Înapoi la pagina curenta

Arte:
Concerte camerale, interpreți străluciți de Grete Tartler

După șase decenii în care Festivalul Enescu a adus la București importante nume din lumea muzicii de cameră, a soliștilor instrumentali, vocali și a dirijorilor în vogă, am avut din nou prilejul să ascultăm, atât în sălile de concerte, cât și în Piața Festivalului (grațioasă copie vieneză, menită atragerii unui public nou) o serie de recitaluri și concerte camerale de cea mai pregnantă calitate.
Între acestea, câteva datorate unor formații, interpreți și dirijori pe care i-am ascultat acum prima oară, precum Orchestra Filarmonică Cehă, dirijată de tânărul Cristian Măcelaru, avându-l drept solist pe cellistul Valentin Răduțiu, laureat al Concursului Enescu 2011 (ambii originari de pe aceste meleaguri, unul trăind în SUA, celălalt în Germania), cu Suita nr. 3 de Enescu, Concertul nr. 1 pentru violoncel și orchestră în Mi bemol Major de Șostakovici și Simfonia a VIII-a în Sol Major op. 88 de Dvorak: o abordare impecabilă, entuziasmantă. Între muzicienii London Philharmonic Players l-am remarcat, prin intervențiile sale solo, pe violistul David Quiggle, iar în ansamblul Arc, cu Cvartetul nr. 1 cu pian de Enescu, pe violoncelistul Thomas Webe. E momentul să spunem în acest context că acum, în 2017, au fost neobișnuit de mulți violonceliști buni. Îl voi pomeni pe Truls Mørk, care a dat virtuozitate Simfoniei concertante pentru violoncel de Enescu, alături de Orchestra Națională a Franței (remarcabilă și prin grelele partituri germane abordate – simfoniile V de Mahler, I de Brahms – ca și prin cele cinci lieduri de Mahler pe versuri de Friedrich Rückert, cântate de baritonul Thomas Hampson, unul din marii cântăreți de operă actuali); sau Andrei Ioniță, cu Saint-Saëns, Concertul în la minor (alături de Münchner Philharmoniker sub bagheta lui Valery Gergiev); sau pe deja mai sus pomenitul Valentin Răduțiu. În recital, i-am ascultat pe Gautier Capuçon (la pian cu Frank Bailey), cu impresionisme adecvate în sonatele de Enescu și Debussy; pe Jean-Guihen Queyras alături de pianistul Florent Boffard, foarte „la largul lor“ cu Sonata a doua de Enescu, Suita franceză de Poulenc, dar și cu Berg și Brahms; însă mai ales pe Mischa Maisky, violoncelistul numit „a doilea Rostropovici“, atât datorită faptului că a fost discipolul acestuia, cât și anvergurii sale. Cu toate că a cântat într-unul din „concertele de la miezul nopții“, Ateneul neîncăpător s-a cutremurat de ovații, mai ales pentru Ceaikovski – Nocturna pentru violoncel și orchestră op. 19 nr. 4, sau pentru Bruch – Adagio pentru violoncel și orchestră op. 47 (Kol Nidrei fiind titlul unei melodii ebraice care se cântă la începutul sărbătorii de Yom Kippur, pe care Bruch a transmis-o în partitura sa cu atâta efervescență religioasă, încât a fost considerat evreu, deși nu are niciun strămoș cu asemenea obârșie). Alături de Orchestra Filarmonică de Cameră Rusă St. Petersburg, dirijor Juri Gilbo, care a adus și îndrăgita simfonie Italiana, de Mendelssohn, Mischa Maisky a impresionat și în Variațiunile pe o temă Rococo pentru violoncel și orchestră op. 33 de Ceaikovski, în final oferind, între bisuri, și o singură parte din suitele solo de Bach. Viziunea sa asupra lui Bach este foarte personală, poți fi de acord sau nu cu ea; din punctul meu de vedere, asupra echilibrului probabil că Mischa Maisky va mai medita. Deși sunetele sunt de mare limpezime și temeliile tematice ies cum se cuvine în evidență, dezechilibrele romantice nu-i pot totuși mulțumi pe cunoscătorii lui Bach și ai epocii sale. În fond, chiar și Casals își schimba înțelegerea marilor opere până la adânci bătrânețe; întrebat de ce mai studiază la 92 de ani, a răspuns: „Deoarece cred că încă mai fac progrese“.
Între soliștii foarte admirați au fost desigur și câțiva violoniști, vârful absolut fiind reprezentat de Maxim Vengerov (în tandem cu pianistul Vag Papian). Virtuozitatea și forța, dar și profunzimea sa au fost vizibile mai ales în Sonata a III-a pentru vioară și pian în re minor op. 108 de Brahms; Sonata pentru vioară și pian în La Major de César Franck a sunat mai puțin impresionist, mai mult în stilul tehnic al școlii ruse. La antipozii acestei tehnici de arcuș, delicatețea sprințară vieneză am savurat-o în interpretarea lui Frank Peter Zimmermann a Concertului în Re Major de Beethoven, acompaniat de Royal Philharmonic Orchestra sub bagheta lui Charles Dutoit. Dar, fără să trec în revistă celelalte mari performanțe violonistice, de la Joshua Bell cu Academy Saint Martin in the Fields, la (acum belgianul) Vadim Repin, la Anne-Sophie Mutter sau la Christian Tetzlaff, care a cântat concertul de Berg sub bagheta lui Vladimir Jurowski (London Symphonic Orchestra), până la Alexandru Tomescu, în Piața Festivalului, mă voi opri asupra succeselor Patriciei Kopatchinskaya. Tânăra și extrem de teatrala violonistă originară din Moldova (cu studii la Viena, acum trăitoare în Elveția) a reușit să facă săli pline cu Enescu, Ligeti și Hindemith la Ateneu (Orchestra de Cameră Mahler, dirijată de Jonathan Stockhammer) sau la sala Auditorium, cu Polina Leschenko la pian și alți membri ai Orchestrei Mahler, iar asta într-o sâmbătă după prânz și într-o duminică dimineața, când lumea rar iese din casă. Bucuria de a cânta, energia și talentul polivalent (Patricia Kopatchinskaya a evoluat nu doar la vioară, ci și ca soprană și dirijoare) au atras însă un nou și numeros public – nu numai pentru Enescu, ci și pentru Ligeti și György Kurtág, ale căror rădăcini transilvănene au devenit vizibile prin lucrările alese, sau pentru Anton Webern (cele patru piese pentru vioară și pian ale compozitorului austriac având o concizie și varietate timbrală foarte potrivite cu nerăbdarea ascultătorilor internauți din vremurile noastre).
În aceeași categorie a succeselor camerale trebuie amintite, din seria „Muzica Secolului XXI“, performanța Cvartetului Arcadia, cu Vivarta de Doina Rotaru sau Cvartetul de la miezul nopții de Octavian Nemescu: reușind să inducă starea de transfigurare, respectiv de lumină interioară specifică acestor doi importanți compozitori contemporani. De asemenea, autori români excelent interpretați am ascultat cu Camerata Salzburg (Dan Dediu), ansamblul german Modern (Fred Popovici), Solisten der Würth Philharmoniker (Mihaela Vosganian – Ciaccona con Canone pentru vioară, orchestră și sunete procesate, și Ulpiu Vlad, Flori de câmp, pentru cvartet și orchestră de cameră). Decanul de vârstă al compozitorilor români din această serie, Cornel Țăranu, a fost prezent atât prin creații proprii, cât și prin aranjamentul orchestral făcut, după schițele lui Enescu, Capriciului român pentru vioară și orchestră.
Nu aș putea încheia această retrospectivă a propriilor preferințe privind succesele camerale fără a-l pomeni pe bas-baritonul Sir Bryn Terfel, vedetă actuală a muzicii wagneriene, dar și un fermecător povestitor, care a transformat recitalul său la Ateneu într-un adevărat spectacol. Ar fi un la fel de mare succes dacă am putea să o ascultăm într-o viitoare ediție, cu un recital de lieduri, și pe Okka von der Damerau, prezență wagneriană în ascensiune, care de data aceasta, pentru prima oară la București, ne-a tulburat în simfonia Învierea de Mahler, cu orchestra și corul Accademiei di Santa Cecilia, sub bagheta inegalabilului Pappano.