Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Comemorare - Posteritatea lui Thomas Mann de Rodica Binder


Împlinirea la 12 august a unei jumătăţi de veac de la moartea lui Thomas Mann a însemnat un act oficial, public şi programatic, de evocare a operei, personalităţii şi epocii în care a trăit acest ,scriitor naţional", monumentalizat încă din timpul vieţii.

Jubileele se pot transforma însă şi într-o irezistibilă tentaţie căreia atît admiratorii necondiţionaţi cît şi eventualii critici, îi sucombă: ispita de a descoperi sau dezvălui aspecte inedite ale vieţii şi creaţiei ,monştrilor sacri".

Thomas Mann şi-a documentat pînă în cele mai mici detalii existenţa de zi cu zi în jurnalul editat, aşa cum şi-a dorit, postum. A făcut-o cu grija de a lăsa posterităţii o imagine fidelă şi coerentă a propriului eu, a lumii în care a trăit, a familiei. Heinrich Mann, de care l-a legat deopotrivă iubirea fraternă şi rivalităţile ,auctoriale", Erika, fiica sa, fiii Golo şi Klaus, iubitul său nepot Frido au întregit, prin propriile lor scrieri, portretul intim şi public al lui Thoams Mann. Li s-au adăugat acestor mărturii mai mult sau mai puţin obiective şi cele ale unor autori contemporani. între acestea, una pare să fi impulsionat cîţiva exegeţi să pornească în căutarea unui alt Thomas Mann...

La 16 august 1955, Herman Hesse îşi lua cu adîncă durere rămas bun de la Thomas Mann, ,prietenul drag, marele coleg, maestrul prozei germane" care în ciuda ,marilor succese şi onoruri" era insuficient cunoscut. ,Empatia, fidelitatea, simţul răspunderii şi capacitatea de a iubi, ascunse în spatele ironiei şi virtuozităţii sale, calităţi care decenii la rînd au rămas inaccesibile publicului larg, vor menţine vii opera şi amintirea sa cu mult dincolo de vremurile zbuciumate în care ne aflăm".

În elogiul său, Hermann Hesse ridica discret de pe faţa marelui dispărut, încă de acum o jumătate de secol, colţul unei măşti pe care ulterior exegeţii au încercat a o smulge cu totul.

Homosexualitatea sa latentă a fost atît de supralicitată, încît s-a transformat într-un clişeu la fel de nerelevant şi obositor ca şi acela al legendarelor metehne ale maestrului: ,atitudinea rece, distantă faţă de semeni, ironia suverană şi condescendentă, egomania, setea de glorie, ipohondria." Au continuat să fascineze şi virtuţile ,machiavelice": abilitatea, spiritul diplomatic, iscusinţa cu care Thomas Mann a ştiut să-şi instrumentalizeze şi manipuleze contemporanii. Corespondenţa o dovedeşte din plin - a ţinut Marcel Reich-Ranicki, între altele, să le reamintească admiratorilor, în evocarea pe care a făcut-o la Lübeck, în faţa oficialităţilor şi a preşedintelui Republicii Federale, la o zi după împlinirea celor 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a autorului. încă de foarte tînăr, Mann mărturisea într-o scrisoare datată 1897: ,cad tot mai mult pradă dorinţei de a-mi utiliza masa de scris pentru a cîştiga bani şi a deveni celebru".

Fascinaţia pe care Thomas Mann continuă s-o exercite şi azi asupra cititorilor, se datorează (conform discursului oficial rostit de Marcel Reich-Ranicki la festivităţile de la 13 august) şi efortului susţinut, de-a lungul întregii lui vieţi, pentru a transmite, dacă nu cumva a impune publicului, o anumită imagine despre sine. O imagine pe care autorii mai vîrstnici au combătut-o, pe care generaţia mijlocie a denigrat-o şi pe care cei tineri o ignoră. S-ar putea ca Reich-Ranicki să aibă deplină dreptate făcînd această afirmaţie deşi, după cum rezultă dintr-un grupaj de impresii de lectură ale operei lui Thomas Mann, publicate de tineri scriitori germani în paginile de literatură ale cotidianului ,Die Welt", cel mai mare scriitor german al secolului XX continuă să ,influenţeze" posteritatea, mai ales după ce febra experimentelor de tot felul s-a stins şi ne este dat să asistăm la o restauraţie a artei narative tradiţionale, destinată unui public dornic să ,trăiască" prin actul lecturii experienţele şi peripeţiile eului narativ şi ale personajelor din povestire, nuvelă sau roman. Constatarea o făcea tot Reich Ranicki semnalînd că tocmai tinerii debutanţi ai ultimilor ani ar trebui să-i fie îndatoraţi lui Thomas Mann, chiar şi atunci cînd unii simt nevoia imperioasă de a se smulge de sub autoritatea ilustrului model: ,Mann este un geniu al secolului care joacă însă într-o altă ligă decît noi ceilalţi", el este ,un romancier straniu, în a cărui operă păcatele atît de omeneşti precum invidia, ura, gelozia, patimile, lăcomia, sexul aproape că nu sunt prezente"...

Un portret datat 1950, semnat de Hans Mayer, intitulat ,Neîndrăgitul" (de către colegii de breaslă, se-nţelege) l-a iritat într-atît pe Thomas Mann încît a ripostat, tot într-o scrisoare, în termeni neobişnuit de vehemenţi, prezentîndu-se, dimpotrivă, drept o fiinţă ,iubitoare", respingînd orice acuzaţie de mizantropie şi acceptînd în schimb ,ne-iubirea" doar din partea celor ,proşti şi răi".

Dar a fost oare Thomas Mann cu adevărat o fiinţă caldă şi iubitoare? Nu atît jurnalele cît corespondenţa, eseurile şi scrisorile trebuie citite şi recitite pentru a afla răspunsul la această întrebare - consideră publicistul şi exegetul Michael Kleeberg, oferind în împrejurările jubiliare date, imaginea unui ,Liebender", a unui Thomas Mann iubitor de oameni: ,Cu cît îmbătrînea, cu atît devenea mai accesibil, mai blînd. Dacă în tinereţe mima răceala, era distant, rigid, adesea convenţional (din timiditate!), acum este relaxat, putînd fi foarte cordial şi tandru", scria Erika Mann despre tatăl ei, în ultimii lui ani de viaţă. Capacitatea lui Thomas Mann de a iubi, deşi camuflată de legendara sa autoironie, s-ar fi manifestat de timpuriu prin aptitudinea de a se minuna, de a admira. ,Cred în bunătate, în spiritualitate, adevăr, libertate, raţiune, luciditate, frumuseţe şi dreptate, într-un cuvînt, în seninătatea suverană a artei, aptă să dizolve ura şi prostia. Dar aceasta nu este suficient. Mai trebuie să cred în bunul Dumnezeu şi în Pactul Nord Atlantic. Dar îmi sunt deja îndeajuns celelalte".

O altă calitate ,redescoperită" ar fi curajul politic pe care Thomas Mann l-a avut într-o perioadă în care o astfel de virtute era extrem de primejdioasă - scrie Wolf Lepenies într-un alt eseu ,jubiliar" menţionînd ca şi convingerea lui Mann că, prin natura lor, germanii ar fi lipsiţi de talent politic, argumentîndu-şi astfel propriul dezinteres - pînă la un anumit punct - faţă de politic şi social. Totuşi, pledoariile pentru social-democraţie şi valorile republicane în anii '30, cînd ascensiunea naziştilor devenise iminentă, ca şi exilul său, în Elveţia apoi în Statele Unite, discursurile radiofonice rostite la postul de radio BBC (receptat în clandestinitate în Germania în timpul războiului), efortul de a afla cauzele catastrofei naziste şi, în acelaşi timp, de a atrage atenţia asupra erorii de a pune semnul egalităţii între naţiunea germană şi episodul nazist al istoriei ei, l-au transformat pe Thomas Mann într-o ,instituţie". Poate şi din acest motiv, Marcel Reich-Ranicki, în discursul oficial rostit la ceremonia din Lübeck, l-a considerat pe Thomas Mann drept ,şansa Germaniei în propria ei catastrofă."

Günter Grass - care mărturiseşte că nu a fost influenţat de Thomas Mann, deţine el însuşi azi rolul unui praeceptor patriae. Autorul Tobei de tinichea deplînge excesiva idolatrizare a scriitorului de care ,nimeni nu a scăpat" aşa cum nu se poate scăpa de gripă sau de bolile copilăriei. Aceeaşi constatare o face şi scriitorul şi publicistul Frank Schirrmacher, în paginile de foileton ale cotidianului Frankfurter Allgemeine Zeitung. îi dă dreptate atît statistica volumelor de scrieri ale lui Thomas Mann, vîndute în peste un milion şi jumătate de exemplare în ultimii patru ani cît şi ,thomasmannia", pe care a declanşat-o în Germania şi în ţările în care a fost difuzat serialul TV consacrat întregii familii Mann. La toate acestea se adaugă apariţia unor noi cărţi care pun în lumină relaţiile lui Thomas Mann cu politica, dar şi cu fratele său Heinrich Mann.

Familia scriitorului este ea însăşi, tot în acest an, deţinătoarea unei constelaţii jubiliare: 100 de ani de la naşterea fiicei lui Thomas Mann - Erika, 100 de ani de cînd Heinrich Mann publica romanul Doctor Unrat. Pînă în 2005 drepturile de autor se află încă în posesia urmaşilor familiei Mann, mai exact a lui Frido Mann, cel mai iubit nepot al scriitorului, imortalizat de ilustrul său bunic în romanul Doctor Faustus.

Celebra familie Mann a inspirat nenumărate biografii şi, recent, chiar o monografie dedicată familie Pringsheim din care provine Katharine (Katia) Mann, soţia devotată şi mama celor şase copii ai scriitorului.

Dar să revenim la cele cinci decenii care se împlinesc de cînd Thomas Mann s-a stins din viaţă, rămînînd mai prezent decît oricînd în peisajul cultural al acestor zile în Germania. Oraşul natal Lübeck i-a consacrat ilustrului fiu un adevărat festival, la fel şi München, unde Thomas Mann a trăit vreme de 30 de ani.

La Lübeck festivalul a debutat cu decernarea, pe 7 august, a premiului ,Thomas Mann", scriitorului Walter Kempowski, un fel de ,tresorier" al memoriei colective şi individuale a germanilor, autor al impresionantului Echolot - un colaj de texte, scrisori, fragmente de jurnal, memorii, însumînd... 9000 de pagini. Pe lîngă colocviul internaţional desfăşurat înaintea ceremoniei oficiale din Marienkirche, un ,Cvartet literar", emisiune difuzată pe 17 august pe programul doi al televiziunii publice germane, a lărgit la dimensiuni ,republicane" evenimentul.

La Frankfurt pe Main, la Muzeul Filmului German pînă pe 7 septembrie sunt proiectate principalele ecranizări ale romanelor şi nuvelelor autorului aniversat: Moarte la Veneţia în regia lui Luchino Visconti, Muntele vrăjit, Casa Buddenbrock...

La München anul jubiliar culminează cu o expoziţie consacrată ,clanului Mann", în special copiiilor scriitorului: Klaus, Erika, Michael, Monica, Golo şi Elisabeth.

Această avalanşă de manifestări comemorative reconfirmă teza monumentalizării excesive a lui Thomas Mann.

Oficializarea semicentenarului Thomas Mann de către politicieni pare ea însăşi cam suspectă, dă de înţeles ziarul berlinez Tageszeitung, care întrevede în zelosul omagiu adus scriitorului şi, implicit, culturii, o modalitate de a umple vidul actual de sensuri morale creat de supremaţia economicului.

Şi totuşi, întrebîndu-se în ce calitate i-a fost dat să rostească tocmai el elogiul protagonistului acestui jubileu ,naţional", Marcel Reich-Ranicki afla răspunsul cel mai simplu, mai adevărat, mai convingător: în calitatea unui cititor care şi-a regăsit în paginile cărţilor lui Thomas Mann, grijile, suferinţa dar şi momentele de fericire...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara