Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Comentarii critice de Marius Miheţ

Mitologiile orașului
Picto-poemul autobiografic pe care Victor Brauner îl intitulase Ultratablou biosensibil (1948) avea întâi de toate inscripțiile experienței erotice, acum mitologizate. Născut tot la Piatra-Neamț, Adrian G. Romilă reface tabloul orașului la trecerea în noul secol ce se anunța răvășitor. Iar naratorul din Zeppelin, la fel ca Brauner, își face autoportretul într-o oglindă spartă a istoriei. Căci, oricât de simplu pare la suprafață povestea din Zeppelin, cu atât o complică subteranele ei, la care lucrează autorul narator până la final, când nu se oprește din jocurile de suspans mitologic și revarsă alte corespondențe, la fel de incitante.
În tabloul lui Brauner se regăsește și naratorul din Zeppelin. El descoperă sau i se năzărește doar, faptul că viitorul stă ascuns în trecut așteptând să fie descoperit. Dar nu oricum și nu de oricine. Se va convinge, la 26 de ani, Andrei Toma, ziaristul urbei absolvent de istorie, fiul Elisabetei – o burgheză stigmatizată pentru că se întorsese din aventura ei interzisă cu un copil și fără soț – și îndrăgostit cehovian de ignoranta Anastasia. Când Andrei descoperă scheletul unui uriaș, șansa celebrității îl îmbolnăvește. Numai că scheletul dispare misterios și de aici romanul unui târg de provincie devine unul polițist. Din imaginarul monografic trecem brusc în cel specific dramaturgiei, astfel că fiece capitol ce urmează debutului are osatura teatrului. Romanul teatral absoarbe totul, astfel că istoriile pot oricând decupa sensuri suplimentare. Adrian G. Romilă păstrează această ambiguitate în doze echilibrate, introduce suspansul cu știință și deschide perspective care mai de care mai provocatoare: țadicul Moise Roman crede că scheletul aparținuse unui alt Golem, mai recent, din carnea timpului, Moș Gheorghe din Turn trimite semnale ale mitologiei împrejurimilor și așa mai departe. Le leagă istoria halucinantă a satului Hangu, pe vremea când oameni uriași ce prevedeau viitorul se lovesc de superstițiile creștinilor. Cu alte cuvinte, adevărul și istoria alimentează cu fiece scenariu un nou labirint, fără putință de elucidare. Ca și cum n-ar fi de-ajuns, un străin duce și mai departe schimbarea Orașului. Aron Mureșanu vine ca prospector după o îndelungată experiență americană. Un cetățean al lumii și mai ales un agent al progresului, el este convins de faptul că modernitatea cere sacrificii, la fel ca orice formă de nou. Lucrurile se vor derula întocmai, cu schimbări spectaculoase de destin. Romanul inițiatic, cu Andrei ucenic și Aron-maestru, implică altceva: scriitorul urbei nu știe că faptele întrec imaginația, nici că adevărul istoriei presupune adecvarea unui sens individual. De pildă, la fel cum uriașii din poveștile bătrânei din Hangu aduceau viitorul între oameni, la fel funcționează și Aron. Când adevărata lui identitate va fi revelată, toată aventura sa biografică rămâne sub semnul întrebării. Naratorul aici joacă iarăși eficient cartea ambiguității: știind că maestrul trebuie să schimbe personalitatea previzibilă a ucenicului, el sugerează că toate istoriile trăite nu sunt altceva decât plăsmuiri și deloc întâmplător scenele finale se vor suprapune cu figurile eroilor americani. În plus, autorul narator recunoaște genealogia artistă prin legături oricât de aiuritoare, însă pentru cei dispuși să-și imagineze istoria altfel, cu atât mai verosimile. Jocul acesta de suspans istoric, al adevărului și ficțiunii se propagă intens. Poate prea evident.
Adrian G. Romilă insistă pe legăturile simbolice ce se împlinesc când simultaneitățile timpului se desăvârșesc. El împinge istoriile în zone neguroase, le aglomerează și creează un suspans ce va fi compromis de analogii oricât de exagerate, dar care justifică aventura unor destine și justifică o teză. Nu-i lipsește lui Adrian G. Romilă nimic din arsenalul necesar. Știe să combine atmosfera cu descrierile, psihologia cu imaginile și, mai ales, introduce personajele cu naturalețe, la fel cum le și elimină.
Un tablou suprarealist și un narator deschis la experimente despre istorie și timp se înlănțuie într-o poveste despre Orașul împotmolit în nemișcare și tradiție, între secrete și anonimat. În Zeppelin, Adrian G. Romilă face o declarație de dragoste Orașului său, demonstrând că nu există locuri în care nu se întâmplă nimic.
Un roman alert despre obscuritățile istoriei neștiute, numai bun de prins într-un scenariu de film.

Trei ani în Londra
Gastarbeiter-ul este muncitorul cu contract pe perioadă determinată, un „guest worker” cu permis temporar. Istoria londoneză a unui asemenea provizorat citim în romanul de debut al lui Mihai Buzea.
Cu toate acestea, nu provizoratul domină în cele din urmă ampla narațiune, întinsă pe mai bine de 500 de pagini. Ci lucrurile care dăinuie, în ciuda neputințelor derulate pretutindeni în lumea expaților. O căsătorie, nașterea copiilor, revelația prieteniei și a (ne)credinței. Toate astea, deși Mihai Buzea fuge cât poate de orice formă de patetism. Nu că n-ar fi el însuși un hipersensibil, numai că experiența reportericească îl exersase deja în arta camuflajului față de cititori. Așa și personajul lui: pleacă să toaleteze copaci în Londra – carevasăzică, un arborist -, timp în care nu uită să trimită articole în țară. Cu alte cuvinte, un ziarist din București alege o slujbă sigură, dar „de jos”, ca să poată supraviețui. Dintru început, datele problemei invită la interogații și resemnări. Numai că Mihai Buzea păstrează, cu mici excepții, un ton ludic și mereu de suprafață, navigând periculos în ape când ale diaristicii, când ale reportajului, potrivindu-le pe toate în romanul confesiv. Trebuie spus că autorul nu are nimic din „cireșele amare” ale Lilianei Nechita, nici din arabescurile globale specifice lui Liviu Bîrsan. În Gastarbeiter, intenționalitatea este limpede: un roman al experienței provizoratului livrată cu mijloacele jurnalistului de pe teren.
Protagonistul din Gastarbeiter-ul lui Mihai Buzea, împrumutând chiar numele de pe copertă, laolaltă cu alte, numeroase, potriviri biografice, e pentru englezi Meehi, iar pentru ceilalți muncitori români Moldo, Mihăiță, Buzea sau „boală”. De bună seamă că, înainte de toate, pornind chiar de aici, nu poți scrie, nici citi un atare roman nemeditând la identitate. Care îmbracă forme diverse, după personalitățile fiecăruia. Protagonistul suferă în lumea asta întoarsă pe dos de o singură boală, a scrisului. Obișnuit să povestească, între cei din lumi diferite e obligat să tacă sau să mimeze diplomația. Își va exersa, seducător, abilitățile cu Diana, urmașa londoneză a unor imigranți pakistanezi care, fiind oarbă, nu-și cunoaște propria lume.
În schimb, galeria de muncitori români formează o Românie în miniatură, previzibilă și fără surprize: Moș - prietenul care, în zece ani umpluse yard-ul londonez de români, Rack(oviță) - bun improvizator la locul de muncă, Don Dănuț - fostul militar, acum șofer la un azil de bătrâni, și Simina, soția lui, Teo, Mario, Nea Ică, Macarie, Geo, Giani – glumețul de serviciu, Jimmy - țiganul autodidact, dar și personaje oarecum negative, precum Gloomy (de fapt, el amendează o incompatibilitate culturală), cărora li se adaugă alți compatrioți, în fiecare an. Malefic cu totul e doar Dottore, cu care Mihai cutreieră munții dacici, dar și el cu oarecare derogare de la prostie, căci Mihai Botez are o ambiție atipică: să înfățișeze o lume tristă cu disponibilități luminoase. Firește că nu lipsesc certuri și răfuieli mărunte, dar ele nu schimbă cu nimic senzația de previzibil de la un cap la altul. Nu altfel apar londonezii: Bog (Brian Bogart), Hoax, muncitorul de elită, Doubleday, Mark „the Bark”, amazoana Selma și alții, însă niciun personaj nu întrece pe românul Fleur „cel Bun”, „athonitul”, seraficul camarad ce se evidențiază prin bunătate, un Aleoșa din canalele expaților încercând zadarnic să-l scoată pe Mihai din ateismul său pasiv; ca și fratele Siluan, fost muncitor și el, care restabilește adevărul mumificat. Alături de subteranele naturale ale Londrei, sărim în Franța, Hawai, Rusia și prin drumuri de întoarcere în țară, cu tirul lui Scufiță, o dată, prin Retezat și aiurea.
Ideea muncitorilor care pendulează între două lumi, mereu în schimbare, ducând la modificarea personalității, domină romanul. Însă, după mai bine de 400 de pagini, discursul virează spre perspectiva sociologică. Când personajul vrea să facă un doctorat cu Vintilă Mihăilescu despre expații londonezi, o teză pornită dintr-o competiție infantilă cu fosta iubită, lucrurile se schimbă. Romanul se naște din neputința elaborării științifice sau ca alternativă, mai bine spus. Dacă la început naratorul spune că se simte ca într-un film românesc din Noul Val, spre final apare conștiința nouă, ascunsă, a scriitorului. Romanul social și cel, firav, picaresc, se topesc într-un iluzoriu metaroman, fără finalitate. E doar un foc de paie. Nimic din toate astea.
Amestecul indecis de jurnal, reportaj, sinteză sociologică și scenariu de film neorealist este tot mai pronunțat. Mihai Botez nu imprimă densitate niciunui discurs din toate astea, nici nu dezvoltă marginalitățile cu interogații hotărâte. Preferă discursul pigmentat cu dialoguri vii, cu tușe scurte și descrieri zgârcite. Supradimensionat (mai bine de jumătate din roman reia o idee fără să-i adauge nimic consistent), Gastarbeiter promite două calități: un teritoriu exotic al muncitorilor români din canalele londonezilor și un scriitor torențial, cu evidente calități, căruia îi rămâne doar să-și calibreze discursul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara