Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Document:
Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi (II) „Mirel“ de Gabriel Andreescu

Numele conspirativ „Dorin” nu apare numai în dosarul de urmărire a lui Tudoran – ci şi în ale lui Bujor Nedelcovici şi Sorin Titel. Nu există nici un document semnat cu acest nume conspirativ atribuit lui Mircea Iorgulescu care să fie un denunţ al atitudinilor potrivnice regimului comunist. Confuzia dintre „Dorin” şi „Doru”, despre care am explicat în partea I a analizei subliniază prin contrast artificialitatea acuzaţiilor aduse reputatului critic.
Un al doilea set de documente invocate de CNSAS pentru a-l incrimina pe Mircea Iorgulescu sunt semnate „Mirel”. Acest nume de cod i-a fost atribuit criticului în 1985, când Securitatea i-a deschis un dosar de urmărire informativă. „Mirel” apare în documentele din DUI personal şi în note ale ofiţerilor aflate în dosarele lui Bujor Nedelcovici, Dumitru Ţepeneag, Florica Jebeleanu Vieru – semnate exclusiv de ofiţeri.
Tema cea mai prezentă în documentarea activităţii lui „Mirel” de către Direcţia de Investigaţii a CNSAS a fost posibila influenţare a lui Bujor Nedelcovici de a renunţa la nuvela „Căpetenia din Golf” în schimbul publicării alteia.i Episodul a reprezentat şi tema centrală a reproşurilor lui Nedelcovici din documentarul său Un tigru de hârtie. Sentinţa Curţii de Apel din Bucureşti din 9 februarie 2011 pune şi ea accentul pe triada „Mirel” – Nedelcovici – soarta „Căpeteniei din Golf”.
Dosarul de urmărire informativă deschis în 1985 susţine într-adevăr ipoteza că Iorgulescu „l-a convins pe Nedelcovici să renunţe la nuvela „Căpetenia din Golf” pentru a nu mai crea tensiuni inutile, iar pe Bălăiţă l-a influenţat să accepte o altă lucrare pe care să o includă în planul editorial”.ii Dar susţine şi ideea că Iorgulescu însuşi căuta o opţiune de compromis pentru prietenul său Nedelcovici. Opinia criticului concorda cu cea a Securităţii. Chiar dacă impulsul medierii ar fi venit de la Securitate, tot nu se poate trata acţiunea de convingere drept denunţ menit să aducă atingere drepturilor fundamentale, cum presupune legea în cazul colaboratorilor. Prin demersul lui „Mirel”, Bujor Nedelcovici era protejat, nu aruncat în malaxorul Securităţii.
Curtea de Apel se alătură autorilor acţiunii de constatare în a da episodului o aură vinovată. Ea insistă că reputatul critic a furnizat ofiţerului de securitate informaţii despre preocupările literare ale scriitorului Bujor Nedelcovici, despre concepţiile şi părerile acestuia cu privire la unele aspecte din viaţa literară, despre lucrările sale supuse cenzurii pentru că ar ridica probleme de ordin ideologic. „Mirel” ar fi confirmat conţinutul necorespunzător al nuvelei prin relatarea discuţiei sale cu redactoarea Magdalena Popescu cu privire la similitudinea nuvelei „Căpetenia din Golf” cu romanul Ereticul îmblânzitiii, publicat anterior în Franţa. El ar fi sugerat organelor de securitate posibilitatea ca Bujor Nedelcovici să încerce scoaterea din ţara a noului volum; ca şi convingerea lui Nedelcovici că este necesar să se opună celor de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi intenţia scriitorului de a-şi depune carnetul de membru de partid ca semn de protest.
Dacă cerni datele din documentele amalgamate ca să impresioneze prin cantitate, cu informaţii repetitive şi lipsite de semnificaţie politică, şi le separi de aprecierile formale ale ofiţerilor, cele mai „periculoase” spuse ale lui „Mirel” din dosarul pregătit de CNSAS şi reluate de Curte sunt de genul: „activitatea respectivă a lui Goma este şi va fi în permanenţă alimentată de motivele oferite prin măsurile restrictive care se aplică în domeniul culturii”; „[Bujor Nedelcovici] nu poate accepta ca nuvela „Căpetenia din Golf” să fie considerată o lucrare subversivă”; „i s-a solicitat [lui Nedelcovici] să modifice conţinutul unor nuvele întrucât ar avea semnificaţii interpretabile”; „nu este exclusă posibilitatea ca volumul respectiv să fie şi el scos pe căi ilegale din ţară”iv. Conform ofiţerului, „Mirel” i-a reproşat lui Bujor Nedelcovici „că intenţionează să depună carnetul de partid”. Dacă punem enunţurile în context, vedem că repetă lucruri binecunoscute şi calificate de Securitate, iar în celelalte cazuri, spusele au rolul de a-l proteja pe Nedelcovici. Comentariile judecătoarei Monica Niculescu dau un aer solemn şi acuzator unor elemente nesemnificative.
Debilităţii argumentelor punctuale li se adaugă hibele de natură generală ale demonstraţiei. Documentele semnate cu numele conspirativ „Dorin”, şi cele semnate „Mirel” provin de la ofiţeri. În arhivele Securităţii nu există nici un înscris cu grafia lui Mircea Iorgulescu. Or, fără alte dovezi, probatoriul constituit doar din înscrisurile provenind de la ofiţerii Securităţii nu pot legitima un verdict.v

Ce aflăm despre Mircea Iorgulescu din cât există în dosare?

Mă opresc aici cu interpretarea pe care o dă CNSAS sau Bujor Nedelcovici documentelor elaborate de ofiţerii de securitate după discuţiile lor cu Mircea Iorgulescu, sau în urma înregistrării convorbirilor sale telefonice ori a preluării spuselor din alte surse. Sintetizez conţinutul celor două dosare pe numele lui Mircea Iorgulescu: un fel de eşantion al vieţii lui. Înregistrările dintre 1982-1985 pătrund în personalitatea criticului poate mai mult decât o fac manifestările lui publice, sau amintirile unor cunoştinţe.
Transcrierea discuţiilor telefonice arată că Iorgulescu a avut relaţii numeroase, a cultivat relaţiile profesionale ca puţini alţii şi a fost căutat de confraţi. Relaţiile cele mai ample şi sincere le are cu contestatarii politicii culturale a partidului: Geta Dimisianu, Bujor Nedelcovici, Florin Mugur, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Nicolae Manolescu, Mircea Ciobanu, Ion Bogdan Lefter, Petru Romoşan, Eugen Simion, Laurenţiu Ulici, Matei Vişniec, Alexandru Paleologu. Pentru scriitorii tineri, este personalitatea literară de încredere. I se confesează, enumerând greutăţile pe care le au pentru a răzbi în viaţa literară, Petru Romoşan, Liviu Ioan Stoiciu, Stelian Tănase. Susţine un dialog constant cu intelectualii evrei sau filosemiţi: Norman Manea, Zigu Ornea, Roger Câmpeanu, Radu Ioanid. Îşi asumă identitatea unui socialdemocrat, ceea ce constituia o raritate în acea vreme. Nu-l simpatizează pe Constantin Noica şi nici cartea apologetică închinată filozofului.vi Faptul că citise un articol al lui Noica în care filozoful recomanda analfabetismul la făcut pe Iorgulescu să-i spună partenerului de dialog că „nu crede în sinceritatea lui Noica până nu-ţi face penitenţă pentru cele scrise atunci”.vii Este unul din puţinii oameni de litere din anii ’70-’80 la care se poate confirma cultura politică.
Înregistrările îi fac portretul unui om pragmatic până la oportunism. Iorgulescu are grijă să cultive şi scriitorii afiliaţi regimului. Îi dă un telefon lui Dinu Săraru ca să-l anunţe că un tovarăş „serios” a scris un articol despre Dragostea şi revoluţia, oprit de la publicare de alt tovarăş de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.viii Îl sună pe Mihai Dulea pentru a-i arăta „nişte reviste greceşti în care sunt nişte articole despre România”, dar, cum Dulea e plecat, va trece pe la Cabinet să i le lase; la câtva timp îl caută din nou căci „doreşte să-i ofere noua sa carte şi să mai stea de vorbă”.ix În sfârşit, când un cercetător al criticii literare româneşti sosit din Israel îi solicită un interviu, cheamă Uniunea Scriitorilor pentru a cere o opinie asupra întâlnirii. Deşi Ion Hobana, secretar cu externele, îl asigură că poate să-l contacteze pe israelian, renunţă şi îi cere confratelui să îi trimită întrebările pe adresa României literare.x
A avut întâlniri cu ofiţerii de securitate. Există şi o înregistrare a telefonului dat lui de un colonel Ene – se pare, cu veleităţi literarexi - şi promisiunea unei vizite. Dosarul pe numele de cod „Mirel” documentează dialoguri care arată că în relaţia cu Securitatea, Mircea Iorgulescu îşi păstra opiniile fără să provoace.
Nu a înfruntat sistemul, ci pare a fi vrut să-l îmblânzească. S-a implicat în evitarea „scandalurilor” şi a intervenit de mai multe ori pentru a duce lucrurile spre un compromis ce i se părea probabil just. Era radical în conţinut, nu în gesticulaţie. Acest adevăr poate fi verificat prin ce se află la suprafaţă începând – sau terminând – cu Marea Trăncăneală. Eseu despre lumea lui Caragiale (1988). Profit de accesul la arhivă ca să reproduc un portret al literatului semnat de sursa cu numele conspirativ „Prodan” (nota din 8 august 1985):
„Între criticii actuali, Mircea Iorgulescu ocupă o poziţie specială, determinată, în principal, de faptul că evită o dependenţă directă de cei care încearcă să dea tonul în judecarea cărţilor şi evaluarea autorilor. Pare mai degrabă tolerat, decât admis din toată inima. Actele lui de independenţă se citesc în sumarele cărţilor, unde întâlneşti articole despre Bănulescu, dar şi despre Săraru, Sălcudeanu, adică realiştii politici. La fel şi în revista România literară, iese uneori din dogma impusă de grupul Dimisianu, Manolescu, Raicu, Simion, Cristea şi încurajată, deseori, în necunoştinţă de cauză privind valoarea cărţilor, de şeful publicaţiei. Iorgulescu nu scrie cu urechea atentă la ceea ce spune ‘Europa Liberă’, practică întâlnită la alţii. Îmi pare onest şi interesat real de binele literaturii. Este conştient de faptul că ‘magii’ manifestă rezerve faţă de el. Uneori îţi şi mărturiseşte nemulţumirea, însă nu public şi nu crede că o ruptură sau un scandal ar ajuta la munca şi poziţia lui. [...] Este foarte muncitor şi, spre deosebire de unii confraţi, e pasionat, iubeşte cărţile bune, ţine la literatură nu în modul judecătoresc afişat şi practicat de alţii. [...] Nu pare să aibă o camarilă, precum Manolescu şi Simion. Nici no doreşte, cred. Este foarte bun gazetar. Coleg, e pentru relaţii urbane, chiar când apar confruntări de idei. Nu-i arogant, nici nu practică două critici, una scrisă şi alta vorbită, ca să pară îndrăzneţ. Este îndrăzneţ în ceea ce scrie. Constructiv îndrăzneţ”.xii

Paradigma vânătorească a Direcţiei de Investigaţii

Cercetătorul vieţii lui Mircea Iorgulescu va profita din plin de cele câteva sute de pagini din Arhiva CNSAS care povestesc despre critic. Ele rotunjesc şi completează sensul a ceea ştim din manifestările sale publice. În ce priveşte lectura faptelor de către Direcţia de Investigaţii, ei nu i se cere să contribuie la istoria literară. În schimb, are obligaţia să capteze imaginea globală a relaţiilor lui Iorgulescu cu aparatul de represiune. Acest ansamblu semnifică detaliile înregistrate în dosare, incluzând acţiunile asupra cărora planează suspiciunea de a intra în categoria poliţiei politice.
Or, Direcţia de Investigaţii a CNSAS a falsificat tocmai imaginea de ansamblu a raporturilor criticului cu Securitatea. Mircea Iorgulescu era un om de cultură pus sub lupa Securităţii datorită poziţiilor sale critice. Dovezile sunt abundente. Chiar în discuţiile directe, el susţine principii profesionale contrare politicii partidului. O mostră: „Ceea ce traducem din limbi străine facem pentru cultura română. Să ne întrunim pentru a discuta despre incompetenţa culturală. Ceea ce s-a zis despre tutela măruntă de partid mie mi se pare tutelă administrativă. Adică de ce Eugen Barbu are dreptul să scrie acea propoziţie, iar Paleologu nu...?”.xiii Este ferm, dar nu provocator.
Trădarea perspectivei este reproşată şi de avocatul Sergiu Andon când cere instanţei să reţină că „Pentru asigurarea spionării pârâtului au fost dirijaţi nu mai puţin de 11 informatori […], i-a fost interceptată şi copiată întreaga corespondenţă”. Acţiunile şi declaraţiile lui care interesau Securitatea sunt aflate din interceptări şi relatări ale informatorilor. Nu sunt comunicate Securităţii întâlnirile cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, intenţia de a merge la Târgul de carte de la Frankfurt ş.a. Consemnările ofiţerilor susţin din plin remarca avocatului: „Neîncrederea Securităţii în acţiunile şi intenţiile lui Mircea Iorgulescu depăşeşte cu mult limitele circumspecţiei profesionale”.xiv
Nimic din aceste aspecte nu este luat în considerare de Direcţia de Investigaţii a CNSAS. Lipseşte perspectiva, lipsesc şi acele elemente într-adevăr decisive pentru un calificativ de poliţie politică. Au fost reţinute doar „informaţii banale, derizorii […] …cantitatea de înscrisuri poate impresiona prin simplul fapt că au fost secrete şi că în cuprinsul lor apăr formulări şi termeni specifici activităţii conspirative. Această abundenţă de material steril copleşeşte şi considerentele hotărârii atacate care lasă o falsă impresie de bogăţie de dovezi…”.xv
Investigatorii CNSAS au făcut o selecţie vânătorească care amestecă planurile şi evaluările autoapreciative ale Securităţii cu câteva consemnări ale dosarelor interpretate astfel încât să-l împingă pe Mircea Iorgulescu în încadramentul turnătorului. Direcţia de Investigaţii nu a căutat „adevărul raporturilor dintre critic şi Securitate”, ci cum să sugereze mai convingător relaţii vinovate. La peste un deceniu de la înfiinţare, Direcţia de Investigaţii nu şi-a clarificat metodologia şi nu şi-a înţeles rolul.

Curtea de Apel Bucureşti şi caricatura dramatică a „deconspirării“

Curtea de Apel putea să repare viciile notei de constatare. Judecata Monicăi Niculescu nu a făcut decât să adauge situaţiei un plus de dramatism. Raţionamentul sentinţei este aşezat pe trei piloni.xvi Primul: ideea că nu contează dacă informaţiile obţinute de la sursă erau cunoscute Securităţii. În termenii judecătoarei: „Informaţiile cu privire la atitudini, demersuri, scrieri de texte cu conţinut ostil sau interpretabil, forme de protest preconizate […] au rezultat unele din discuţiile private pe care pârâtul le-a avut cu numitul Bujor Nedelcovici, iar altele din diverse alte împrejurări. Faptul că acestea din urmă ‘alte împrejurări’ s-au desfăşurat în public sau şi în prezenţa altor persoane şi că organele de securitate ar fi putut afla şi altfel nu prezintă relevanţă, cât timp organele de securitate au aflat nu în alt mod, ci de la pârât…”.
Autoarea acestei „sentinţe” pare să nu fi experimentat sau să nu fi înţeles ce implicau raporturile cu Securitatea în comunism. Aproape tot ce înconjura o persoană era impregnat de elemente aflate în conflict cu cerinţele oficiale: ce gândea prietenul, cum ajungea la tine o carte străină, de unde provenea cafeaua de dimineaţă, ce a spus Monica Lovinescu la Europa Liberă ş.a.m.d.. Erai în culpă fie că nu le denunţai, fie că beneficiai de ele. Or, în interacţiunea cu agenţii, fie simplu dialog ori fie interogatoriu, persoana era obligată la un „joc al sincerităţii”. Trebuia să facă un slalom între ce bănuia că ştie agentul, şi era de spus, şi ce dorea să ascundă. Cu cât erau lucruri mai serioase de protejat, cu atât era mai necesar să faci trimitere la lucrurile bine cunoscute. Să procedezi altfel însemna să asumi confruntarea cu agenţii represiunii. Pentru oamenii care au trăit în acea vreme, situaţia era de subînţeles. Dacă noile generaţii de magistraţi au dificultăţi să urmărească specificul situaţiilor de atunci, pentru tratarea acuzaţiilor de colaborare trebuie să fie desemnaţi judecători specializaţi.xvii
Al doilea argument al judecătoarei a fost că scopul legii ar fi, susţine domnia sa, deconspirarea persoanelor „care prin atitudinea lor au contribuit într-o mai mică sau mai mare măsură la informarea Securităţii sau verificarea informaţiilor acesteia în legătură cu atitudini considerate potrivnice”. Poate pentru un neobişnuit al lucrului cu normele nu e atât de evident, de aceea subliniez: să califici o faptă în termeni atât de generali şi interpretabili precum „prin atitudine”, „au contribuit”, „în mai mică sau mai mare măsură”, „atitudini considerate potrivnice” reprezintă un agramatism profesional. Cu asemenea criterii de evaluare, până şi o scrisoare trimisă unei cunoştinţe te poate face un ignobil colaborator al Securităţii, dacă aceasta ţi-a desfăcut scrisoarea.
Al treilea pilon al raţionamentului Curţii pare chemat să elibereze verdictele de ultimul control rămas în picioare. Conform judecătoarei Monica Niculescu, formularea din lege care-i defineşte pe colaboratori: „informaţiile furnizate organelor de securitate să vizeze îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”, nu doar că „exclude cerinţa intenţiei în atingerea/ îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar nici măcar nu impune această finalitate, fiind suficient ca informările să fie susceptibile de a aduce o atare atingere”.
Aşa artificial şi autoritar cum este, pasajul citat are un merit. El pune în lumină absurditatea felului în care sunt trataţi presupuşii colaboratori în raport cu ofiţerii de securitate. În cazul ultimilor, se cere dovada că au suprimat drepturi fundamentale. În cazul primilor, doar că spusele în faţa ofiţerilor erau „susceptibile” să aducă atingere drepturilor. Astfel, informaţia este acuzatoare pentru cine o trimite, nu şi pentru cine o primeşte. Informările „susceptibile” condamnă sursa, nu şi instituţia care le cere, prelucrează şi transforma „susceptibilitatea” într-un fapt.xviii Pentru opinia publică, contactul cu Securitatea este compromiţător, dar nu şi contactul Securităţii „cu ea însăşi”.
Iată deci cum a fost posibilă, în ciuda adevărului din dosare, mutilarea personalităţii unuia dintre cei mai echilibraţi şi culţi critici ai literaturii române, căruia i se pot imputa (arată documentele) cel mult oportunisme tactice. Compromiterea lui Mircea Iorgulescu reprezintă un tur de forţă al Direcţiei de Investigaţii validat de Colegiul CNSAS, apoi de Curtea de Apel Bucureşti şi pe parcurs, prin entuziasta primire a defăimărilor, de opinia publică. Cazul vorbeşte pentru Istorie despre ciudata performanţă a societăţii româneşti de a incrimina colaborarea cu poliţia politică fără a condamna poliţia politică însăşi.

__________
i În prima parte am luat în discuţie raportul din 1985.
ii Afirmaţia provine de la sursa „Tom”, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 1, f. 58.
iii Romanul a apărut în Franţa în 1985 cu titlul „Le Second messager”.
iv „Proba” şochează prin contradictorialitatea ei comică: vinovăţia lui Iorgulescu („Mirel”) de a fi transmis informaţia că volumul lui Nedelcovici ar putea fi scos din ţară se verifică prin controlul preventiv pe care Securitatea i-l face lui Iorgulescu la ieşirea din ţară. Altfel spus, criticul s-a denunţat şi a devenit propriul său acuzator. Mă opresc aici.
v Este teza Curţii Constituţionale (Sergiu Andon, „Motivarea recursului” la ÎCCJ, 2011).
vi Se referă la Jurnalul de la Păltiniş.
vii Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 2, ff. 38v, 39.
viii Înregistrare din 7.11.1985, ora 10:40 (Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 2, ff. 4v, 5).
ix La 18 august 1985 şi 5 septembrie 1985 (Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 2, f. 160 şi f. 163). Mihai Dulea a fost vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste
x Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 2, f. 30v.
xi Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 2, f. 185v.
xii Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 1, f. 38.
xiii Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 5297, vol. 1, f. 10.
xiv Sergiu Andon, „Motivarea recursului” la ÎCCJ, 2011.
xv Ibidem.
xvi Îl invoc din nou pe avocatul familiei Iorgulescu: „în raport eu cele 25 de pagini ale sentinţei şînţ realitate doar 5 din cele 25 de pagini ale hotărârii au legătură cu verdictul pronunţat” (Sergiu Andon, „Motivarea recursului” la ÎCCJ, 2011).
xvii Am analizat acest subiect în studiul „Necesitatea judecătorilor specializaţi în cazurile de colaborare cu Securitatea ca poliţie politică”, în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1, 2009, pp. 13-27.
xviii Iată până unde merge absurditatea. Iorgulescu este condamnat de judecătoare pe motiv că informaţiile transmise aveau valoare operativă. Iar aceasta ar rezulta din măsurile luate de Securitate „precum intrarea în posesia manuscrisului şi a referatelor întocmite, solicitarea unor opinii de specialitate, luarea legăturii cu editura pentru a solicita cu tact rectificări ale manuscrisului, aprecierile pozitive ale ofiţerilor”. Acţiunile Securităţii îl transformă pe Iorgulescu în „vinovat” fără ca instituţiei care le întreprinde să i se reproşeze o vină.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara