Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Comediile lui I. Valjan de Iulia Popovici


Personalitate faimoasă a epocii interbelice, I. Valjan, pe numele adevărat Al. Jean Vasilescu, reuşeşte într-un mod miraculos să se facă remarcat în două lumi total diferite - cea a tribunalelor şi cea a scenei. N-aş putea să mă pronunţ în privinţa pledoariilor, de mare succes se pare, însă teatrul său, din care Editura Vremea face o selecţie, este nu numai savuros, dar şi, mai ales, reprezentativ pentru acele timpuri, istorice acum, în care a fost scris.
Privite din perspectivă sincronică şi cu un ochi critic, comediile de moravuri ale lui Valjan se dovedesc dintru început tributare moştenirii caragialiene şi unui anumit esprit de l'époque uşor de regăsit şi la G. Ciprian, Al. Kiriţescu, Tudor Muşatescu, G. M. Zamfirescu sau Mihail Sebastian. Cu tot entuziasmul arătat de un E. Lovinescu sau G. Călinescu, piesele nu sunt nici geniale, nici de o originalitate ieşită din comun; dacă ar fi să mă refer la acelaşi spirit al epocii, aş spune că Valjan reuşeşte să îmbine patetismul unor scene din Idolul şi Ion Anapoda sau Jocul de-a vacanţa cu verva din Gaiţele şi Ultima oră, cu grotescul din Titanic vals şi delicateţea ce străbate uneori Omul cu mârţoaga sau Capul de răţoi. Văzute însă în efervescenţa anilor dintre războaie, de altfel foarte asemănătoare celei din tulburile noastre vremuri, Generaţia de sacrificiu, Ce ştia satul, Nodul gordian îşi pierd aerul desuet în favoarea unui soi de istoricitate dintre cele mai interesante.
Cu excepţia comediei "în trei acte şi şase tablouri" Norocul, prea lungă pentru cât de previzibil îi e finalul, moralizatoare până la plictiseală şi cu personaje-marionete fără consistenţă, celelalte piese, cu precădere cele într-un act, au calităţi certe, în primul rând coerenţă scenică şi o construcţie bine articulată, la care se adaugă unele, să le spunem, "întorsături de condei" în alegerea subiectului: în Ce ştia satul, soţul îşi face soţia să-şi mărturisească singură adulterul minţind-o în legătură cu transcrierea divorţului, în Nodul gordian comisarul căruia i se oferă mită îşi împacă şi iubita, şi conştiinţa trimiţând la prefectură jumătate din bani şi acceptând restul în schimbul judecării în stare de libertate a acuzatului, în timp ce reclamantul ajunge la rându-i la închisoare, în O inspecţie, mărimile unei comune pierdute în pustiu, pretorul, agronomul, moaşa, îşi dau pe faţă toate păcatele dinaintea inspectorului pe care-l cred "de-al lor" şi care se dovedeşte la fel de neîndurător pe cât de îngăduitor se arătase la-nceput. După un prim act plin de promisiuni, de un comic debordant şi de bună calitate, Generaţia de sacrificiu devine, de-a lungul următoarelor două, prilej de caricaturi aproape grosolane şi de şarje de morală ieftină ce n-au nimic de-a face cu umorul, ceea ce explică motivele care l-au făcut pe Valjan să-şi retragă piesa de pe afişul Teatrului Naţional.
Adunând şi scăzând, nimic deosebit de peisajul tinerei dramaturgii româneşti din anii '30-'40; chiar dacă un succes de scenă de proporţiile celor de atunci ar fi acum greu de imaginat, chiar dacă reprezentarea unor asemenea piese nu tentează deocamdată pe nimeni, comediile d-lui Valjan rămân prin ele însele un spectacol al unei lumi de mult apuse spre care orice privire e încărcată de nostalgie. Cu atât mai mult cu cât ediţia de la Vremea e însoţită de o Addenda (I. Valjan văzut de critică şi de el însuşi) ce completează, prin documente de epocă, portretul unui om şi al vremurilor sale.
Pentru conformitate, trebuie spus că volumul Generaţia de sacrificiu are o prefaţă, scrisă de Valeriu Râpeanu, a cărei calitate nu-mi permite, din respect pentru cititor, s-o comentez.



I. Valjan, Generaţia de sacrificiu, Ed. Vremea, Bucureşti, 1998, 317 pag., 20.000 lei