Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Compozitorul Lucian Metianu in dialog cu Dumitru Avachian de Dumitru Avakian

Compozitor, cercetător, profesor, Lucian Metianu este - de aproape două decenii şi jumătate - stabilit în Elveţia. Desfăşoară în paralel o susţinută activitate componistică şi didactică la Conservatorul din Lausanne, la Institutul "Ribaupierre", unde a creat o veritabilă şcoală de compoziţie. în ultimul deceniu şi jumătate revine treptat în viaţa muzicală românească cu lucrări ce probează importanţa sunetului drept semn, drept simbol ce transcende valoarea de bază a acestuia.
A absolvit Conservatorul bucureştean de muzică şi a urmat cursurile Institutului Politehnic. La sfârşitul anilor '60, pentru o perioadă de trei ani, a beneficiat de prestigioasa bursă academică germană D.A.A.D. La Lausanne este creatorul Studioului de Muzică Electronică al Conservatorului. Relaţia cu ştiinţele exacte, cu matematica, nu a afectat nivelul poetic al comunicării sale muzicale şi nici paleta cromatică a spectrului sonor al muzicii sale. Topos, un triptic pentru flaut, pian, percuţie şi alamuri este ultima sa creaţie terminată în urmă cu câteva luni. I se adaugă ciclul cvartetelor de coarde, Simfonia Brevis, Dialog, lucrări de ultimă perioadă de creaţie. Cercetarea în domeniul muzicii l-a orientat spre pătrunderea unor importante legităţi ale naturii cum este, spre exemplu, raportul simplitate-complexitate, înţelegând faptul că simplitatea poate aduce maximum de libertate.
A fost onorat cu distincţii ale breslei muzicienilor, cu distincţii ale statului român cu prilejul ultimei ediţii a Festivalului Internaţional "George Enescu".

Dumitru Avakian: - Aş propune să începem discuţia noastră comentând această ultimă lucrare scrisă în aceste ultime luni. Topos este un triptic pentru flaut, pian, percuţie şi formaţie de alamuri. L-ai dedicat minunatului Trio "Contraste" din Timişoara. Este muzica unei sensibilităţi poetice de autentic nivel intelectual. Este o muzică care nu se aşează istoric. Dar sensibilitatea noastră are o determinare istorică.
Lucian Metianu: - Recunosc, m-am apropiat din ce în ce mai mult în ultima vreme de o simbolică, de un aspect iniţiatic care, după părerea mea, în mare parte, s-a pierdut. Mă gândesc la Bach, la tot sistemul lui de scriere. Face o sinteză, o sinteză care există deja înaintea lui, din Renaştere. Gesualdo da Venosa sau Palestrina, spre exemplu, lucrau în baza raporturilor numerice cu sens simbolic. într-o anume fugă, la Bach, sunt 33 de intrări. Căci Crist a fost pus în mormânt la 33 de ani. Ce relaţie poate fi între această simbolică şi muzică.
D. A.: - Iată, un geniu cum este Bach a căutat, a aflat, a găsit şi a construit în baza acestei simbolici.
L. M.: - Personal am încercat să revin la acest tip de simbolică. Am lucrat mult în baza raporturilor numerice începând cu seria lui Fibonacci sau aplicând ecuaţia lui Lorenz în ce priveşte studiul haosului, al imprevizibilităţii, incapacitatea noastră de previziune.
D. A.: - Să ne referim la şcoala românească...
L. M.: - ...la cei dinaintea noastră, în frunte cu Aurel Stroe, apoi la generaţia noastră. Octavian Nemescu, Cornel Cezar, eu însumi, Corneliu Dan Georgescu şi alţii, ne-am preocupat de aceste raporturi între ordine şi dezordine, între simbolică şi semnificaţie.
D. A.: - Observând aceste concepte, semnificaţia lor, ne putem întreba care este, deci, locul culturii?
L. M.: - Cultura nu poate fi despărţită de natură. Cunoaştem natura prin propria cultură. Din acest punct de vedere, personal susţin lipsa de universalitate a muzicii atâta vreme cât - spre exemplu - sistemul muzical occidental, orientarea către tonalitate, către scările muzicale bazate pe sisteme temperate, a fost dominatoare pe o extinsă perioadă de timp. Caracterul de universalitate se păstrează atâta timp cât Europa reprezenta centrul lumii. înglobarea în sfera noastră de percepţie a zonelor extra-europene lărgeşte percepţia şi înţelegerea.
D. A.: - Astfel semnificaţiile pot deveni mai largi.
L. M.: - Asimilarea relativ recentă a culturilor muzicale extraeuropene poate fi considerată drept o continuare a demersurilor iniţiate de Bartok, de Kodaly, de Janacek, cu aproape un secol în urmă. Fenomenul globalizării, atât de discutat şi de disputat la ora actuală, a fost revelat - inclusiv în muzică - chiar în deceniile sfârşitului de secol XIX.
D. A.: - Situându-te, deci, pe aceste coordonate, ai considera că muzica ta aparţine acestui timp?
L. M.: - Da, în măsura în care acceptăm că acest timp aparţine spaţio-temporalităţii cosmice. Structura iniţială a tuturor lucrurilor se găseşte în natură. Nu trebuie decât să o observăm. Fără parti-pris-uri. A fost prima mare uimire. Nu am găsit - spre exemplu - în pădurile copilăriei două frunze identice. Această idee de unicitate mi-a revenit. Mult mai târziu. Am înţeles imposibilitatea naturii de a se repeta. Mă întreb şi acum de ce anume natura n-a epuizat toate formele posibile.
D. A.: - Care poate fi răspunsul?
L. M.: - Pentru că sunt infinite. A ales anumite forme concrete în funcţie de o anume necesitate. în cadrul aceleiaşi specii nu găseşti două creaţii identice! Sunt principii pe care le-am aplicat în muzică. Observând natura. Unicitatea este nonrepetitivă şi transformaţională. Gândesc o muzică "minimalistă" în sensul maximei economii. Nonrepetitivă şi transformaţională.
D. A.: - O demonstrezi prin muzica ta. Inclusiv în Topos. Cele trei momente ale lucrării reprezintă un proces evolutiv. Dar procesul creativ-evolutiv a existat în muzică şi înainte. La Beethoven. Aspectul evoluţiei, transformarea elementelor reprezintă esenţa demersului creator beethovenian.
L. M.: - Sunt un fervent admirator al muzicii lui Beethoven. Ca profesor, aici, la Lausanne, am făcut în fiecare an analiza cvartetelor sale.
D. A.: - Este o culme a genialităţii umane.
L. M.: - Dincolo de note şi de sunete este important să observi maniera de a gândi a lui Beethoven. Sunt principii de bază pe care le-am dezbătut cu ani în urmă cu compozitorul Mihai Mitrea-Celarianu, regretatul nostru coleg şi prieten.
Beethoven introduce ambiguitatea şi căutarea. Este viaţa însăşi. Or, viaţa este o oscilaţie. Pozitivă şi negativă. între două repere. între elemente niciodată fixate. Unicitatea - pe de-o parte - şi, pe de alta - variabilitatea.
D. A.: - Intuiţia aparţine gândirii creatoare.
L. M.: - Transformarea devine continuă vizavi de o structură fixă. Este ideea de bază a unicităţii care poate crea forme diferite. La Beethoven răspunsul aduce o întrebare. în muzică întâlnim raporturi de sunete, raporturi de tensiuni, care se nasc, se ciocnesc, se rezolvă, care se resorb, în permanenţă... este o desfăşurare similară evoluţiei vieţii, similară existenţei.
D. A.: - Putem oare ajunge la muzică stăpânind ansamblul de mijloace, pe care ştiinţa ni le pune, eventual, la dipoziţie?
L. M.: - Bineînţeles. Este intrinsec legată de nevoia omului de a-şi cunoaşte propria natură, de a cunoaşte natura care l-a creat. Este o căutare pe mai multe direcţii. De la poezie la muzică, la pictură, la literatură, la teatru. Muzica poate fi domeniul cel mai captivant. Dispune de elementul concret, de sunet, de vibraţia fizică şi - în acelaşi timp - are transcendenţă.
D. A.: - Este firesc să ne întrebăm care ar fi locul muzicii în lumea de azi, în Europa. Suntem europeni prin formaţie, prin natura spirituală căreia îi aparţinem. Mă refer la lumea ultimilor cincizeci de ani. Ce poate să aducă muzica. Ce putem cunoaşte prin muzică. Este o întrebare pe care nu poţi să nu ţi-o pui.
L. M.: - Mă voi referi la o carte recent retipărită. Aduce o lumină asupra acestei probleme. Este scrisă de Jaques Attali. Se numeşte Bruits. Zgomote. Dezvăluie un lucru interesant pe care l-am observat mai demult. Scriind muzica. Am în vedere maniera de a folosi acest limbaj complex pe care noi îl reducem la un singur cuvânt; ...dar care este atât de vast încât nu poate să-l cuprindă. Se demonstrează că muzica a fost întotdeauna o profeţie, anticipând devenirea societăţii. Liturghia este o metaforă a sacrificiului ritual, iar concertul baroc, ca spectacol, a anticipat preluarea puterii de către burghezie. în secolul trecut, înregistrările muzicale anunţă societatea de consum, iar jazz-ul precede revolta tinerei generaţii.
D. A.: - E adevărat, Beethoven a prevestit în creaţia lui gândirea filosofică, de top, europeană, a mijlocului şi sfârşitului de secol XIX.
L. M.: - Este ultima perioadă în care închide un determinism şi deschide o probabilitate. Să nu uităm, în 1801 Gauss a publicat prima sa carte despre teoria probabilităţii într-o epocă în care gândirea deterministă era dominatoare; exact în acelaşi timp în care Beethoven încheia primul său ciclu de cvartete de coarde opus 18, lucrări care prin caracterul lor aparţin secolului trecut. Ulterior Beethoven se orientează către tipul de structuri transformaţionale, marcate în răstimpuri de rupturi.
D. A.: - Suntem de acord, muzica este o comunicare. Cu cine comunicăm? Cu noi înşine? Cu un grup ţintă? Cu lumea largă?
L. M.: - Suntem precum acei cercetători care lucrează în laboratoare. Unele ultraperfecţionate. Spre exemplu la IRCAM, la Paris. încercăm să dăm răspuns propriilor întrebări.
D. A.: - Oferind posibile revelaţii.
L. M.: - Unele ne apropie, altele neagă viziunea noastră. Astfel putem comunica cu cei din jurul nostru, cu cei care, poate, sunt preocupaţi, eventual, de aceleaşi probleme.
Orice artist aparţine unei anume epoci. în acelaşi timp; artistul de geniu, vizionar rămânând în epocă îşi depăşeşte datele. Pot exista preocupări independente şi paralele pe direcţii apropiate.
D. A.: - Preocupări ce aparţin unei anume epoci şi unui anume grup. Mă refer, spre exemplu, la Bach - în Germania şi la Rameau - în Franţa. Unul independent de celălalt au fundamentat sistemul tonal în deceniile începutului de secol XVIII. Aş reveni asupra scopului comunicării. E oare firesc să avem dorinţa, chiar orgoliul, de a putea comunica cu foarte mulţi sau e important ce anume comunicăm şi cu cine.
L. M.: - Nu pot să spun că am avut vreodată preocuparea comunicării în masă. O populaţie este eterogenă. Dacă cineva are nevoie, vine, se apropie. Să ne gândim la sihastri. Locuiau izolaţi. în peşteri. Către ei veneau numai acei care aveau necesitatea cunoaşterii, cei care aveau interes. Pe drumul cunoaşterii treceau peste oprelişti greu surmontabile.
D. A.: - înţelepciunea nu presupune perfecţiune.
L. M.: - în nici un caz. Dar nu poţi pretinde că ai răspuns la toate întrebările. în astrofizică, spre exemplu, începutul presupus al lumii - momentul Big Bang, se manifestă acum ca zgomot de fond al Universului - reprezintă acea lumină primordială care, în timp, s-a răcit. Astăzi ne permite să constatăm că lumea e născută dintr-o inegalitate de temperaturi. Dintr-o armonie perfectă nu se putea naşte nimic.
D. A.: - Te temi de ceva anume în lumea de astăzi?
L. M.: - Mă tem de ludic. Am ajuns astăzi la acel punct în care aproape totul e amuzament. Inclusiv în muzică observăm o agitaţie... ca şi cum ne-ar fi frică de moarte. O eludăm trăind într-un prezent care desemnează un mare gol în care îşi fac loc, spre exemplu, toate obscenităţile lumii de astăzi. Inclusiv o estetică a urâtului. Facem un mare zgomot. Ca şi cum am dori să ne dovedim că existăm încă. Nu mai există repere fundamentale.
D. A.: - Şi asta te revoltă!
L. M.: - Este necesară introducerea conceptului de limită, care să contracareze fluxul dezideratelor fără limită. Creşterea materială fără limită, dragostea nelimitată, noţiunea de progres linear şi continuu. Aşa ceva nu poate exista.
D. A.: - Eşti artist român, trăieşti şi compui în Elveţia, în Europa. Ce anume te leagă de România?
L. M.: - Mă leagă rădăcinile. Familia mea vine dintr-un sat din Transilvania, din Zărneşti. în anii '80 tatăl meu a făcut un arbore genealogic. Am descoperit că aveam rădăcini de aproape patru sute de ani. Străbunicul meu a fost mitropolit al Ardealului. Se numea Ioan Metianu. Catedrala de la Sibiu a fost construită de el, cu peste un secol în urmă. Aula Universităţii Teologice îi poartă numele. Mă mai leagă numeroşii noştri prieteni comuni. E o legătură spirituală care, iată, continuă după mai bine de patru decenii. O comunitate a ideilor, a preocupărilor, a căutărilor. Exuberanţele şi speranţele primilor ani ai maturităţii. Erau pasiuni comune în ce priveşte, spre exemplu, raportul dintre cultural şi natural, sau rolul calculului probabilităţilor în muzică. Sunt probleme ce apăreau în mod firesc în discuţiile noastre cu Octavian Nemescu, cu Ştefan Niculescu, cu Aurel Stroe, cu Anatol Vieru, cu Tiberiu Olah care a fost profesorul meu. Sunt muzicieni de mare anvergură. Regret că nu sunt mai cunoscuţi în Europa. S-ar fi profitat de aceste mari spirite.
D. A.: - O întrebare firească, Lucian Metianu. Când te simţi bine?
L. M.: - Când compun.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara