Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Colecţia de curiozităţi a lui James Ensor de Edward Sava


James Ensor (1860-1949) a fost un solitar, dificil de plasat într-o istorie simplificată a artei moderne. Cu toate că Emil Nolde, suprarealiştii, fotografia lui Dianei Arbus îi datorează foarte mult, este greu de afirmat că evoluţia artei secolului al XX-lea ar fi fost alta dacă Ensor n-ar fi existat.

Sunt puţini acei artişti a căror operă să fi fost mai puternic şi mai direct marcată de propria biografie. Ensor s-a născut şi a trăit toată viaţa - cu excepţia anilor de studii la Bruxelles şi a unor escapade periodice la Paris sau Londra - în Ostende, staţiune balneară de pe malul Mării Nordului, renumită pentru procesiunile de Carnaval, cazinou, plaje aglomerate. Pentru mulţi ani, atelierul artistului a fost deasupra magazinului cu curiozităţi al familiei, în care se vindeau măşti, scoici, porţelanuri, păpuşi, animale împăiate...

Obsedat de boli şi moarte, Ensor a trăit mult şi a pictat până la sfârşitul vieţii. Expoziţiile care i-au fost dedicate în ultimii ani s-au concentrat asupra perioadei de la sfârşitul secolului al XIX-lea în care creaţia sa, respinsă atunci de critică şi public, a fost cu adevărat inovatoare. Astăzi ignorăm, în bună măsură, tot ceea ce Ensor a produs, sub pecetea epuizării creatoare şi a repetitivităţii, în ultimele câteva decenii de activitate, atunci când a fost "îmbălsămat" în glorie şi titluri onorifice.

Retrospectiva pe care Muzeul de Artă Modernă din New York a organizat-o împreună cu Muzeul Orsay, respectă, în principiu, acelaşi şablon. Organizatorii au pus un accent mai mare pe anii formativi, încercând să explice explozia de creativitate din anii 1880.

Ensor a început prin a fi ancorat în naturalism, răspunzând, treptat, schimbărilor aduse de paleta impresionistă. Unul dintre importantele tablouri de tinereţe - "Femeie mâncând stridii" (1882) - este foarte aproape de Manet. "Acoperişuri în Ostende" (1884) îţi aduce aminte de Pissarro. Scăldat în nuanţe de galben, "Copii îmbrăcându-se" (1886), ar fi putut fi pictat de Bonnard. Trăind pe malul mării, artistul a fost mereu preocupat de capacitatea luminii de a "sculpta" suprafeţele cu care intră în contact. ŤAm fost primul care a înţeles modul în care lumina schimbă forma linieiť declara Ensor în 1899, cu obişnuita-i lipsă de modestie.

La începutul anilor 1880, Ensor alterează imagini compuse cu câţiva ani mai devreme, adăugând măşti şi personaje fantastice, inspirate nu numai de ciudăţeniile din magazinul familiei ci şi de plăsmuiri ale propriei imaginaţii. Apreciat iniţial ca o speranţă a picturii belgiene, tânărul artist se vede criticat cu asprime pentru lipsa de "modernitate" a lucrărilor sale, pentru distanţarea de preceptele impresionismului. Ultragiat, simţindu-se un martir într-o lume care nu-l înţelege, artistul se identifică cu imaginea lui Cristos. Continuând să se detaşeze de obiectivitatea impresionistă, concepe compoziţii de mari dimensiuni - "Cristos arătat poporului", "Intrarea lui Cristos în Ierusalim" - în care, sub influenţa lui Turner şi al gravurilor lui Rembrandt, caractere iau naştere şi dispar într-un vârtej de lumină.

În 1887, uriaşul desen "Intrarea lui Cristos în Ierusalim" este expus la Bruxelles, sub egida "Grupului celor XX", alături de "Duminică după-amiază pe insula Grande Jatte", pictura lui Seurat. Un an mai târziu, Ensor termină "Intrarea lui Cristos în Bruxelles", răspunsul său la capodopera poantilistă. Este cea mai importantă lucrare a sa. Din păcate, a fost socotită prea fragilă pentru a fi inclusă în expoziţia de la MoMA dar o comparaţie între cele două tablouri este foarte importantă pentru înţelegerea viziunii artistice a pictorului belgian... Pictura lui Seurat este o manifestare a unei discipline riguroase, indiferent dacă o priveşti ca un microcosm de puncte colorate sau ca o serie de personaje aşezate într-o ordine prestabilită şi imuabilă. În tabloul lui Ensor, un fragment de Arcadie carteziană este înlocuit cu o lume aglomerată, violentă, anarhică, născând anxietate. Cuminţenia burgheză este sfidată de figuri mascate. O procesiune religioasă este invadată de reclame şi sloganuri politice. În locul unui spaţiu clar, jalonat de personaje bine definite, pictura lui Ensor propune un amestec de caractere schiţate sumar. Jucăuşele combinaţii de nuanţe impresioniste, justificate de observaţii "ştiinţifice", sunt înlocuite cu alăturări ţipătoare de culori alese pe criterii pur subiective.

" În 1887, Ensor era probabil cel mai îndrăzneţ pictor în viaţă" scria Alfred Barr, primul director al Muzeului de Artă Modernă, referindu-se la "Tribulaţiile sfântului Anton", tablou în care multiple influenţe, de la Bosch la Turner, sunt combinate într-o lucrare de o mare originalitate ce prefigurează paleta expresionistă şi include elemente de abstract ce te duc cu gândul la Kandinsky sau Cy Twombly.

După dispariţia tatălui şi a bunicii materne de care a fost foarte legat, Ensor renunţă în bună măsură să mai picteze peisaje şi naturi moarte în sens tradiţional. Pictează, de la o lucrare la următoarea, o lume "a lui" dominată, în afară de măşti şi mulţimi de Carnaval, de schelete, jocuri cu moartea şi diavoli, caricaturi ale burgheziei, propriul chip.

"Autoportret cu măşti" (1889), unul dintre cele mai cunoscute tablouri ale lui Ensor, amintind "Crist purtând crucea" de Bosch, este doar unul dintre zecile de autoportrete, realiste sau imaginare, pe care le-a compus. A dorit mereu să demonstreze că lucrările sale fac parte integrantă din istoria artei europene. Rând pe rând, se reprezintă ca un "dandy" de inspiraţie rubens-iană ("Autoportret cu pălărie înflorată"), cu un gest al mâinii ce-l invocă pe Dürer, ca un schelet ("Portretul meu în 1960") sau ca o insectă parcă descinsă dintr-un desen de Odilon Redon.

Pictate cu agilitate, în culori stridente, "Mirarea măştii Wouse", "Schelete încercând să se încălzească", "Schelete disputându-şi un hering", sunt mai degrabă satirice decât înfricoşătoare. Picturi în ulei, desene, gravuri - "Diavoli călare pe o pisică sălbatică conducându-l pe Crist spre iad" - reprezintă un mijloc prin care autorul încearcă să-şi exorcizeze frica existenţială...

Atâta vreme cât şi-a păstrat inventivitatea, James Ensor a continuat să construiască un univers fantastic, care pendulează între comic şi macabru, grotesc şi liric. Este un univers care reflectă capriciile, obsesiile răzbunătoare, gândurile fără şir, viziunile religioase ale unui suflet zbuciumat.

Este un univers de care publicul se apropie cu greu căci este departe de a aduce liniştea pe care o dobândeşti privind peisaje impresioniste cu căpiţe de fân sau şiruri de plopi pictate "după natură" în diferite momente ale zilei.