Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Dosar:
Compromiterea lui Mircea Iorgulescu: responsabilităţi (I) de Gabriel Andreescu

Cazul Iorgulescu descrie greşeli ale sistemului deconspirării care se condiţionează reciproc, se prelungesc şi se susţin până la a produce consecinţ e ireparabile. Ne permite să urmărim cât de departe influenţează lucrurile serviciile de informaţii prin reţinerea selectivă a documentelor din arhiva regimului comunist pe motivul folosit artificios al secretului de stat. Scoate la suprafaţă rolul cheie al Direcţiei de Investigaţii în procesul deconspirării, celelalte două entităţi implicate în iniţierea notelor de constatare (Biroul juridic şi Colegiul CNSAS) fiind dependente de informaţia provenind de la prima. Nu în ultimul rând, subliniază ce înseamnă să laşi cazurile de deconspirare pe seama unor formatori de opinie care nu înţeleg fenomenul – şi nu au cum să-l înţeleagă fără exerciţiul profesional.

Deconspirarea lui „Dorin”

CNSAS a făcut publică Nota de constatare prin care instituţia cerea recunoaşterea de către instanţă a colaboraţionismului lui Mircea Iorgulescu cu Securitatea la 15 decembrie 2009. Curtea de Apel Bucureşti a confirmat- o prin sentinţa din 9 februarie 2011. Erau cunoscute, anterior, alegaţiile lui Bujor Nedelcovici din cartea publicată în 2003, Un tigru de hârtie, în care scriitorul îşi exprimase bănuiala de a fi fost denunţat la Securitate de fostul prieten. Iorgulescu este indicat doar prin iniţiale. El a cerut în 2002 (asemenea lui Dumitru Ţepeneag în 2006 şi Florica Jebeleanu Vieru în 2007) identificarea persoanei care în dosare purta numele de cod „Dorin” şi „Mirel”. Umbrela aflată deasupra purtătorului acestor nume conspirative era de mai mulţi ani transparentă.
Până la sentinţa Curţii de Apel a mai avut loc un eveniment cu consecinţe asupra cazului: apariţia cărţii lui Dorin Tudoran Eu, fiul lor, în 2010. În volum există 8 documente care folosesc numele de cod „Dorin”, 3 din perioada 1976-1979 şi 5 scrise între 1982-1985. Patru dintre acestea, şi încă două ne-reproduse în carte semnate tot „Dorin” sunt folosite de către CNSAS ca probe în acuzarea lui Iorgulescu.1 După publicarea volumului Eu, fiul lor, dezamăgirea faţă de faptele „marelui critic obsedat de modelul estetic în literatura română”2 a fost exprimată din nou şi cu mai mare intensitate.

Note anodine

Primul document din cartea lui Tudoran cu numele „Dorin” semnat de ofiţer, datat 25 noiembrie 1976, face poetului un portret literar de o pagină. Scriitura este pătrunzătoare şi elegantă, compatibilă cu ce ar pune pe hârtie Mircea Iorgulescu, dar verificarea cere o analiză specializată. Reproduc începutul: „Poet, publicist, comentator de poezie, Dorin Tudoran are în genere o atitudine selectivă şi nuanţată, situată la egală distanţă de orice formă de extremism”. Şi sfârşitul portretului literar: „…este un spirit incapabil de manifestări extremiste şi fiindcă este dotat mai mult cu ‘fineţe’ decât cu ‘energie’; cu alte cuvinte, personalitatea lui literară nu este una dintre cele mai puternice, deşi are un contur format”.3
O a doua notă, din 14 februarie 1978, se referă la discuţii avute la Uniunea Scriitorilor pentru premiile US din acel an. Ofiţerul ar fi fost informat de „Dorin” că Dan Deşliu a insistat ca premiul să fie atribuit unei scriitoare „lovită în perioada stalinistă”, Dorin Tudoran a fost susţinut şi s-a făcut atmosferă pentru el, iar Romulus Vulpescu a părăsit sala în mod ostentativ când propunerea sa a căzut. Ofiţerul afirmă că „respectând sarcinile primite, [Dorin] a semnalat atmosfera de la Uniunea Scriitorilor pe marginea votării premiilor …”.4
O altă notă, din 9 februarie 1980, neinclusă în cartea Eu, fiul lor, dar considerată incriminatoare de către CNSAS susţine că „Dorin” a dezvăluit dorinţa lui Tudoran de a nu mai fi tot timpul „ţap ispăşitor”, omul „care scoate castanele”, şi că ar prefera „să stea mai în spate” după ce a pătimit de pe urma atitudinilor sale de curaj. Citez: „Sursa ar fi încercat să-i întărească această convingere, dar a remarcat că Tudoran ar vrea să se facă totuşi vâlvă, cu condiţia ca el să fie cel care trage sforile”.5
Tratarea acestor documente ca denunţare a unor atitudini potrivnice regimului comunist sfidează proporţiile lucrurilor. Sau iată următorul document care pare o cheie a acuzării: opţiunea lui Mircea Iorgulescu ca Bujor Nedelcovici să renunţe la publicarea unei nuvele în favoarea tipăririi alteia (voi reveni la subiect în partea a II-a a articolului). Conform notei raport din 3 octombrie 1985, criticul „este convins că un dialog între autor şi conducerea editurii şi ajungerea la o eventuală formulă de compromis ar preveni situaţii conflictuale şi, chiar dacă manuscrisul nu va ajunge în exterior, vor fi contracarate efectele publicării primei cărţi din Franţa”. Să acceptăm că ofiţerul a transcris cu precizie judecata lui Iorgulescu. Ce ar fi problematic, ca atitudine umană, în faptul că acesta a optat pentru aplanarea crizei din relaţiile prietenului său Nedelcovici şi autorităţi? Cineva are dreptul să judece şi contrariul: în acele vremuri, scriitorii trebuiau să fie radicali şi să intre în conflict cu regimul. Doar că arată dramatic şi caraghios ca o întreagă societate care a evitat să înfrunte autorităţile (cu excepţiile insignifiante ca număr) să-l condamne pe Iorgulescu că a gândit să se facă cum ea a şi făcut.
Aura poliţienească din jurul acestor enunţuri anodine creşte din comentariile ofiţerului de Securitate. Agentul statului tot repetă că în discuţiile cu „Dorin”, criticul „semnala”, „respecta” şi asuma sarcina de a-i influenţa pozitiv pe scriitori. Se adaugă planurile de măsuri ale urmăritorilor care cer folosirea sursei „Dorin” în dezinformare. Pretenţia că sursele le ascultau ordinele este tipică documentelor întocmite de ofiţeri. Sergiu Andon, avocatul lui Mircea Iorgulescu, a făcut un inventar a discuţiilor clientului său, înregistrate telefonic, cu Dorin Tudoran şi Bujor Nedelcovici. Din dosarul cu 355 de convorbiri, 4 au fost discuţii cu Tudoran, în toate poetul fiind cel care a dat telefon. Din 11 convorbiri cu Nedelcovici, în 6 a sunat scriitorul, în 5 a sunat Iorgulescu şi au avut un conţinut apolitic. Oare acesta să fie comportamentul unui informator care îndeplineşte sarcina de a-i influenţa pe cei doi scriitori?
Au existat desigur informatori ai Securităţii, unii cu o agendă mizerabilă care au lucrat pentru Securitate împotriva semenilor lor. Comentariile ofiţerilor şi acţiunile colaboraţioniştilor se completează şi se explică unele pe altele, de aceea este benefic să le punem şi să le judecăm împreună. Doar că în cazul lui „Dorin”, cele două categorii nu se corelează, iar uneori chiar se contrazic. Nota raport din 3 octombrie 1985 conţine adnotarea căpitanului Florea Lucian prin care ofiţerul anunţă folosirea criticului literar „cu sarcini de dezinformare … căruia i se va sugera că B.N. încearcă singur să creeze stări de confuzie pentru a părea, fără temei, persecutat”6. Rezultă de aici că Mircea Iorgulescu a avut contacte cu ofiţeri de Securitate, dar şi că raporturile erau între persoane autonome. La şapte ani de la primul document în care apare semnătura „Dorin”, soluţia ofiţerului de legătură era să „sugereze” criticului o interpretare prin care Securitatea vroia să-l compromită pe Bujor Nedelcovici. Cum putea fi Iorgulescu „omul Securităţii” dacă agenţii ei erau obligaţi să aleagă calea dezinformării lui, cu speranţa ca acesta să cadă în plasă şi să poarte vorbele mai departe?
Se adaugă alt aspect: necesitatea ca CNSAS, instituţia acuzatoare, să ia în considerare contraprobele. Raportul informativ din 29 martie 1983, reprodus în cartea Eu, fiul lor , susţine că sursa „Dorin” minte când neagă a fi avut contacte cu Tudoran şi ar fi apreciat că represaliile împotriva poetului ar conduce la popularizarea lui şi la crearea unui al doilea caz Goma.7 Ceea ce înseamnă că spusele lui „Dorin” îl apără pe Tudoran de represalii, nu le atrag. Deşi este relevantă pentru relaţia dintre „Dorin” şi ofiţerii de legătură, această notă nu apare în dosarul pregătit de Direcţia de Investigaţii pentru Colegiul CNSAS şi pentru Curtea de Apel Bucureşti. Nu doar că Direcţia nu aduce probe convingătoare ale conivenţei dintre sursă şi Securitate, ci ascunde contraprobele.

Iorgulescu, o victimă colaterală?

Volumul cu documente al lui Dorin Tudoran fusese utilizat de Radu Ioanid pentru compromiterea disidentului Mihai Botez.8 Banala tehnică, dar foarte eficace, de a stigmatiza ţinta prin aşezarea ei într-o lungă serie de personaje reprobabile a mai fost aplicată, „în trecere” surselor cu numele de cod Dan şi Dorin. Citez: „Colonelul Ilie Merce, care la începutul anilor ‘80 s-a ocupat la Direcţia I a DSS de sectorul artă-cultură […] a devenit membru al Parlamentului României din partea PRM, activând în Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii. Informatorii Dorin şi Dan au ajuns directori ai unor posturi de radio occidentale guvernamentale […] Corneliu Vadim Tudor, preşedinte al PRM, a fost timp de mai multe legislaturi senator. El a fost decorat de preşedintele Ion Iliescu cu Steaua României…”.9
Dan, alias Andrei Brezianu, este un colaborator care a făcut efectiv rău. Semnele lui se găsesc prin multe dosare: denunţuri despre apariţia unor manifeste, participarea la scenarii montate de ofiţerii de securitate etc.10 Conform notei de constatare din 2009, „Dorin” e criticul Mircea Iorgulescu. Care erau documentele din dosarul lui Tudoran atât de compromiţătoare încât, după părerea lui Ioanid, îl plasau pe „Dorin”, pe scara infamiei, între Ilie Merce şi Vadim Tudor?

Când „Dorin” e „Doru”

Respectivele documente incriminatoare ar fi trei note din cele patru invocate mai sus şi alte patru planuri de măsuri care fac propuneri de utilizare a sursei „Dorin”. Între acestea, anodine acum am arătat, în volumul lui Dorin Tudoran apare ca excepţie înscrisul din 17 aprilie 1979 care conţine enunţuri clar compromiţătoare precum: „Atenţie mărită! Este evident caracterul anticomunist al acţiunii!!!”.11 Autorul pare ofertant, servil. Şi titlul este dezvăluitor: „Informare”. Cunosc mai multe situaţii când întrebarea asupra caracterului benign, ori nu, al textelor semnate „Dorin” s-a lovit de punerea sub ochi a informării din 1979. Acel înscris intimidează orice apărător al lui Iorgulescu care acceptă identificarea criticului cu „Dorin”.
Doar că nu acesta este limbajul criticului. Nici multele semne de exclamare şi nici ortografierea „s’a”, în loc de „s-a” nu corespund stilului. Ce este de făcut când, într-o cercetare, un material cheie, capabil să deplaseze centrul de greutate de la o calificare la alta, motivează dubiile? Evident, este de verificat documentul – din fericire, olograf.
Putem acum privi fotografia documentului şi alături, un pasaj dintro scrisoare personală a lui Mircea Iorgulescu. Grafologul este inutil: autorii sunt diferiţi. Imaginea mai arată ceva: semnătura informatorului este „Doru”. Nu „Dorin”. Sub ochii persoanei care a coordonat şi verificat transcrierile, numele de cod de pe cel mai compromiţă tor document a fost schimbat. Substituirea în carte a numelui de cod poate fi o contrafacere, sau o simplă greşeală explicabilă prin apropierea numelor Doru – Dorin. Tudoran şi Radu Ioanid, care au lucrat cu documentele originale şi persoana care le-a prelucrat pentru manuscris sunt singurii care ne pot spune ce s-a întâmplat. Rămâne că documentul care reprezenta, pentru o parte a lumii literare, principala acuzaţie împotriva lui Mircea Iorgulescu nu aparţine criticului.

Transparenţa şi implicarea CNSAS

Materialele din Arhiva CNSAS care-l privesc pe Mircea Iorgulescu formează doar un eşantion sărac. La CNSAS se află un dosar de urmărire informativă (DUI) pe numele lui Mircea Iorgulescu cu două volume: primul, de 86 de pagini, acoperă perioada 29 martie 1985 (data când a fost deschis) – 30 octombrie 1986 (când dosarul a fost închis). Al doilea, de 199 de file conţine înregistrări de tehnică operativă (TO – ascultarea telefonului, punerea de microfoane) din perioada 1982-1985, făcute sub numele de cod „Dorin”. Cele două volume provin din dosare diferite şi totuşi au acelaşi indicativ, I 5297, deşi, conform regulilor arhivistice, ar fi trebuit să primească numere distincte.
Şi aceasta nu e totul. De vreme ce înregistrările TO din perioada 1982- 1985 nu au cum să provină din dosarul de urmărire informativă a lui Iorgulescu deschis de abia în martie 1985, înseamnă că au fost scoase dintr-un altul, anterior, care a ajuns la CNSAS doar prin documentele convorbirilor. Faptul se verifică prin semnătura pusă pe mai multe note reproduse în cartea lui Tudoran, la care se adaugă referirea explicită la acest DUI în raportul informativ datat 29 martie 1983: „Se va exploata la informare şi dosarul sursei „Dorin”12. Rămâne întrebarea de ce SRI nu a trimis la CNSAS dosarul original, cu documente de tip rapoarte, note şi planuri de măsuri ale lui Iorgulescu de dinainte de 1985? Cum motivează Direcţia de Investigaţii care a început să elaboreze nota de constatare în anul 2009 faptul că nu a cerut şi insistat pe lângă SRI să-i pună la dispoziţie înscrisurile lipsă? Dacă materialul folosit în evaluare este atât de precar, cum şi-a asumat un verdict în absenţa unor documente concludente?
Ar fi fost de aşteptat ca pentru perioada dintre 1982-1985, Securitatea să îi fi alocat lui Iorgulescu alt nume conspirativ decât cel folosit de Serviciul „TO” („Dorin”), cum se face în mod obişnuit, deşi nu întotdeauna.13 „Dorin” putea fi o altă persoană, nu Iorgulescu.14 Cum ar fi de tratat situaţia că un raport invocă convorbirea telefonică dintre Tudoran şi „Dorin” din 23 martie 1983 dar, conform înregistrărilor din dosarul TO al lui Iorgulescu, discuţii telefonice dintre critic şi poet au avut loc numai în decembrie 1983 (trei) şi ianuarie 1984 (una)?
Amintesc cele mai de sus pentru a explica de ce identificarea şi înţelegerea a ce conţin dosarele este un proces realmente dificil. Pe umerii CNSAS stau cerinţe de profesionalism şi responsabilitate. Este motivul pentru care materialele folosite în deciziile sale de Direcţia de Investigaţii a CNSAS trebuie să se afle sub ochii opiniei publice. În luna august 2013 am solicitat CNSAS să-mi pună la dispoziţie dosarul Notei de constatare în cazul lui Iorgulescu, apoi, doar nota propriu-zisă, pentru a analiza calitatea verdictului. Documentele mi-au fost refuzate. Pentru a-mi fi împiedicat accesul la această informaţie de evident interes public, am deschis un proces împotriva CNSAS.

1 Notele considerate de CNSAS probe incriminate împotriva lui Mircea Iorgulescu ce apar în dosarul lui Tudoran sunt: nota raport din 14 februarie 1978 (I 153657, vol. 1, f. 102-102v, paginile 97-98 în cartea lui Tudoran), planurile de măsuri din 11 iulie 1980 (I 153657, vol. 1, ff. 246-247, paginile 134-136 în carte), martie 1983 (I 153657, vol. 3, ff. 200-203, paginile 290-293 din cartea lui Tudoran) şi 8 aprilie 1983 (I 153657, vol. 3, ff. 258-260, paginile 290-293 din carte). O altă dovadă a colaborării lui „Dorin” ar fi, după CNDAS, documentele din I 153657, vol. 1, f. 111 (probabil, din 1978) şi f. 168 (probabil, din 1980) (ne-reproduse în carte). În Eu, fiul lor mai sunt reproduse, fără a fi folosite ca probe de către Consiliu, raportul informativ din 29 martie 1983 (I 153657, vol. 3, f. 218-218v, pagina din carte 304) şi planul de măsuri din 3 octombrie 1983 (I 153657, vol. 4, ff. 65-67, paginile 371-373 din carte).
2 Liviu Ioan Stoiciu, „Criticul Mircea Iorgulescu a turnat scriitorii care… ridicau probleme de ordin ideologic”, CorectArts, 16 februarie 2011.
3 Dorin Tudoran, Eu, fiul lor…, p. 63.
4 Această a doua notă a fost depusă ca probă de către Direcţia de Investigaţii a CNSAS (paginile 97-98 ale cărţii lui Tudoran).
5 Arhiva CNSAS, Fond informativ, I53657, vol. 1, f. 168).
6 Adnotările de la sfârşitul rapoartelor şi adăugirile olografe ulterioare ale şefilor sunt cele mai credibile porţiuni ale documentelor şi e de aşteptat de mizat şi pe aceasta.
7 Dorin Tudoran, Eu, fiul lor…, pag. 304.
8 Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2013.
9 Radu Ioanid, „O punere în context” în Dorin Tudoran, Eu, fiul lor, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 29.
10 Vezi detalii în Cărturari, opozanţi şi documente, Ed. Polirom, Iaşi, 2013. 11 Dorin Tudoran, Eu, fiul lor…, pag. 105.
12 Dorin Tudoran, Eu, fiul lor…, pag. 304.
13 În transcrierile discuţiilor telefonice din dosarele lui Mircea Dinescu, Gabriel Liiceanu etc. se utilizează numele „Gabi”, „Dinescu” sau iniţiala. 14 Ceea ce şi recunoaşte Curtea de Apel Bucureşti în cazul documentelor din dosarul avându-l drept titular pe Dorin Tudoran: „…nu există elemente care să conducă spre decizia certă că pârâtul este persoana care apare în şdosarulţ cu nume conspirativ de colaborator ‘Dorin’”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara