Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Evocări:
Coloana vertebrală a minții mele de Alexander Baumgarten

Voi încerca să explic în câteva rânduri de ce cred că mintea mea raționează în canoanele sintaxei cazurilor limbii latine și de ce cred că un curs de sintaxa cazurilor acestei limbi este, de fapt, un bun curs de ontologie. Fac această încercare deoarece am aflat că distinsa profesoară Frieda Edelstein nu mai este acum printre noi, iar amintirea ei luminoasă îmi hrănește această meditație. Ea se află la originea unei experiențe care m-a făcut să cred în corespondența pe care am enunțat-o. Frieda Edelstein a fost profesoară de limba latină la Universitatea din Cluj, unde a predat sintaxa limbii latine. A continuat tradiția unor venerabili profesori pe care nu i-am cunoscut: Bezdechi, Macrea, Lascu și alții. „A continuat” înseamnă că trata la cursuri problemele gramaticii latine raportându-se mereu la filologia clasică germană a secolului al XIX-lea și cea franceză din debutul secolului XX. Partenerii ei de dialog erau Willamowitz-Moellendorf sau Ernout-Thomas, cu care disputa candid în fața noastră, într-o atmosferă în care numiții venerabili ne păreau contemporanii noștri, parteneri ai unei gândiri care uneori îi elogia, alteori îi chestiona critic, până când ne arunca pe noi în iluzia că domeniul ar fi cu adevărat unul încă disputabil.
La prima întâlnire, când devenisem deja de ceva timp un student zăpăcit de la filosofie și am dat admitere și la filologie clasică, am asimilat-o foarte repede cu Hannah Arendt: chipul de evreică venerabilă, tonul răgușit și ușor tremurat, seninul absolut și rațional al privirii mi-o evocau izbitor. Bineînțeles, am tratat cursul de un an, de sintaxa cazurilor, ca pe o poezie din care mintea mea necoaptă, dedată cu stilul de pe atunci de la filosofie, se pricepea de minune să extragă speculativ tot felul de concluzii mai degrabă încântătoare și exaltante decât asimilate cu răbdare și umilință minime. Învățasem în anii aceia un fel de dispreț pentru cunoașterea asimilată cu prudență, bazată strict pe cantitate, habar nu aveam ce anume înseamnă calmul receptiv al studiului și mai ales încrederea că pot afla ceva nou numai dacă recunosc solemn că sunt ignorant. Rezultatul a fost unul pe care încerc să îl comunic cititorilor mei pe căi analogice: mulți cunosc, desigur, celebrul interviu al gânditoarei de origine germană, care circulă azi pe sursele on line. În poziția demnă a Hannei Arendt, întorcându-și capul pe jumătate sever, pe jumătate amuzat spre mine, cu o voce gravă și rară, Frieda Edelstein simțea nevoia să îmi explice sistematic și cu temeiuri suficiente de ce merit să repet examenul: „Domnule Baumgarten,” (cu pauze retorice între sintagme), „am înainte lucrarea dumneavoastră la cursul meu: sintaxa cazurilor în limba latină. Tot ce ați scris este în afara subiectului. Aș putea să vă dau un nenorocit de 5, dar numai pentru că lucrările colegelor dumneavoastră” - (evident, pitite după ușă) - „au primit 4. De fapt, ele meritau 3, iar dumneavoastră 4. Ce părere aveți, ce ar trebui să fac?” Tonul reverențios al vocii m-a făcut să pricep repede ce trebuie să spun.
Am cerut să fiu picat și am umplut toată vara studiind acest curs. L-am copiat de mai multe ori pentru a-mi intra silnic în minte. S-a deschis pentru mine o experiență incredibilă, a cărei șansă puteam să o pierd dacă alegeam tocmeala unei treceri umile. Mi-am biciuit în vară toate facultățile de cunoaștere, începând cu memoria. Am învățat pas cu pas toate exemplele lungi și savante ale cursului. Le-am rostit imitând intonația Friedei Edelstein: o urcare lină a cuvintelor și o coborâre bruscă, cu expirație puternică, pe încheierea frazei: Miltiades aeger erat vulneribus. Am studiat speciile cazurilor până când am înțeles natura spectacolului la care mi se permisese accesul: a gândi diferența dintre ablativul materiei și genitivul materiei însemna să deosebești între materiile artificiale și naturale, a gândi speciile acuzativului însemna să explici „ce înseamnă să arăți”, a gândi genitivul însemna să gândești „în câte feluri poți înțelege originea”, a gândi dativul însemna să știi „în câte feluri poți să dai”, iar ablativul - în câte feluri poți da relații obiectelor. Am înțeles că fusesem martorul unui strălucitor curs de ontologie, care fixa limitele gândirii mele în interiorul posibilităților de semnificare ale limbii latine și îmi trasa discret limitele dintre ceea ce are și ceea ce nu are sens să exprim. Vocea ei îmi trasa, pentru prima oară și definitiv, granițele culturii în care m-am născut, făcându-mă să pricep că învăț limba latină ca să o prefac în principala metodă a filosofiei analitice, cu care mintea mea se putea întoarce acum corectă, onestă, și în orice caz, foarte fericită spre filosofie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara