Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Proză:
Coletul de Petru Cimpoeşu

De la o vreme, simt din ce din ce mai des nevoia de a vorbi singur, doar ca să aud sunete. Fără să-l umple cu ceva, ele contrazic vidul – sau măcar îl fac să vibreze. Mă surprind adesea vorbindu-mi și mai ales certându-mă pentru vreun fleac, ca și cum m-aș adresa de fapt altuia, încercând să- l educ sau măcar să-l corectez. Sau certând acel fleac. Când spăl vasele și îmi alunecă din mână vreo farfurie, animată parcă de o voință proprie, neapărat ostilă. Sau când îmi caut papucii rătăciți cine știe pe unde – strig după ei și îmi adresez mie însumi reproșuri veninoase: unde dracu i-ai pus, moșneag ramolit! Sau caut fularul și nu îl găsesc în înghesuiala de cârpe din dulap, bâjbâi zadarnic în întunericul de acolo, mă enervez și încep să îl înjur cu voce tare, ești un tâmpit! îi strig când dau în sfârșit de el. Am uitat să ud lămâiul din balcon, aproape că s-a uscat. Vai de capul tău, mai aveai puțin și îți dădeai duhul! Câteodată e amuzant, de cele mai multe ori, supărător. Severitatea mea față de obiecte sau față de mine însumi nu e tandră, ci una irascibilă și ranchiunoasă. Ceea ce îi face pe bătrâni antipatici e ranchiuna față de lumea de care, zi de zi, se îndepărtează; simt cum le alunecă printre degete. Orice om bătrân îți va spune că viața e prea scurtă (din cauză că amintirile din copilărie îl copleșesc, din cauză că, privind înapoi, tinerețea pare mult prea aproape?). Egoismul și ostilitatea lor de aici provin – și dintr-o oarecare formă de economie eului care se îndepărtează de sine –, mărturisind altminteri revolta neputinței. Nu doar că mi-a scăzut vederea – mai am și un început de cataractă –, dar cu vârsta am devenit și mai neîndemânatic. Vorel mi-a recomandat să-mi iau un animal de companie, bunăoară să adopt un maidanez, pentru ca imediat după aceea să mă prevină că asta mi-ar îmbogăți viața în mult mai mică măsură decât mi-ar complica-o.
În urmă cu trei ani, când am ieșit la pensie, perspectivele păreau altele. Au organizat și un scurt moment festiv, în cancelarie. Ocazie cu care am spus câteva cuvinte simple, de bun-simț, pregătite de acasă, desigur într-o notă optimistă. Era cumva vorba de un bilanț. Lăsam toate grijile în seama altora. Să ducă ei mai departe nobila misiune de formare și educare a tinerei generații etc. Momentul de îndoială a venit mai târziu, când am rămas singur. E momentul acela în care te întrebi, ușor dezorientat: Asta a fost tot? Urmează o tăcere prelungă, bătăile inimii ca ticăitul unui ceas și senzația că cineva te-a așezat pe un raft, ambalat într-o pungă vidată de celofan. Un fel de conservă. Aparent ești încă printre ei, în realitate viața e în altă parte, pelicula aceea invizibilă din plastic te desparte pentru totdeauna de întâmplările lumii. De pe raftul tău, poți numai privi, fără nicio posibilitate de a participa – orice ai face, nu mai contează, fiindcă ei nu te mai văd, deja te-au ascuns în trecut. Încât, renunțând la orice iluzii, nu-ți rămâne decât să te adâncești tu însuți în trecut și, nutrindu-te din voluptatea lui amară, să-ți plăsmuiești acolo o lume care să te primească.
Ar fi trebuit să aleg altceva atunci, și atunci, și atunci?... Poate aș fi făcut lucruri mai importante și aș fi trăit experiențe mai interesante, însă în cele din urmă aș fi ajuns oricum tot aici, sau într-un echivalent aproximativ al acestui aici, ceea ce, la limită, poate constitui un motiv de consolare. Nu știu la ce se gândeau, stăteau toți cu privirile aplecate. Nu se puteau gândi la adevăratele mele eșecuri, pe acelea le știam doar eu. Dar la ce naiba se gândeau? Pleacă și Tatae – elevii mă porecliseră astfel încă în urmă cu vreo zece ani și porecla se transmisese de la o promoție la alta. Se gândea fiecare la pasta lui de dinți. Mi-a explicat pe urmă Vorel, când ma sunat pentru a mă felicita, că pensia e ca un tub cu pastă de dinți. Iei din el câte puțin, ai zice că nici nu se observă, dar oricât de puțin ai lua, până la urmă tot se termină, fiindcă „oamenii sunt nemuritori numai până când ies la pensie, din acel moment încep să-și numere zilele”. Dar acum măcar ești, în sfârșit, liber! s-a grăbit să adauge, ca nu cumva să fac depresie. Liber să ce? Nu contează, deocamdată tubul cu pastă de dinți abia fusese deschis. Începând de a doua zi, nu am mai pus ceasul să mă trezească dimineața, în virtutea obișnuinței mă trezeam oricum la aceeași oră ca mai înainte. Nu mă mai grăbeam să-mi fac cafeaua, să-mi lustruiesc pantofii sau să-mi aleg din dulap o cămașă și să-mi pun cravată, nu mai alergam ca să ajung la școală sau în altă parte la o anumită oră, nu mă mai grăbeam de fapt nicăieri – descoperind, cu această ocazie, că nicăieri descrie foarte convenabil nimicul precis localizat. Mă puteam ridica din pat când voiam și numai dacă voința mea suverană, pură, neconstrânsă de nici o condiție, era de acord. Dar asta e chiar definiția libertății!
Apoi, libertatea a devenit ceva cu care nu prea aveam ce face. Câteva zile, o săptămână, totul a decurs perfect sau aproape de perfecțiune. Toată agitația și ocupațiile derizorii ale celorlalți, atât de importante pentru ei, îmi deveniseră străine. Era ca și cum m-aș fi mutat în altă țară. Ca și cum, aflat în vacanță într-o stațiune pe țărmul îndepărtat al Mediteranei, aș fi lăsat pe seama celor rămași acasă povara zilei de mâine. Când mă trezeam, înainte de a deschide ochii, îmi puteam permite iluzia că sunt acolo, într-un loc curat și departe de orice griji, unde mă așteptau o zi senină și numeroase întâmplări plăcute. Liber, fără dorințe și fără temeri. Miresmele acelui loc încă persistau în nări, încă mă căutau, învelite în aerul rece și sărat al zorilor. Și, dacă mai țineam ochii închiși câteva clipe, puteam ghici o anumită dispunere a lucrurilor în cameră, auzeam foșnetul perdelei care fâlfâia în adierea brizei, presimțeam lumina clară a dimineții pătrunzând pe fereastră, însuflețind contururile obiectelor și dăruindu-le noi forme. O bogăție de imagini și senzații care încă nu s-au stins, încă mai pâlpâie în memorie, ca niște luminițe marcând traseul către alte priveliști încântătoare – linia orizontului marin văzută dintr-un mic golf grecesc presărat cu ambarcațiuni sau o întinsă plantație de măslini în Andaluzia. Într-un târziu, simțeam gâdilându-mă un fir de nisip rămas, cine știe cum, lipit de pielea degetelor de la picioare, vestigiu microscopic și prelungirea cu o iluzie a vacanței.
Dar trebuia să mă ridic și să mă despart de acea iluzie ca de o persoană iubită pe care nu știi când o vei mai revedea. Cu un efort dureros, deschideam ochii. Nedumerit, ușor confuz, într-un spațiu fără repere, pe care în cele din urmă îl recunoșteam învins și dezamăgit - spațiul meu domestic, casa mea. Un apartament construit în anii șaptezeci, în stilul confortului imaginat atunci, cu mobilier vechi, rămas de la tata. Mergeam la bucătărie sau intram în baie, dădeam drumul la apă și mă priveam în oglindă, neatent, era acolo unul cu care între timp mă certasem, treceam pe lângă el cu gândurile în altă parte, aproape fără să-l observ, repetam ca un automat ritualul fiecărei dimineți, cu speranța nemărturisită ori mai degrabă superstiția că, ordonate într-un cerc magic, gesturile mele de rutină mă vor feri de ispita de a privi peste umăr. M-au ferit doar până în ziua când, în timp ce mă bărbieream, a trebuit să-l privesc direct în ochi, un străin, și să-l întreb: cum ai ajuns, mă, aici?
O dată pe săptămână, venea femeia care mă ajuta la curățenie, doamna Lenuța. O femeie în vârstă, dar încă îndemânatică, se mișca prin casă ca o umbră, aproape că nu o vedeai, și învățase să pună fiecare lucru la locul lui, în așa fel încât să-l poți găsi cu ușurință după aceea. Lucra discret și cu precizie, iar când pleca, lăsa în urma ei nu doar o locuință curată și ordonată, ci și un agreabil sentiment de calm și confort. Făcea treaba asta de pe vremea când încă mai trăia tata, aș putea spune că mi-o lăsase moștenire, împreună cu apartamentul. Pe la mijlocul anilor nouăzeci, după ce fusese ales primar al comunei Laza, aflând că avea o droaie de copii și că bărbatu-său plecase la muncă în Italia, de unde nu trimitea niciun ban, se gândise să o ajute dându-i ceva de lucru. După atâția ani și după ce copiii îi crescuseră, iar una dintre fete chiar se măritase, doamna Lenuța încă mai lua, în fiecare zi de joi, autobuzul din Laza și venea să șteargă praful, să pună aspiratorul și să spele vasele de la bucătărie, poate doar în semn de recunoștință, în amintirea domnului primar, ea nu-i spunea niciodată altfel, al cărui gest mărinimos o îndatorase cândva pentru tot restul vieții. Firește că o plăteam. Și aveam grijă să îi măresc alocația de fiecare dată când inflația, în anii aceia încă ridicată, făcea să scadă puterea de cumpărare a sumei convenite inițial.
Numai că, la o săptămână sau două după ce ieșisem la pensie, s-a petrecut un mic incident. Doamna Lenuța a apărut joi dimineața pe la ora zece, a ciocănit ușor în ușă, așa cum făcea de fiecare dată, apoi, neauzind niciun răspuns, a folosit cheia pe care o primise de la tata și a intrat. Eu încă moțăiam în dormitor. Mai târziu, când am ajuns în sufragerie, am fost neplăcut surprins să constat că pregătea masa de călcat, dar nu am comentat nimic, poate și din motivul că încă nu-mi dădeam seama ce anume mă nemulțumea. Amânase să pună aspiratorul, al cărui zgomot m-ar fi deranjat, și se pregătea să-mi calce cămășile. Am salutat-o și am trecut mai departe în bucătărie, unde mi-am pus un pahar de lapte bătut. Presupuneam că și pe ea o stingherea faptul că mă găsise acasă. De obicei, joia aveam ore și reveneam de la școală abia după prânz, când treaba ei era pe terminate, ceea ce ne scutise, până atunci, de manifestarea vreunei forme de familiaritate. Dialogurile noastre fuseseră alcătuite întotdeauna din întrebări și răspunsuri concise, de o complezentă indiferență. Adevărul e că nu o simpatizasem niciodată, în schimb îi apreciam loialitatea și discreția. Or, de această dată tocmai lipsa ei de discreție, împreună cu ceva în genul unei compasiuni triviale, a fost lucrul care m-a deranjat. Mi-a spus mai întâi, oarecum mândrindu-se, că fiica ei cea mare urmează să nască și a trebuit să mormăi un compliment destul de anemic, pentru ca, imediat după aceea, pe un ton destul de aspru, să-i atrag atenția că nu mai e nevoie să-mi calce cămășile, fiindcă sunt deja călcate.
– A! se miră cu ochii mari, clătinând apoi din cap cu o înțelegere ce mi se păru ironică. Păi, sigur că da! Dacă nu mai mergeți la școală, nu mai aveți nevoie de atâtea cămăși călcate... Dar acum, că ați ieșit la pensie, o să avem mai mult timp să stăm de vorbă.
De unde știa că ieșisem la pensie? Eu nu-i spusesem. Îndrăzneala ei, un fel de propunere indecentă, m-a lăsat efectiv cu gura căscată și, bineînțeles, fără replică. Ar fi trebuit să o las singură și să mă ascund în camera mea, dar, înainte de a fi apucat să schițez vreun gest, ea se interesă, cu aceeași dezinvoltură impudică de mai înainte, ce vârstă am și a trebuit să-i răspund. A urmat o altă exclamație de mirare, însoțită de un plescăit dezgustător și complimentul că nu-mi arăt vârsta, după care a venit lovitura de grație: mărturisirea că era cu doi ani mai tânără decât mine, deși arăta mai bătrână.
Acest incident, să spunem, benign m-a determinat să renunț pe viitor la serviciile ei. Aveam de gând ca, la proxima ocazie, să o anunț că pensia mea, considerabil mai mică decât salariul, nu-mi îngăduie luxul de a plăti o menajeră. Mi-am mai pregătit și alte argumente, mă așteptam ca ea să-mi răspundă, cu acea șiretenie caracteristică aproape tuturor menajerelor din lume, că nu pentru bani venea, ci doar ca să mă ajute, iar pentru a-i transmite un semnal cât mai clar în privința hotărârii mele, am început să fac eu însumi ordine în casă, în așa fel încât, atunci când doamna Lenuța va veni să-și facă treaba, să constate că-i lipsește oarecum obiectul muncii. Am scos din dulapuri și am îngrămădit în saci menajeri haine vechi și mai ales hainele rămase de la tata, costumele lui bleumarin de activist, acum demodate la propriu și la figurat, câteva cravate cu dungi albastre sau negre în diagonală, două paltoane, șepci și pălării, cămăși, pijamale, ciorapi, mirându- mă cum de le neglijasem atâția ani, desigur din comoditate, iar doamna Lenuța nu îndrăznise să se atingă de ele… Urma să i le fac pe toate cadou, un cadou cu subtext ironic, semnificând completa despărțire de trecut. Până atunci, trebuia să le depozitez undeva, iar locul cel mai potrivit mi s-a părut a fi pe balcon, adică nici afară, nici în casă. Balconul fusese bine închis cu tâmplărie de termopan în primii ani după 90, când mai toți locatarii de la bloc, deveniți proaspeți proprietari, încercaseră în acest fel să-și extindă spațiul util, sacii cu haine ar fi putut rămâne mult și bine acolo. Presupunând că doamna Lenuța ar fi refuzat să-i ia, i-aș fi putut dona unui azil de bătrâni sau unei organizații filantropice, dacă gândul de a căuta un prezumtiv beneficiar nu m-ar fi obosit până la completa istovire de sine.
Astfel am găsit cutia. O cutie destul de mare, din carton ondulat, ce folosise cândva ca ambalaj de aspirator – posterul cu imaginea aspiratorului, lipit pe una din fețe, confirma acest lucru – și nu mi-a fost deloc greu să deduc că era chiar aspiratorul pe care doamna Lenuța îl folosea când făcea curat în casă. Se afla la un capăt al balconului, lipită de perete sub pervazul ferestrei, alături de alte obiecte semi-abandonate, un suport metalic pentru ghivece de flori, un bidon de plastic, găleata cu mop și o pereche de cizme de cauciuc încă mirosind a balegă. Am constatat că are ceva înăuntru abia când am tras-o pentru a face loc sacilor cu haine. O crezusem tot timpul goală, deși în momentul următor, deschizând-o, mi-am dat seama că eu însumi înghesuisem acolo coletul primit cândva prin poștă de la căminul de bătrâni. După aceea uitasem cu totul de el. Deși diferența de vârstă dintre ei era apreciabilă, mama a supraviețuit tatei doar câțiva ani. Ar fi putut rămâne la Vorel, însă preferase să nu-l deranjeze. Murise la șase luni după ce își vânduse garsoniera din Iași și se mutase acolo - și toate lucrurile ei încăpuseră în coletul pe care administrația căminului mi-l trimisese cu oarece întârziere, pesemne din motive birocratice. Era ca și cum cutia aceea, în complicitate cu alte obiecte din casă, ar fi ieșit în calea mea și mi-ar fi pus piedică anume ca să o văd și să o întreb ce mai face. Ia să vedem, ce ascundeai matale aici!... i-am zis adresându-mă deopotrivă unui copil care făcuse o poznă și mie însumi, ca autoritate tutelară a lui. Am intrat în casă și, luând un cuțit, am început să tai benzile de scotch cu care coletul fusese sigilat. Fără grabă și desigur fără un interes anume, conținutul lui fiind oarecum previzibil. Obiecte de igienă personală - de exemplu, un suport de săpun –, halatul de casă și alte articole mărunte de îmbrăcăminte, ochelarii, câteva cărți... În sfârșit, caietul în care, cu mulți ani în urmă, la îndemnul Moșului, începusem să țin un fel de jurnal și, între foile lui, scrisoarea trimisă cândva de Paul mamei.
La începutul verii, în gările de câmpie se pot vedea adesea pâlcuri de maci însoțind până departe linia ferată, ca niște dâre de sânge încă viu...
Era după-amiază, aproape de asfințit. Fereastra lăsată deschisă a fost împinsă de curentul de aer, mișcând puțin șuvița de lumină reflectată în casă. Sau vreo pasăre întârziată a trecut în zbor prin dreptul ferestrei, iar umbra ei s-a deplasat pe perete – și de aici, iluzia. Ceva asemănător levitației. În momentul următor, am auzit o ușă închizându- se cu zgomot, iar trenul în care mă aflam a început să meargă încet înapoi, apoi din ce în ce mai repede, părăsind gara într-o direcție greșită. Am tresărit, ca și cum o mână nevăzută mi-ar fi desprins brusc plasturele de pe o rană încă vie. Undeva greșisem și, ca să-mi dau seama unde, ar fi trebuit să refac traseul, dar nu am făcut decât un pas și am rămas suspendat în gol. Nu puteam citi mai departe, pentru că drumul celor câtorva cuvinte ajunsese la capăt. Am tras mult aer în piept și l-am ținut acolo până când vederea mi s-a încețoșat. Mai făcusem asta o singură dată, în ziua când tata îmi spusese că a iertat-o, înțelegând că îl iubește pe celălalt și nu poate trăi fără el. „Fiindcă și eu o iubeam, înțelegi, și voiam să fie fericită. În tine, am iubit-o mereu pe ea și de aceea, oricâte necazuri mi-ai făcut…”.
Părea că trecutul își găsise un punct de inflexiune, și toate promisiunile pe care cândva le făcusem vieții, până atunci ațipite, se ridicau din uitare. Mă aspira ca o pâlnie imensă sau ca și cum, abia ieșit la suprafața apei, aș fi nimerit într-o bulboană ale cărei vârtejuri mă trăgeau înapoi în abisul ei întunecat. Zgomotul roților de tren, vuietul din cap, bătăile inimii și spaima de ce s-ar fi putut întâmpla, după ce deja se întâmplase. Nu mai știam unde sunt, nu mă mai puteam bizui pe niciunul din vechile mele artificii flegmatice, toate trucurile mele consolatoare, altădată atât de eficiente, se dovedeau neputincioase...

(Fragment din romanul în lucru „Scrisori către o moartă”)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara