervine din nou pasiunea de istoric al literelor şi culturii de care dă dovadă mereu A.C., care găseşte imediat exemple revelatoare şi adesea cu efecte umoristice. Un caz celebru ar fi modul în care Proust adăuga (practic lipea) numeroase şi interminabile benzi de hârtie la manuscrisele sale iniţiale, deci un model de proliferare textuală care se manifesta chiar şi în absenţa programelor de editare computerizată. Însă o situaţie cu atât mai amuzantă, cu cât e mai ştearsă din memoria noastră culturală şi tehnologică este frica şi dezgustul marilor scriitori ai secolului XIX în faţa inventării peniţelor metalice, care urmau să înlocuiască penele de gâscă, instrumentul de predilecţie al autorilor (practic, singurul disponibil) până prin 1830. Balzac, Flaubert şi alţii au refuzat categoric folosirea unui instrument demn de „conţopisti” (gratte-papier), şi care, în plus, din cauza vitezei de scriere pe care o permitea (în comparaţie cu pana de gâscă) şi a rezistenţei la uzură, era acuzat că „nu mai permite să gândeşti în timp ce scrii”, deci va duce inevitabil la moartea literaturii de calitate ba chiar va grăbi sfârşitul lumii! Oricum, primul scriitor francez care a trecut fără ezitări la noua „plume de fer” este Alexandre Dumas, iar motivele pentru care privilegia viteza par destul de evidente. Peniţa metalică a fost urmată de pixurile Bic, şi mai democratice, care alunecau şi mai uşor pe hârtie. Oare tastatura să reuşească acum ceea ce n-a reuşit peniţa metalică în 1830?

În ce priveşte verbele „a preda” şi „a învăţa”, revoluţia digitală a fost întâmpinată cu speranţe imense, deşi educaţia poate părea unul din domeniile care s-au schimbat cel mai puţin în ultimele secole, mai ales în privinţa „productivităţii” şi a vitezei, în ciuda eforturilor de aliniere la domeniile economice şi industriale. Primele cursuri online (celebrele MOOC – Massive Online Open Courses) au atins numere astronomice de înscrieri (până la 160.000 de persoane iniţial), entuziasm care a fost însă urmat de o scădere la fel de mare a interesului general (nivele de abandon de până la 95%). Una dintre explicaţii ar fi că e nevoie să ştii deja „cum să înveţi”, ca să te poţi folosi eficient de un curs online, deci se pare că nu se poate sări peste etapa educaţiei clasice. Azi, aceste MOOC sunt folosite aproape exclusiv în domeniul formării şi perfecţionării profesionale, deci sunt destinate unor persoane care au trecut deja prin şcoli şi forme de educaţie mai tradiţionale.

În fine, printre numeroase alte aspecte atinse de Antoine Compagnon s-au numărat şi probleme specifice ale publicării de articole ştiinţifice, mai precis trecerea la accesul gratuit online după un anumit număr de ani, scurtarea acestei limite temporale sau diferenţele dintre ştiinţele exacte şi cele umane în acest domeniu (termenii francezi folosiţi fiind mult mai evocatori: sciences dures et sciences molles). De asemenea, dificultăţile noi cu care se confruntă tot mai des editorii de reviste, ştiinţifice sau literare, dar şi presa în sens mai general, în confruntarea cu informaţiile gratuite disponibile tot timpul pe internet. Aici, şi în legătură cu interconexiunea permanentă prin reţelele de socializare, Compagnon citează exemplul fascinant al lui Baudelaire care visa deja în secolul XIX la publicarea poemelor sale în „presa care te murdăreşte pe degete”, deci în jurnalele ieftine ale epocii, pentru accesul la un număr cât mai mare de cititori. Paradoxul scriitorului care nu îşi poate alege mereu publicul.

Nu în ultimul rând, putem vorbi de transformarea progresivă a acestor accesorii informatice în adevărate proteze ale trupului şi minţii, care duc la dezactivarea prin nefolosire a unor serii de neuroni şi sinapse, dar şi la activarea altora. Ce se va întâmpla cu neuronii „eliberaţi” de necesitatea memorării masive de informaţii sau a citirii unei hărţi? Ca să nu mai vorbim de faptul că această conectare permanentă ne aduce tot mai des în situaţia de a lucra de acasă, dar ajungem să facem asta şapte zile din şapte. De altfel, profesorul purta la încheietură un ceas inteligent (cu curea roşie!) care, printre altele, măsoară pulsul, efortul şi mulţi alţi indici fiziologici, şi nu a ratat ocazia de a ni-l prezenta cu mândrie nedisimulată, dar şi uşor amuzat (ca de un nou membru al familiei?).

Conferinţele şi discuţiile cu Antoine Compagnon au fost astfel o ocazie de a descoperi perspective mult mai vaste şi mai nuanţate asupra tranziţiei la era digitală, de a linişti temeri nefondate (moartea literaturii, dispariţ ia cărţilor), pe de o parte, dar şi de a identifica riscuri sau limite nebă- nuite, pe de alta.

Autorul este lector la Facultatea de Litere, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara