Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Colinde cu lei de Iordan Datcu

Interzise şi etichetate, sistematic, până în decembrie 1989, ca mistice, colindele au apărut parcă mai pline de vitalitate, de prospeţime, cu mesajul lor creştin nediminuat, fiindcă ele, spunea C. Brăiloiu, "reprezintă, în ansamblu, o adevărată Biblie a imaginaţiei populare, o Biblie plină însă de ecouri păgâne", cu textele lor arhaice şi cu muzica lor amintind de aceea a colindelor apusene, cum spunea tot Brăiloiu, cum toate secţiunile lor - protocolare, cosmogonice, profesionale, flăcăul şi fata - iubiţi şi peţitori, despre curtea feudală, edificatoare şi moralizatoare, biblice şi apocrife, colinde-baladă, colinde-cântec. Cât de înrădăcinate sunt în memoria populară stau mărturie şi ample colecţii apărute după 1990: Dan Octavian Cepraga, Graiurile Domnului. Colinda creştină tradiţională (1995), Traian Herseni, Colinde şi obiceiuri de Crăciun. Cetele de feciori din }ara Oltului (Făgăraş) (1997), Ioan Bocşa, coordonator, 1484 colinde cu text şi melodie (I-II, 1999), Iosif Herţea, Colinde româneşti, antologie şi tipologie muzicală (2004), Nicolae Băieşu, Sărbători domneşti închinate Maicii Domnului şi Mântuitorului (Chişinău, 2004), Macarie Marius-Dan Drăgoi, Colinde de pe Valea }ibleşului, cu 498 de poziţii (2006).
Expresivitatea, bogăţia şi diversitatea lor au făcut obiectul unor studii monografice, dar şi al unora aplicate asupra unui singur colind, din categoria din urmă făcând parte Colindul leului, examinat de Adrian Fochi (1970), Mihai Pop, The "Colinda" with the Lion (1975), Monica Brătulescu, Motivul leului în contextul colindelor vânătoreşti (1979), Vasile V. Filip, Universul colindei româneşti în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică, studiu monografic şi cu un capitol despre colindul în cauză (1999). Asupra acestui colind s-a aplecat, cu stăruinţă, şi Ion Taloş, în 1988, în Fabula (Berlin), în 1996 în Enzyklopädie des Märchens (Berlin, New York) şi recent, mai amplu, în Lupta voinicului cu leul. Mit şi iniţiere în folclorul românesc (Editura Academiei Române, 2007). Trama epică a colindului, foarte esenţializată, în spiritul brevilocvenţei în genere a colindelor româneşti, este astfel sintetizată, în patru tipuri: I. Lupta junelui cu leul; II. Junele, leul şi muntele fără oi; III. Uciderea leului/ Leul lăudăros, împăratul şi junele şi IV. Gonirea şi prinderea leului. Subtipurile celui dintâi tip sunt: A. Junele îşi ia arcul din cui şi calul din grajd şi porneşte pe urmele leului în codru; B. El află leul adormit sub un spin/ rug înflorit. Se întreabă dacă ar fi bine să-l săgeteze sau să-l împuşte, dar calul nechează, leul se trezeşte şi-l întreabă pe voinic cum îşi doreşte moartea: în săbii?, în puşti? sau în lupta corp la corp/ trântă?; C. Junele alege trânta, pentru că e mai dreaptă; D. Cei doi adversari se luptă o zi/ noapte de vară, până când junele îl învinge pe leu şi-l leagă; E. învingător şi învins coboară în sat; toţi cei ce-i văd o fericesc pe mama junelui, pentru că a scăldat un asemenea fecior, care aduce leu legat, nevătămat. Noutăţile aduse de studiu sunt mai multe: lămurirea chestiunii prezenţei leului în colindul românesc, adică a unui animal despre care se spunea că n-a trăit vreodată în arealul carpato-danubian, abordarea morfologică şi geografică a temei în literatura antică, în cea medievală şi în folclorul contemporan, fundamentarea cercetării pe un mare număr de variante, peste 300, precizarea arealului în care se cântă colindul (sud-vestul Ardealului, Banatul şi zonele subcarpatice ale Olteniei şi Munteniei, Bihorul, Bucovina, Basarabia şi Moldova, sud-estul României şi regiunea Odessa). Cercetătorii amintiţi mai sus au susţinut că leul n-a trăit în fauna carpatică: Adrian Fochi a scris că "poporul nostru nu a cunoscut niciodată, în mod nemijlocit, animalul", "în regiunile noastre nu au trăit niciodată lei"; Mihai Pop a fost de părere că leul n-a făcut parte din sistemul nostru ecologic; Octavian Buhociu a opinat că "prezenţa leului ca animal nu e deloc atestată şi pune prin asta o problemă greu de soluţionat; în fine, Monica Brătulescu a crezut că leul este "un animal necunoscut pe teritoriul ţării noastre ca specie concretă", că în colind el "s-a suprapus zmeului, cerbului sau chiar ursului". Şi totuşi, atrage atenţia Taloş, chestiunea fusese pusă cu totul altfel, încă din 1926, de poetul bucovinean Gavril Rotică, în articolul Mit şi preistorie, din revista blăjeană "Comoara satelor", unde, citându-l pe Herodot, scrie că atunci când Xerses, regele perşilor, "trecea cu oştirea sa prin Tracia şi Macedonia, ca să supună Grecia, mai multe cârduri de lei, coborându-se din munţi, se aruncară noaptea asupra cămilelor ce transportau bagajele trupelor, lăsând însă neatinşi pe oameni şi pe celelalte animale de transport". în sprijinul acestei atestări, Taloş citează studii de paleontologie şi zoologie, semnate de străini: C. A. W. Guggisberg, A. Eliez şi români, între alţii Neculai Macarovici, cu Geologia cuaternarului (1968), pe baza cărora conchide că leul a dispărut din sud-estul Europei "în jurul anului 100 după Christos", dar a rămas în memoria populară, pentru că "tradiţia se dovedeşte a fi mai puternică decât ne imaginăm". Colinde de fecior, cele despre leu proiectează un adevărat cavaler, care se întrece în puteri cu faimosul animal, pe care nu-l supune cu armele, ci în lupta corp la corp, şi-l duce în sat nevătămat. Colindul celebrează o serie de calităţi ale voinicului: bărbăţia, eroismul, ţinuta etică, care-l încadrează "în familia lui Dumuzi, Melqart, Herakles, Samson David etc.". Sunt relevate, totodată, virtuţile artistice ale colindei, expresivitatea, spre exemplu, a scenei înfruntării dintre voinic şi animal: "Nu există multe scene, nici la noi şi nici în alte literaturi orale, care să se ridice la înălţimea estetico-morală a celei din colindul leului. S-ar putea spune că, în polifuncţionalitatea ei, această scenă e gândită de un scriitor de geniu."
Studiul monografic comparat al lui Ion Taloş, profesor, din 1986, de literaturi populare romanice, la Universitatea din Köln, are şi meritul, pe lângă cele semnalate de noi, de a atrage atenţia că în cultura tradiţională românească există şi alte creaţii de excepţie, ca aceasta, care merită examinarea cu atenţie, că stăruinţa asupra Mioriţei, varianta prelucrată a lui Vasile Alecsandri, sărăceşte universul fabulos al mitosului românesc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara