Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Comunicare şi corectitudine de A. Gh. Olteanu


Este vizibilă, în anii din urma, o anumita tendinta de "relaxare" în actul comunicarii, în sensul ca acela care îl savârseste e mai putin crispat când foloseste codul, evident, în primul rând limba naturala, în cazul nostru limba româna. Cauzele sunt numeroase si, printre ele, cele de ordin politic nu sunt de neglijat. S-a adoptat ferm, în domeniul învatarii limbilor moderne îndeosebi, un anume principiu, argumentat psiholingvistic, potrivit caruia nu e atât de important cum comunici, ci sa comunici. Daca ai reusit sa te faci înteles, chiar sacrificând, uneori, normele folosirii codului, tinta a fost atinsa: mesajul a fost receptat si corect decodat de catre destinatar.

Acest punct de vedere nu pare a contine, în sine, ceva reprobator atâta vreme cât ramâne în spatiul strict didactic, chiar daca nu e lipsit - cum se va vedea - de anumite riscuri. Nu e nimic rau - dimpotriva - în a dezinhiba pe cel care învata sa se exprime, nu numai într-o limba straina, ci chiar în româneste, în a-i stimula curajul de a învata sa comunice, îndeosebi oral: "sa-i dezlegi limba", cum se spune. Evident, conflictele didactice nu lipsesc. Exista profesori cu o larga întelegere si cu mare rabdare în relatia lor cu elevii si care traiesc o mare bucurie când constata ca si-au ajutat ucenicii sa comunice o idee, chiar daca aceasta comunicare n-a fost tocmai ortodoxa gramatical. Ei stiu ca data viitoare elevul va comunica mai multe idei, va învata deci sa vorbeasca si abia când constata acest lucru încep slefuirea exprimarii. Alti profesori sunt intransigenti din capul locului si când elevul are nesansa de a trece de la prima categorie de profesori la cea din urma, apar revoltele în fata notelor mici. Pentru elevii dotati, ele se sting repede pentru ca acestia înteleg ca nu putem comunica oricum si îsi perfectioneaza din mers exprimarea.

Principiul de care vorbim începe sa-si piarda valabilitatea în momentul în care profesorul se contamineaza de la elev si-si "relaxeaza" însusi exigentele fata de propriul sau statut socio-profesional: se exprima si el neglijent, fara sa acorde respectul cuvenit normelor folosirii codului în comunicare. În asemenea cazuri, principiul devine de-a dreptul pernicios. Mai ales când "relaxarea" a trecut de la comunicarea orala la cea scrisa, când, adica, lipseste actului exprimarii scrise solemnitatea care tine treaz sentimentul raspunderii în fata textului pus pe hârtie. S-au vazut cazuri când cutare text literar propus spre analiza la un examen de nivel national era transcris inexact, ceea ce reprezinta nu o greseala oarecare, ci o impietate fata de scriitorul citat si devenit obiect de evaluare. A nu verifica, a nu corobora cu acribia impusa de uzante, a face public un text transcris "dupa ureche" e un rau nu numai pentru disciplina ori pentru specialitatea respectiva, ci, mutatis-mutandis, un rau facut vietii cotidiene la nivel social. De exemplu, într-o atare împrejurare, se scrie, "dupa ureche", sub un Creion de Tudor Arghezi, numele lui G. Bacovia, si-i trebuie unui inspector vigilent un timp apreciabil pentru a întoarce din drumul catre elevi monstruozitatea. A devenit, iarasi, clasica, asa-zicând, transcrierea gresita a versului eminescian "Apele plâng clar izvorând din (sic!) fântâne, în loc de în fântâne. Tot asa, la sesiunea din iunie-iulie 2001 a examenului national de bacalaureat, am înregistrat o asemenea transcriere "dupa ureche" a nu mai putin cunoscutului vers bacovian "Tresar din (sic!) somn...", în loc de prin somn... Ceea ce, evident, e altceva. Nu insistam. Nu ne putem juca în niciun fel cu înlocuirea unei prepozitii cu alta, în speta, din în loc de în, din în loc de prin. Amintim în treacat, ca sa se vada ca fenomenul persista si ca el trebuie sa ne îngrijoreze, greselile "scapate" în formularea subiectelor tezei cu subiect unic (la nivel national) pentru clasele a VIII-a din semestrul al II-lea al anului scolar 2008-2009.

Ni s-ar putea, probabil, reprosa ca, în paragraful anterior, facem prea mult caz pentru asemenea greseli - inevitabile, s-ar zice. Am putea fi chiar concesivi si accepta inerenta unor atari greseli, desi, când vin din partea unor specialisti, ele sunt descalificante. Totusi, câta vreme ele ramân în spatiul didactic, mai ales când e vorba de un spatiu restrâns la o clasa, la o lectie, asemenea greseli pot fi trecute la capitolul "exercitii" si macar tolerate, având sansa corectarii, mai devreme sau mai târziu.

Pericolul cel mare e când "relaxarea" de care tot vorbim paraseste domeniul didactic si intra în cel stiintific, academic.

O experienta avuta cu o editura prestigioasa ne îndreptateste sa facem afirmatia de mai sus (vezi Reflexe folclorice în literatura scrisa. Antologie, introducere, comentarii, dosar critic, note si bibliografie de A. Gh. Olteanu, Bucuresti, Editura Humanitas Educational, 2000).

Întâmplarea despre care va fi vorba se datoreaza nu numai "relaxarii" în actul de comunicare, ci, cred, în mare masura, pe de o parte, abandonarii bunului obicei de a colabora pâna la "bunul de tipar" cu autorul, grabei, pe de alta parte, cu care se pune în lucru si se finalizeaza o carte, dupa ce luni si uneori ani ea a tot fost amânata, libertatii pe care si-o ia, uneori cu totul nejustificat, redactorul de carte. Vom fi de acord, din capul locului, ca 33 de greseli într-o carte de 230 de pagini, unele de tot bizare, sunt intolerabil de multe. Mai ales ca a fost abolit, din motive economico-financiare banuim, un alt bun obicei al activitatii editoriale: erata.

În cartea la care ne referim, se întâlnesc mai toate categoriile de greseli, unele de-a dreptul intolerabile, fie ca sunt, cum se spune, greseli de tipar, fie ca se datoreaza superficialitatii coroborarii textului manuscris cu cel cules/ procesat. Se gasesc, astfel, omisiuni sau adaugiri de cuvinte: cotribuind în loc de contribuind (p. 6), socoate în loc de scoate (p. 42), luminile în loc de lumile (p. 102, în textul baladei Soarele si luna), caraia în loc de craia (p. 153, în textul Povestii lui Harap-Alb de Ion Creanga), rutina în loc de ruina (p. 185), se poate trece în loc de nu se poate trece (p. 207); omisiuni de secvente mai mari de text, ceea ce face ca ideea sa nu se finalizeze. De exemplu, unei note de subsol, citata în continuare, îi lipseste pasajul subliniat: "Chiar daca cercetari recente au dovedit ca aparitia primelor texte în limba româna este anterioara (secolului al XVI-lea, n.ns.), aceasta nu modifica sensul afirmatiei noastre, fiind vorba de poezie si nu de orice text. (p. 6); transcrieri infidele ale unor pasaje din textele literare antologate sau ilustrative. Sunt greseli ale caror consecinte sunt imprevizibile, pâna la a distorsiona ideea, transfor­mând-o, uneori, în contrariul ei: "Pamântul se potriveste" în loc de "Pamântul se-mpotriveste" (p. 87), din drama Mesterul Manole de Lucian Blaga, "Muntele Plesuvului" în loc de "Muntelui plesuvului", în care forma de genitiv e ceruta de reluarea prin anadiploza a finalului de vers: "La poalele muntelui,/ Muntelui plesuvului" (p. 95, din balada Toma Alimos), "pentru Genarul" în loc de "pentru ca Genarul..." (p. 186 din basmul Fat-Frumos din lacrima, de Mihai Eminescu), situatie în care se anuleaza raportul sintactic din context.

Greselile de punctuatie acopera si ele aproape toata gama posibila: punctul apare în locul virgulei, aceasta din urma, uneori cu valoare stilistica, apare acolo unde n-ar trebui sau e pusa acolo unde nu e nevoie de ea. Alteori sunt uitate ghilimelele.

Ceea ce este, însa, mai grav, când e vorba de punctuatie, este ca aceasta se "corecteaza" în textele unor mari scriitori. De pilda, în textul dramei Mesterul Manole, autorul foloseste frecvent linia de pauza ca pe o indicatie de rostire a replicii de catre actor, în functie de starea psihologica a personajului interpretat. Astfel, într-o replica-discurs, Manole se întreaba: "Dar facut-am oare, în afara de munca - o jertfa - o singura jertfa smulsa din viata noastra, pentru zid?..." Pentru motive care ne scapa, redactorul de carte suprima cele doua linii de pauza (p. 91). O pagina mai departe, fenomenul se repeta; "Povestea cu jertfa omeneasca - e numai asa - un joc." Oricât s-ar parea de bizar felul în care un scriitor foloseste punctuatia, nimeni - dar absolut nimeni! - nu-si poate lua libertatea sa-l amendeze. Fara sa fie vorba numai de sacralitatea verbului scris care în vremurile noastre nu si-ar mai avea, chipurile, rostul, e, mai degraba, vorba de semnificatii pe care punctuatia folosita de un scriitor nu ni le releva de la prima lectura.

Sunt si altfel de libertati pe care si le ia redactia, fara sa-si consulte colaboratorul. Este, de pilda, inacceptabila mentionarea titlului stiintific de doctor pe coperta I, cu atât mai mult cu cât precizarea se face, cu totul firesc de asta data, pe pagina de garda. Împrejurarea poate fi interpretata, în defavoarea autorului, ca un puseu de vanitate - în cazul în care el ar fi cerut acest lucru - sau, înca mai neconvenabil, ca o frivolitate. (Despre nevoia prezentei unui redactor de carte, dar si despre responsabilitatea acestuia, vezi si articolul Redactorul de carte, în România literara, nr. 40/10 octombrie 2008, p. 10).

N-am scris rândurile de fata biciuit de cine stie ce susceptibilitati exacerbate. Am facut-o cu toata buna-credinta, plecând de la constatarea ca ceea ce s-a întâmplat cu antologia noastra nu e un caz izolat, ci face parte dintr-un fenomen mai larg care se cere stopat - nu neaparat eradicat pentru ca greseli se vor face întotdeauna. E vorba, în esenta, ca munca editoriala sa dovedeasca mai evident stradania de a le evita, respectând normele de conduita elementare.