Prinsă între dîmbii împăduriţi ce mărginesc valea în mijlocul căreia a fost ridicată, mînăstirea Putna are raritatea capătului de drum. Mai departe de ea nu poţi trece. E o staţie terminus în vadul unui trafic ce aduce anual, precum roiurile de somoni ce urcă în amontele rîului, valuri de turişti aflaţi în căutare de suveniruri bucolice. Cum dincolo de parcarea chinoviei maşinile nu mai au unde înainta, vizitatorilor nu le mai rămîne decît să-şi imortalizeze chipul în cadre fotografice, să pupe icoanele de preţ, să arunce un ochi la mormîntul lui Ştefan şi apoi să ia calea întoarsă, cu conştiinţa că şi-au îndeplinit capriciile vilegiaturii. Din acest motiv, sub unghiul migrărilor estivale, Putna nu se deosebeşte cu nimic de celelalte mînăstiri din Moldova: puncte de atracţie pînă la care cohorte de suflete bat sute de kilometri spre a se poza lîngă tencuiala colorată a pereţilor uzaţi sau lîngă platoşa aurită a moaştelor sfinte, încredinţaţi că au săvîrşit un pelerinaj cu pretenţii.

Dacă lăsăm deoparte apucăturile la modă ale tracasaţilor oraşelor, acei sclivisiţi cu ifose care, fugind de poluare şi zgomot, vin să pozeze în snoabe reculegeri de paradă, Putna e un loc binecuvîntat. Un liman al primenirii atîrnat în colţ de hartă nordică. Chiar şi drumul pînă acolo, lung, cotit şi îngust, seamănă cu un culoar al curăţirii lăuntrice. Cei înnebuniţi de etuva irespirabilă a cvartalelor simt, de cum au trecut de Rădăuţi, că ceva în starea lor de spirit de schimbă. Otrava psihică a viesparului urban se stinge şi, pe încetul, o seninătate prevenitoare le încarcă ochiul. Nu am văzut niciodată oameni certîndu-se la Putna. Şi de n-ar fi coroanele de flori artificiale, atîrnate de crucile cimitirului din sat, nişte sorcove de o stridenţă ce-ţi insuflă dorinţa de apostazie creştină, aşezarea, peisajul şi lăcaşul monahal par rupte din alte vremuri.

La Putna intuieşti că valoarea unui loc e dat gradul de pietate cu care îşi molipseşte vizitatorii. Gradul acesta nu e indiciul atractivităţii turistice - care nu are legătură cu atmosfera împrejurimilor, doar cu reclama iscată în jurul lor -, ci măsura puterii de rezonanţă pe care genius loci o are asupra celor care vin la chinovie. La Putna spiritul locului are efectul unei regenerări şi înrîurirea unei întăriri, amănunt cu atît mai straniu cu cît schimbarea n-o resimţi decît după ce ai plecat de acolo, de obicei în momentele cînd, revenit la luciul neted al şoselei, realizezi că, reîntors în cazanul civilizaţiei, eşti numai bun să ţi se cînte catavasierul.

De aceea un colocviu găzduit în incinta mînăstirii, cu oaspeţii dormind în arhondaric şi mîncînd la mesele trapezei, cu prelegerile ţinute în sala solemnităţilor şi cu liturghiile oficiate în biserica mare, un astfel de colocviu iese din tiparul clasic. Căci, spre deosebire de obişnuitele simpozioane, mese rotunde şi conferinţe, a căror rutină preschimbă programul în supliciu asumat şi pe participanţi în efigii resemnate ale plictisului protocolar - spre deosebire aşadar de videle şi numeroasele întruniri culturale, la Putna totul se desfăşoară sub bolta unei spiritualiţăţi sacre.

Abia aşa îţi dai seama că, atunci cînd vrea cu tot dinadinsul să-şi taie rădăcinile mitice, cultura laică se piperniceşte, căpătînd înfăţişarea bicisnică a artificiilor ambiţioase. Fără un filon mitic sub picioare şi fără o boltă spirituală deasupra capului, arena culturii secularizate aduce cu o procesiune de zvîcniri orgolioase în care protagoniştii rivalizează la sînge sub unghi creator şi se urăsc de moarte sub unghi colegial. În schimb, un strat de evlavie hrănind în subsidiar premisele colocviului ridică tonul general şi împrumută manifestării o aripă a duhului de dincolo.

Cam aşa arată, în amănuntele lui sufleteşti, colocviul de la Putna, dedicat memoriei profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ajuns anul acesta la cea de-a treia ediţie. Fundaţia "Credinţă şi Creaţie", sub egida căreia se desfăşoară colocviul, are ca preşedinte de onoare pe arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, ÎPS Pimen, ca preşedinte pe criticul de artă Dan Hăulică, ca prim-vicepreşedinte pe arhimandritul Melchisedec Velnic, stareţul mînăstirii, ca vicepreşedinte executiv pe profesorul Grigore Ilisei şi ca secretar pe Teodora Stanciu.

Privilegiul colocviului este că şi-a găsit chiar de la început formula cea mai nimerită, nemaitrebuind să tatoneze felurite variante de organizare. Formula se defineşte prin trei trăsături: cultivarea memoriei Maicii Benedicta (numele monahal al Zoiei Dumitrescu-Buşulenga, înmormîntată în cimitirul mînăstirii), alegerea unor teme inspirate chiar de opera ei, şi formarea în timp a unei familii spirituale din intelectuali ce împărtăşesc aceleaşi convingeri.

Prima ediţie a avut loc între 18 şi 20 august 2007 şi a avut ca temă Tradiţie spirituală românească şi deschidere spre universal, iar comunicările şi discuţiile au fost deja tipărite în volumul întîi al Caietelor de la Putna. Principalele contribuţii au aparţinut lui Dan Hăulică, Eugen Simion, Alexandru Zub, Constantin Ciopraga şi Grigore Ilisei.

A doua ediţie, avînd ca temă Epoca noastră - tensiunea etic-estetic, desfăşurată între 20 şi 22 august 2008, a fost punctată de luările de cuvînt ale lui Mircea A. Diaconu, Dumitru Irimia, Constatin Hrehor, Remus Rus şi Gheorghe Popa.

Anul acesta între 19 şi 22 august, simpozionul a avut ca temă În căutarea absolutului: Eminescu, cu Geo Şerban, Cornel Ungureanu, Ion Pop, Gheorghiţă Geană şi Elvira Sorohan în pielea protagoniştilor. Însă leit-motivul care a absorbit atenţia şi timpul participanţilor a fost reprezentat de facsimilarea manuscriselor lui Eminescu. Ceea ce părea irealizabil pe vremea lui Iorga sau Noica - cărturarii care au atras atenţia asupra nevoii de a reda fidel laboratorul de creaţie eminesciană -, ceea ce suna a încăpăţînare deşartă din partea unei culturi incapabile să ducă la capăt proiecte mari -, ţelul acesta irealizabil s-a realizat: manuscrisele lui Eminescu au fost în sfîrşit tipărite integral, iar omul care are meritul de a fi realizat irealizabilul, criticul literar Eugen Simion, primeşte acum răsplata efortului său. Potrivit dicto­nului cinic, răsuflat prin abuz şi totuşi adevărat prin frustra surprindere a realităţii, acela că nici o faptă bună nu rămîne nepedepsită, Eugen Simion are parte acum de ingratitudinea celor care au ajuns nu numai să conteste rostul publicării manuscriselor, dar chiar să-l învinuiască pe critic de folosirea banilor în in­teres propriu.

Aşa cum în 1983 Eugen Simion a avut curajul să-l aducă pe Noica la Facultatea de Filologie, în faţa unui amfiteatru arhiplin, înţesat cu studenţi şi agenţi de Securitate, spărgîndu-i-se după aceea toate oalele în cap, tot aşa acum, punînd în practică un proiect ce părea himeric, trage consecinţele recunoştinţei semenilor. Sincer vorbind, cîtă obtuzitate poţi avea ca să pui la îndoială publicarea în facsimil a scrisului lui Eminescu? Cîtă îngustime de creier poţi dovedi ca să ajungi să invoci raţiuni contabiliceşti menite a arăta că, publicîndu-l pe poet, risipeşti banii în vînt? Cît de nemernic trebuie să fii acolo, în sinea ta, ca să ridici glasul protestînd în faţa unei asemenea "inutilităţi"? În fond, toată cultura omenirii este o mare şi superbă inutilitate, şi e semn de idioţenie crasă să foloseşti optica meschină a explicaţiilor financiare pentru a pune la îndoială nevoia unor manuscrise care, singure, ne salvează de mediocritatea endemică a unei culturi mici, o mediocritate de care nici cele mai exorbitante cheltuieli guvernamentale nu ne vor scăpa vreodată în faţa Europei. Numai că Eminescu poate. Cum şi mînăstirile bucovinene pot.

De aceea, într-o epocă în care a devenit o modă ca tot ce a fost odată obiect de veneraţie să fie supus demitizării lucide şi raţionale, într-o astfel de epocă nu supravieţuiesc decît cei care ştiu că miturile nu sînt scorneli pernicioase, ci surse de entuziasm şi comuniune colectivă. Iar "sursa" înseamnă izvor, adică rădăcină. Nimic mare şi răscolitor nu s-a făcut într-o cultură fără naşterea la un moment dat a unui mit fondator. De aceea, ori te legi de catarg şi înfrunţi sirenele, ori te duci să pluteşti în curenţii multiculturalismului liberal, rămînînd ca după aceea să afli singur cine eşti şi ce a mai rămas din tine. Cei care se încăpăţînează să-şi păstreze miturile şi care ştiu că sunt valori care nu pot fi supuse negocierii, aceia înţeleg că publicarea în fascimil a lui Eminescu este act vital de legitimare culturală. E justificarea noastră ultimă atunci cînd ni se arată cu degetul mediocritatea.

Putna e un loc unde te întorci rugîndu-te pe tăcute ca nimic în alcătuirea lui să nu se fi schimbat între timp. Farmecul lui stă tocmai în stăruinţa cu care se conservă în ciuda schimbărilor din lume. E un punct de reper stabil într-un ocean de fluctuaţii efemere. Înainte de a muri aici, Maica Benedicta îi ruga pe apropiaţi: "Să-l apăraţi pe Mihai!" Anul acesta, colocviul i-a ascultat dorinţa.