Numărul curent: 39

Lecturi la zi:
Confesiuni incomode de Tudorel Urian

In pofida unei polemici care i-a pus faţă contra faţă acum câţiva ani, Gheorghe Grigurcu şi Alexandru George sunt, ceea ce s-ar putea numi, destine literare siameze. Erudiţi, aproape imposibil de contrazis în câmpul literaturii, ambii sunt supuşi tirului unei pleiade de contestatari - cei mai mulţi aurelolaţi cu funcţii academice şi/ sau administrative - care atacă ţâfnos aspecte de tot felul, adesea fără nici o legătură cu discuţia de bază, cum ar fi asepectul lor fizic sau presupusele lor curiozităţi comportamentale. şi pentru ca paralelismul să fie complet, marginalizaţi social în timpul regimului comunist, dar şi după căderea acestuia, ambii scriu cărţi de mare impact public - categoric peste media calitativă a producţiei editoriale de la noi - ce trec aproape nebăgate în seamă, fiind tipărite la edituri din provincie, cu sisteme de difuzare falimentare. Faptul că, în urmă cu doi ani editura Humanitas a decis să publice seriile de autor Mihai Şora şi Mircea Horia Simionescu (aflaţi până la data respectivă în aceeaşi situaţie de marginalizare - la propriu - editorială) este însă în măsură să ne facă optimişti. Poate că va veni şi timpul lor. Alexandru George şi Gheorghe Grigurcu sunt, fără îndoială doi dintre cei mai importanţi autori postbelici, iar luările lor de poziţie de după 22 decembrie 1989, citite cu atenţie, ar putea aduce destulă lumină în foarte confuzul peisaj al literaturii române de tranziţie. Dar cine ar avea interesul ca lucrurile să fie clare în viaţa literară româ­nească? Şi aici, ca în politică, pescuitul în ape tulburi se dovedeşte, deocamdată mai profitabil pentru cei care deţin pâinea şi cuţitul.

Masivul volum Întrebări, răspunsuri, întrebări., de Gheorghe Grigurcu este o carte mai mult decât provocatoare. Răspunsurile scriitorului la interviurile care i-au fost luate în ultimii ani sunt lecţii de argumentaţie logică, civilizaţie a ideilor, critică şi istorie literară. Democrat desăvârşit, intelectual format la şcoala lui Eugen Lovinescu, Gheorghe Grigurcu este un gânditor liberal (chit că, în viaţa politică propriu-zisă, a fost la un moment dat în siajul PN}CD) de tipul Monica Lovinescu, Alain Beçanson sau Jean-François Revel. Aşa cum ar putea sugera titlul cărţii, răspunsurile sale la întrebările puse de interlocutorii săi ar trebui să dea de gândit, să-l facă pe cititor să-şi pună, la rândul său o serie de întrebări. În plan politic, pe urmele lui Jean-François Revel şi ale Monicăi Lovinescu militează pentru judecarea cu aceeaşi măsură a crimelor comunismului şi nazismului. Ofensiva neruşinată de culpabilizare a dreptei, declanşată după căderea comunismului, cu totala ignorare a crimelor gulagului, observată de Revel la nivelul dezbaterilor de idei din Franţa are reverberaţii şi în România. Campania de discreditare a lui Mircea Eliade şi Emil Cioran pentru, altminteri realele lor afinităţi cu extrema dreaptă interbelică, sunt perdeaua de fum în spatele căreia se ascund câteva generaţii de colaboraţionişti comunişti. Mai mult, în vreme ce pentru textele scrise de Eliade într-o perioadă în care Garda de Fier nu recursese încă la acţiuni criminale se cere, pur şi simplu, eludarea numelui savantului din lucrările ştiinţifice, simpla aluzie la colaboraţionismul lui Sadoveanu cu puterea comunistă din anii maximei terori (cu pana lui măiastră a semnat, totuşi, nişte foarte concrete condamnări la moarte, aşa cum a demonstrat Stelian Tănase) este privită ca un complot care ar avea ca ţintă "distrugerea" scriitorului şi, prin extindere, a marilor valori ale culturii române. Fireşte, în aceeaşi logică ar trebui protejaţi şi ceilalţi colaboraţionişti mai mici sau mai mari ai comunismului, mai cu seamă cei care şi-au păstrat sau maximalizat privilegiile în perioada de tranziţie. Dincolo de zgomotul de fond, nu se poate să nu observăm, împreună cu Gheorghe Grigurcu, că, după prăbuşirea regimului Ceauşescu, scriitorii au ajuns să fie reprezentanţi în Parlamentul României de... trei efigii ale colaboraţionismului: Corneliu Vadim Tudor, Mihai Ungheanu şi Adrian Păunescu. Spectacolul cel mai grotesc al perioadei de tranziţie este cel al oportunismului şi al adaptabilităţii unor omani care pot să îşi schimbe convingerile precum hainele, în funcţie de modă. Scrie scârbit Gheorghe Grigurcu: "Ei (oportuniştii- n.m.) poartă viciul conştiinţei depline a imoralităţii, ilustrează intenţia culpabilă urmărită fără scrupule. Inconsecvenţa lor funciară constituie o primejdie socială, cu atât mai amplă cu cât ne aflăm în perioade tulburi precum cea pe care o străbatem, când ei dispun de posibilităţi uzurpatoare practic nelimitate. Constatăm cu tristeţe că, victime ale fripturiştilor de diverse speţe (fripturişti care pot fi tot atât de bine - sau de rău - politicieni ori oameni de litere), cei care au militat într-adevăr pentru valorile democratice, pentru asanarea obştii româneşti mutilate de comunism şi postcomunism, rămân la periferie, priviţi cu condescendenţă, dacă nu de-a dreptul prigoniţi de indivizii ajunşi în fruntea bucatelor. Cameleonismul noilor privilegiaţi a trecut fără complexe de la roşul bolşevic la albastrul NATO." (p. 360)

Aproximativ acelaşi tip de abordare foloseşte autorul atunci când se referă la lumea literară. Pornind de la teoria mutaţiei valorilor elaborată de Eugen Lovinescu şi de la un concept făcut celebru de fiica acestuia, Monica Lovinescu, "est-etica", Gheorghe Grigurcu este principalul promotor al ideii de schimbare a canonului şi de revizuire a cotelor literare ale unor scriitori din perioada comunistă. Şi cum criticul nu se fereşte de exemplele concrete, oferă şi liste cu scriitorii supraestimaţi. Acestea nu aveau cum să nu producă scandal câtă vreme conţin nume precum Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu. Pe lista celor subevaluaţi figurează însă nume cel puţin la fel de importante: Leonid Dimov, Radu Petrescu, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Şerban Foarţă, Alexandru George, Sorin Mărculescu, Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu, Alexandru Vona şi... "excelentul Paul Goma".

Putem fi sau nu de acord cu aceste aprecieri, dar ele trebuie tratate cu toată seriozitatea. În orice caz, pentru o situare corectă, textele tuturor acestor autori trebuie revizitate cu mintea limpede, fără nicio idee preconcepută. În felul acesta fiecare dintre ei ar avea numai de câştigat. Inclusiv autorii presupus supraestimaţi, pe care un nou examen critic i-ar scoate de sub lespedea de omagii şi locuri comune unde se află în prezent.

Fiecare idee a lui Gheorghe Grigurcu, chiar dacă pare scandaloasă, este susţinută de argumente solide, aproape imposibil de demontat. De aceea, poate, unii dintre adversarii săi de opinie, şcoliţi la şcoala dezinformării comuniste, mizează pe discreditarea omului aducând în discuţii chestiuni care nu au nicio legătură cu discuţia principală. Unul dintre puţinele reproşuri care i se pot aduce este legat de contradicţia dintre exigenţa cu care comentează creaţiile literare ale lui Marin Sorescu şi Nichita Stănescu şi largheţea aproape necritică arătată în cazul unor poeţi cvasinecunoscuţi. Într-o parte Gheorghe Grigurcu pozează în critic fioros, în cealaltă, în bonom exeget descriptiv. Fireşte, au dreptate cei care îi reproşează această inconsecvenţă, dar este la fel de adevărat că pentru un duel este nevoie de un adversar pe măsură. Ascuţimea criticii în cazurile Marin Sorescu şi Nichita Stănescu reprezintă o recunoaştere implicită a valorii acestora.

Nu mă pot abţine, în final, să nu citez foarte nuanţatul tablou pe care Gheorghe Grigurcu îl face fostului său coleg Paul Goma. Cred că sunt cele mai bune rânduri pe care le-am citit despre celebrul disident: "... fondul moral al lui Paul Goma e o cinste funciară, de-o instensitate puţin obişnuită, o cinste activă, dacă-i pot spune aşa, care-l îndeamnă a-i lua în colimatorul său pe mai toţi contemporanii de oarecare semnificaţie. Oamenilor le putem reproşa adesea compromisul. Lui Paul Goma i-am putea reproşa... lipsa de compromis. El practică o scrutare inumană, aş zice, a semenilor săi, nedispus a le face nici cea mai mică concesie. Exagerări? Multe şi recunoscute chiar de el însuşi, căci instrumentul său preferat îl alcătuiesc lentilele măritoare. Un fir de praf poate deveni mare cât oul, dar el există în realitate, nu e mai niciodată inventat. Putem glosa , evident, pe marginea jocului de proporţii la care e supusă, sub condeiul aprig al lui Goma, o acuzaţie sau alta, însă nu putem contesta grăuntele (măcar) de adevăr de la care porneşte" (p. 132).
Prin poziţiile sale polemice, numele şi numărul adversarilor pe care îi provoacă Gheorghe Grigurcu lasă impresia unui individ care se deplasează pe contrasens pe o autostradă aglomerată. Nu trebuie însă să ne temem pentru viaţa lui. Vehiculul în care se află nu este un autoturism, ci un compresor.