(însemnări filozofice)
Raportul imagine-gândire. Vezi Sartre: L'Imagination, - Sartre direct influenţat de Husserl.
Naivitatea gândirii pragmatice engleze: să crezi că în conştiinţa ta ar exista nişte copii ale lucrurilor fizic percepute.
Saltul gândirii husserliene cu a ei intenţionalitate pură, care înseamnă punerea în paranteză a fenomenului perceput.
Alianţa Husserl-Sartre, implicarea literaturii moderne în teoria lor: amândoi atacă, deşi din unghiuri diferite, metafizica naivă imanentistă a imaginii... Subiectul cunoaşte direct obiectul nu prin intermediul unui clişeu, sau prin intermediul unei copii, aşadar al unei imagini conţinută în conştiinţă - naivitate primitivă!
Astfel, îndepărtând din intelect copiile, Husserl a rezolvat dificultatea problemei raportului imagine-gândire. Imaginea, prin urmare, nu este decât un nume pentru funcţia ce o are conştiinţa de a-şi viza obiectul. Datorită doar numelui, prin urmare, formal!...
Departe de a fi o copie, o imagine reclamând o altă imagine, spre a fi înţeleasă şi aşa mai departe... - imaginea devine, dimpotrivă, un anume mod de a însufleţi, intenţionat, un anume conţinut hyletic (obiect, materie, substanţă generală). Realitatea psihică, concretă o vom numi noeză. Sensul, umplând realitatea, îl vom numi noemă. De reţinut raportul fundamental: noeză-noemă al cunoaşterii fenomenologice.
*
Act noetic. Intenţionalitate, capacitate a spiritului de a transforma lucrurile într-un sens diferit de materialitatea percepţiei, de fizica ei. Diferenţă dintre percepţie şi imagine. Diferenţa dintre imagine-ficţiune şi percepţie provine din structura profundă a sintezelor intenţionale. Percepţia se realizează printr-o sinteză pasivă; ficţiunea se realizează printr-o sinteză activă...
în Imaginaţia, Sartre scrie;
"... Nu există şi nu vor exista niciodată imagini în conştiinţă. Ci imaginea este un anumit tip de conştiinţă. Imaginea este un act, şi nu un lucru. Imaginea este conştiinţa a ceva..."
*
... O dialectică, nu materialistă, ci transcedentală, a cărei sorginte husserliană se pierde nu numai în filosofia kantiană, dar şi în cea elenă.
Intuiţiile ştiinţei materialiste, grosiere, bazată pe evidenţa unei experienţe privilegiate, ne împiedică să cunoaştem structura adevărată a lucrurilor.
De unde, efortul fenomenologiei de a rezolva problema.
A pleca, în ştiinţă, de la un anumit "comportament simplist", ceea ce duce la aşa-numita "conduită a oglinzii" - La conduite de miroir - după formula lui Georges Bachelard... prejudecată materialistă, schemă ştiinţifică primitivă. Prin această gândire materialistă, depăşită, din fericire, aventura spaţială modernă n-ar mai fi fost posibilă.
Suntem mai liberi decât ne-am putea închipui...
*
... Intuiţiile ştiinţei materialiste, intuiţii grosolane, bazate pe evidenţa unei "experienţe privilegiate", ne împiedică să cunoaştem structura adevărată a lucrurilor.
Una din aceste intuiţii, care în fond reprezintă o scleroză a spiritului ştiinţific, este tendinţa de a cerceta lucrurile pornind de la un anumit comportament simplist... la conduite de miroir (iarăşi), prejudecata materialistă, substanţializată, schemă ştiinţifică primitivă.
Orice măsură intraelectronică fiind inconceptibilă, interiorul electronului este un fel de domeniu interzis.
Astfel, principiul lui Arhimede, care se enunţă aşa: date fiind două segmente, totdeauna va exista un multiplu al celui mai mic segment care îl va depăşi pe cel mare; cu alte cuvinte, măsurând un segment, totdeauna vom avea posibilitatea de a depăşi cu măsurătoarea noastră segmentul - astfel, zic, principiul acesta, atât de intuitiv şi de simplu, este infirmat.
Suntem nevoiţi să imaginăm o geometrie nou-arhimediană, care să poată încorpora în sistemul de măsurare, substanţa refractară măsurării.
"Universului arhimedian, fizic îşi impune noţiunea extralogică de substanţă. în timp ce, în cadrul unei geometrii non-arhimediene, substanţa e redusă la noţiunile logice fundamentale de spaţiu şi de timp."
Cu alte cuvinte, substanţa este corespunzătoare cu hiatul de măsură, iar acest hiat nu este ceva iraţional, deoarece a putut fi înscris într-un corp de explicaţie raţională.
Se pare că iraţionalul se dizolvă în forme raţionale apropiate. Iraţionalul nu mai este un absolut. (Cooppel, Fournier, Joanovici).
Ura, agresivitatea, da. (Georges Bachelard). (Seminarul de psihologie al lui Zapan).
