Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Comunismul ca sminteală de Nicolae Manolescu

Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, O idee care ne suceşte minţile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014, 156 pag.

O idee care ne suceşte minţile (Editura Humanitas, 2014) este o apariţie ceva mai veche despre care s-a scris în revista noastră, dar care merită a fi reluată. (Dacă eram întrebat, aş fi sugerat titlul O idee care ne sminteşte: fiindcă nu cred în putinţa de a răsuci ideea comunistă, adică de a o repara, cum ne lasă a presupune antonimul a suci ).

Cartea e o culegere de texte aparţinând a trei autori: Andrei Pleşu, cu o conferinţă de la Şcoala de Vară de la Sighet în 2007 şi publicată iniţial de Fundaţia Academia Civică, un an mai târziu; Gabriel Liiceanu, cu un text apărut, în 2014 ,pe site-ul Contributors.ro şi cu fragmente pe tema comunismului culese din cărţi ale lui anterioare; Horia-Roman Patapievici, cu o conferinţă, din 2013, de la Boston College. Totul, foarte interesant şi, aş sublinia, foarte necesar. S-a pierdut de la o vreme, la noi, obiceiul acestui tip de comentarii, obicei care nu ne-a prisosit decât, poate, la începutul anilor 1990. (Întâmplarea face să văd în vitrina librăriei de la parterul blocului în care locuiesc o carte a Ioanei Pârvulescu, cu titlul promiţător, Am trăit în comunism, dar fiind duminică n-am cum să aflu despre ce e vorba în ea). În schimb, la alţii, cum ne putem da seama chiar din referinţele prezente în culegerea de faţă, numărul comentariilor de tot felul este imens, iar autorii, de ieri sau de azi, deopotrivă de celebri. Nu e cazul să spun că valorificarea aventurii comuniste a omului spre deosebire de Aventura occidentală a omului, parafrazând titlul vechii şi mereu uimitoarei cărţi a lui Denis de Rougemont, a fost destul de rar întreprinsă de către intelectualii români. Şi nu totdeauna de cei care au trăit-o. Sau mărgininduse cel mai des la memorii de închisoare. Voi reveni la subiect, când va fi vorba de partea finală a textului lui Patapievici.

Andrei Pleşu are ca punct de plecare o carte a unui comunist francez, printre aceia care nu s-au convertit niciodată, nici după ce au aflat în 1956 de crimele lui Stalin, nici după Revoluţia maghiară din acelaşi an, nici după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, nici chiar o dată cu prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a lumii, la începutul ultimului deceniu al secolului XX. Numele tenacelui apărător al marxismului e prea puţin important. Analiza lui Andrei Pleşu a încăpăţânării unora de a nu accepta falimentul global al comunismului este remarcabilă şi se bazează pe ceea ce aş numi psihologia unui comunist. Nu despre sistem e vorba, ci despre oamenii prin care el s-a ilustrat. Se ştie ce spunea Steinhardt: a fi comunist în juneţe poate fi o dovadă de generozitate, a rămâne comunist la maturitate este una de idioţenie. Citez din memorie. Pleşu explică admirabil de ce atâţia tineri din atâtea generaţii au căzut în capcana ideologiei comuniste. Tânărul are tendinţa de a-şi pune întrebări naive, dar esenţiale: ce sens are viaţa şi altele asemenea. Dar există tineri care se întreabă ce e cu salariile mizere din Maroc sau cum sunt trataţi prizonierii malgaşi. Exemplele aparţin comunistului francez. „Şi atunci, scrie Pleşu, problema celuilalt înlocuieşte problema eului (propriu), iar problema injustiţiei abstracte înlocuieşte problema sensului (concret)... Aşa ajunge cineva activist... E vorba de o componentă prematură a angajării faţă de ceilalţi înainte de a se forma definitiv pe ei înşişi”. Cum activistul este, prin excelenţă, un om care nu gândeşte, care doar acţionează în virtutea gândirii altora, e limpede unde apare deformarea personalităţii: în nerespectarea ordinii naturale a creşterii fiinţei umane, trecându-se direct la o etapă ulterioară. Există la Pleşu şi un examen al contradicţiilor şi paradoxurilor marxismului (socotind că baza este economicul, marxismul a greşit cel mai grav tocmai în materie de economie!), ca şi o listă a enormităţilor debitate de-a lungul celei de a doua jumătăţi a secolului XX de intelectuali de stânga faimoşi. Se sparie gândul! Sunt cunoscute, dar e bine să le reamintim mereu. Studiul lui Pleşu e în linia de onestitate şi de claritate intelectuală care îi caracterizează toate scrierile.

Fără mari pretenţii teoretice este primul text al lui Gabriel Liiceanu, într-o notă accentuat personală, plin de observaţii ascuţite şi de formulări memorabile. Debutează totuşi cu o radiografie a tezei marxiste despre evoluţia obligatorie şi cu sens unic a societăţii umane, de la comuna primitivă la comunism, pe care generaţia noastră a învăţat-o la şcoală. Doar că radiografia cu pricina au făcut-o cât se poate de argumentat Karl Popper, care combate caracterul teleologic al istoriei marxiste, înaintând spre un scop determinat, şi François Revel, remarcând că „internalizarea” acestui sens unic al istoriei societăţii i-a determinat pe mulţi intelectuali să nu vadă existenţa unui capăt al tunelului, nici că societatea comunistă reprezintă o paranteză într-o evoluţie reversibilă. Aşadar, nimic nou. Foarte sugestive sunt, în schimb, unele din referinţele sau comparaţiile lui Liiceanu. Evoluţia de mai sus, de pildă, o vede ca pe o casă-vagon, în care treci din cameră în cameră în mod normal, până la ultima, când ai nevoie de o uşă specială, concepută, vezi bine, ştiinţific. Cine protestează contra acestui caracter „construit”, ca un artefact, al ultimei societăţi din lanţul marxist, adaugă Liiceanu, se află în situaţia copilului din povestea lui Andersen, care strigă că împăratul e gol, dar care, spre deosebire de copil, riscă să ajungă în Gulag. „Nu ştiu, notează Liiceanu mai departe, dacă cineva a observat că, în primul rând al Manifestului (Partidului Comunist), faimoasa metaforă a lui Marx – o stafie bântuie Europa – e total nelalocul ei. Stafia e urma spectrală a unei foste realităţi.” Dar, Liiceanu are dreptate, comunismul nu fusese niciodată o realitate. Aş adăuga că expresia e actuală cu adevărat abia la sfârşitul secolului XX, când stafia defunctului comunism îi bântuie pe unii neomarxişti sau neomaoişti, mai bătrâni sau mai tineri. Despre ororile comunismului, Liiceanu scrie, pe bună dreptate, că nu pot fi digerate de o minte normală decât ca nişte poveşti horror. Realitatea lor ne depăşeşte puterea de înţelegere.

Foarte interesant şi cel mai angajat pe pantă teoretică este textul lui Horia-Roman Patapievici. Sunt în el trei teme principale. Prima este asimetria tratării de către politologi şi istorici a fascismului şi, respectiv, a comunismului. Temă frecventă, de altfel. Ceea ce autorul remarcă, în mod original, este existenţa unor trăsături comuniste în fascism şi, respectiv, a unor trăsături fasciste în comunism. El descoperă patru motive pentru ignorarea acestui fapt: refuzul de a accepta drept comună comunismului şi fascismului originea lor antiliberală şi anticapitalistă; refuzul de a accepta că ambele „reprezintă forme radicale de modernitate politică”, nicidecum unul modernist şi altul antimodernist; refuzul de a accepta moralmente compararea ororilor săvârşite de amândouă; în fine, lipsa de claritate a intuiţiei oamenilor care au trăit într-unul sau altul dintre regimurile cu pricina, chiar şi când e vorba de însăşi viaţa lor. A doua temă constă în „dublul fanatism” presupus de comunism: al gândirii şi al negării faptelor. A treia este critica „nihilismului blând”, deosebit de cel radical de la Nietzsche, pe care o ştim şi din Omul recent. Conferinţa lui Patapievici se încheie cu o descriere a societăţii româneşti, ieşită istoriceşte din ortodoxia orientală, care nu şi-a creat un stat propriu, spre deosebire de catolicismul occidental, reprimată fiind şi de statul bizantin, o bucată de vreme, şi de cel otoman, secole la rând, şi cu o extraordinar de interesantă concluzie privind consecinţele descompunerii statelor totalitare după 1990:

„...Ele au pus în libertate oameni care funcţionează în continuare, programaţi ca nişte roboţi ... Prima lor opţiune este să nu respecte nici o regulă, prefăcându-se că le respectă scrupulos pe toate; să fenteze toate instituţiile, prefăcându-se că nu fac decât să le susţină; să tragă pe sfoară statul, prefăcându-se că sunt cetăţeni model ... E important să înţelegem că NU descriu aici un bolnav, un caz patologic, ci un om normal; sau, dacă vreţi, da, descriu un om bolnav, dar e unul bolnav de normalitatea societăţilor totalitare. Acest tip uman versatil şi volatil dă majorităţile electorale, care câştigă alegerile în ţările ex-comuniste. Tot el populează instituţiile. El face legile, el le încalcă. El corupe, el luptă cu corupţia ... Omul format de societăţile totalitare e programat să submineze orice comportament instituţional predictibil.”

Aş mai avea multe de spus despre carte, dar mi s-a sfârşit spaţiul de cronică. Încă ceva totuşi: o idee pe care am găsit-o la toţi trei autorii este că diferenţa, plină de consecinţe, dintre percepţia comunismului de către intelectualii din Est şi, respectiv, din Vest constă în aceea că unii au trăit marxismul, iar alţii l-au citit pe Marx.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara