Înapoi la pagina curenta

Arte:
Concertul soliștilor Filarmonicii din Würth de Mircea Ştefănescu

Organizatorii au comunicat oficial că în Festivalul Internațional „George Enescu“ din acest an, derulat între 2 și 24 septembrie, au avut 3ooo de concerte și recitaluri, cum și alte manifestări de același profil, la București și în țară, cât și la Chișinău, Republica Moldova.
Din această listă impresionantă a fost remarcabil concertul din 24 septembrie la Sala Radio din capitală, cu participarea excepțională a unui numeros grup instrumental format din soliștii Filarmonicii din Würth, Germania, unde s-au interpretat lucrări ale unor compozitori seniori din România, Israel, Serbia, Germania.
Era o zi de duminică și ora începerii concertului a fost 13.
Sala era animată de un public format din oaspeți ai Festivalului, specialiști și chiar melomani abonați de regulă la concertele simfonice săptămânale de la Ateneul Român.
Prima piesă din program a fost Ciaccona con Canone de Mihaela Vosganian, România, o compozitoare cu un talent de excepție în a crea muzici care trec din auditiv în vizual, astfel amplificându-se exponențial imaginile, policromiile, toate fiind susținute de o scriitură clară și bine structurată.
Ulpiu Vlad, România, este un compozitor de o impresionantă amploare artistică, lucru evident și în lucrarea Flori de câmp, pentru cvartet și orchestră de coarde care mi-a apărut profetică și prevestitoare în ideea exprimată de Blaise Pascal, … Omul este o salcie plângătoare. O picătură de apă îl poate ucide. Dar dacă întregul Univers s-ar năpusti să-l distrugă, el îi va fi superior pentru că gândește…
În metaforă, și nu numai, putem accepta că noi, oamenii, suntem flori de câmp, pentru că așa apărem pe Terra, în vâltorile și agresivitățile de tot felul, dar rămânem flori de câmp, flori în grija nimănui, și aflate doar cu autoprotecția pe care ne-o acordăm nouă înșine.
Ulpiu Vlad în Flori de câmp, nu expune o muzică dramatică, sonoritățile au o gingășie fără a fi facilă, iar dezvoltările motivaționale și gestul său componistic de măiestrie sunt de natura marilor momente din literatura mondială a artei muzicale.
Simfonia de cameră de Mladen Tarbuk din Serbia se distinge prin seninătatea tonului și prin atitudinea estetică reflexivă și chiar gândită spre explorările sonore de filiație psihologică.
În prim plan s-a situat utilizarea cu talent și minuțiozitate admirabilă a specificului departe de rutină al instrumentelor de coarde și arcuș.
Mladen Tarbuk a realizat cu sens real echilibrul între forma și inventivitatea melodică. Pe Mladen Tarbuk eu îl văd, componistic, antrenat în aspirațiile de valoare ale acestui timp.
Elmar Lampson din Germania, în Concertul pentru orchestră de coarde și percuție și-a pus în evidență disponibilitatea spre vivacitate și risipă de energii, într-un tot care este inteligent și credibil. Este ceva din Bartók, dar și din tradiția germană a genului, tradiție care dispune de un redutabil arsenal de inovație.
Elmar Lampson poate fi considerat drept un compozitor de importanță revelatoare pentru istoria muzicii contemporane.
Muzică concertantă cu subtitlul Mahler nu mai este aici, dar spiritul său e dăinuitor de Ari Ben-Shabetai din Israel are perspectivă epică și la instrumente valențe timbrale extrem de interesante și, mai mult, un suflu în care se exprimă o istorie trăită prin revificarea cu teme și spații sonore emotive a profilului celui care a compus Simfonia celor 1000.
Compozitor serios și matur, cu scintilațiile de miracol în care-i este învăluită muzica, Ari Ben- Shabetai a fost o neașteptată surpriză pentru publicul care l-a aplaudat cu simpatie, efect la care s-au adăugat și aprecierile specialiștilor din lumea muzicală.
François Nicolas din Germania, în Ricercar heterofonic, și-a constituit discursul într-o viziune unitară și valorizată cu multe constituente melodice dintre care am remarcat un splendid solo de flaut alto, ca un larg și evocator adagio din partea a II-a a unui reușit concert pentru acest instrument și orchestră.
Fançois Nicolas face parte din acea generozitate universală a celor născuți pentru muzică și nu a acelora doar făcuți, indiferent de școlile și universitățile pe care le-au absolvit sau de statutul lor social.
Ricercar heterofonic de François Nicolas ne arată vitalitatea creației muzicale contemporane, cât și avansul care există în domeniile expresivității și ale procedurilor componistice.
Concertul a fost dirijat de Facundo Agudin din Argentina, un muzician cu o inteligență sclipitoare, un talent admirat și admirabil, așa cum s-a văzut la Sala Radio în fața formației instrumentale Soliștii Filarmonicii din Würth.
Facundo Agudin a dirijat cu brio un program de lucrări componistice deosebit de complexe dovedind că este un specialist admirabil în interpretarea acestor stiluri și concepte de creație de muzică contemporană europeană.
Au fost partituri pe care, pentru a le dirija, Facundo Agudin le vedea pentru prima oară, de altfel ca și instrumentiștii germani din componența Filarmonicii din Würth.
Meritul lor este că au creat cu interpretările lor un climat și o atmosferă inseparabilă de ideea că au realizat un concert comparabil cu marile evenimente ale stagiunior muzicale consacrate.
La toate acestea s-au adăugat, ca soliști, la diferitele momente din lucrările audiate, violonistul Cătălin Desagă și pianistul Horia Maxim.
Violonistul Cătălin Desagă este genetic de o natură specială, el cântă la instrumentul său cu o ușurință firească. Este ceva rarisim, chiar și în emisiunile internaționale de muzică televizată, cum sunt cele de la Mezzo t.v. și altele. El controlează sigur instrumentul, cu finețea și noblețea trăsăturilor de arcuș.
Pianistul Horia Maxim are vigoare și un ton admirabil pe claviatură. Talentul lui face ca de pe una și aceeași claviatură să producă o multitudine de timbre, de la cele ale percuției la altele de o noutate evidentă. Instrumental privind lucrurile, aceasta este abilitatea de bază la interpretarea compozițiilor scrise de creatori contemporani. Fapt pentru care îl felicit.