Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Şcoala, o cenuşăreasă? de Daniel Dragomirescu

Invăţământul contemporan reprezintă, pentru toate statele europene, un segment foarte sensibil şi extrem de semnificativ în raport cu sistemul social-politic pe ansamblu şi cu întreaga societate. Faptul că Uniunea Europeană consideră acest domeniu drept o prioritate naţională nu este un moft, ci o necesitate obiectivă. Societatea tehnologică a timpurilor noastre nu poate să funcţioneze în bune condiţii fără un sistem de educaţie avansat. Ideea pactului pentru educaţie, care presupune un program politic coerent şi riguros pe termen mediu şi lung, asumat de toţi factorii implicaţi, nu este nouă în context european, doar la noi ea a început să prindă contur abia în ultima vreme, şi asta numai la iniţiativa instituţiei prezidenţiale, adică doar dintr-o parte a establishment-ului nostru politic postdecembrist. Spre comparaţie, învăţământul din Belgia funcţionează pe baza unui astfel de pact, asupra căruia au convenit toate forţele politice responsabile, încă din anul 1970, iar de atunci partidele care s-au succedat la guvernare s-au străduit să-l respecte cu fidelitate. La fel în multe alte ţări din U.E., pentru că în spaţiul european diferenţa dintre vorbe şi fapte este minimă. Cât va mai dura, însă, până când şi în România (devenită de aproape doi ani membră a U.E.) ceea ce este stipulat pe hârtie - în Constituţie şi diverse documente oficiale - se va transpune cu adevărat în practică este o întrebare la care orice răspuns tranşant pare hazardat.

Este adevărat că în legătură cu rolul şi locul şcolii în noua societate şi la noi se poartă tot felul de discuţii de principiu, care uneori degenerează în dispute aprinse, iar alteori sunt întoarse înspre derizoriu, când în spatele lor nu există interese politice înguste, de azi pe mâine, care numai cu obiectivele unui sistem de educaţie performant nu se identifică. În mod inevitabil, schimbările rapide din societate induc o anumită stare de criză care nu poate ocoli sistemul de învăţământ. Şi în Franţa, de pildă, ţară de veche tradiţie culturală şi educativă, există controverse privind rolul şi eficienţa şcolii şi statutul socio-profesioanl al personalului didactic. Trebuie precizat însă că statul francez alocă pentru învăţământ 7,1 % din PIB (adică cca 620 miliarde de euro anual, din care circa 2% pentru plata drepturilor băneşti cuvenite dascălilor), iar în clasamentul oficial al salariului mediu pe profesii slujitorii şcolii (,les enseignants") se situează pe un foarte onorant loc al doisprezecelea (din 76 de locuri), înaintea militarilor, poliţiştilor şi pompierilor (a se vedea pe site-ul CGT şi pe alte site-uri oficiale franceze). Pentru cine crede că aceasta este o situaţie valabilă doar pentru ţări ca Franţa facem precizarea că aceeaşi ierarhie era valabilă şi în România până la venirea regimului comunist la putere (un profesor de liceu putând primi un salariu echivalent cu salariul unui ofiţer cu grad de colonel şi chiar de general, spre a nu mai vorbi de salariile universitarilor - a se consulta, în acest sens, colecţia ,Monitorului oficial" din anii '30 şi de la începutul anilor '40). Care este raportul actual dintre retribuţia medie netă în învăţământ şi cea din alte sectoare bugetare (magistratură, armată etc.) nu se poate şti nici la doi ani după integrarea României în U.E. din surse oficiale, întrucât discrepanţa dintre categoriile de bugetari este atât de mare, încât salariile unora sunt ţinute secrete (ca în epoca totalitară), deşi aceste categorii de funcţionari tot din bani publici sunt retribuite, iar cetăţeanul are dreptul să fie integral şi corect informat asupra modului cum sunt repartizate resursele bugetare ale ţării între diferite sectoare, inclusiv - şi mai ales - la capitolul numit ,infrastructură umană".

Revenind la exemplul citat, distanţa dintre statutul învăţământului francez şi a celui românesc este considerabilă. În loc să îşi recâştige locul de cinste în societate, după 1989 şcoala românească a intrat în apele tulburi ale unei tranziţii anevoioase care i-a subminat şi mai mult statutul instituţional şi i-a scăzut alarmant prestigiul în plan social. Dar, în chip paradoxal, toate guvernele postdecembriste şi-au afirmat în mod declarativ grija pentru şcoală (mai ales în perioada campaniilor electorale) şi au pretins de câte ori au avut prilejul că învăţământul este o ,prioritate naţională" (aşa cum prevede Constituţia), fără să facă, însă, mai nimic, în mod concret, pentru a ameliora starea învăţământului. Şi trebuie să o spunem deschis că a face ceva pentru un domeniu de activitate înseamnă, din punct de vedere politic şi guvernamental, a aloca fondurile băneşti necesare cu unicul scop ca acel domeniu să devină eficient, şi nu a face apel în mod propagandistic la înalta conştiinţă a omului de tip nou. Priorităţile reale au fost mereu altele, iar învăţământul, supus subfinanţării cronice, a fost lăsat la voia întâmplării, în virtutea principiului că societatea românească poate evolua foarte bine şi cu o şcoală redusă la un derizoriu rol de faţadă.

Desigur, aici nu este vorba numai de raporturile total inechitabile în care a fost plasat, după 1989, învăţământul românesc faţă de alte sectoare bugetare din punctul de vedere al investiţiilor în ,resursa umană". În discuţie este chiar statutul educaţiei româneşti la nivel de societate, prioritar pe hârtii cu peceţi şi semnături oficiale şi în fapt neglijat şi subestimat, în virtutea nu se ştie căror înalte şi ineluctabile principii de morală politică practică, de la care nici un guvern - de stânga, de centru ori de dreapta - nu s-a abătut până acum într-un mod semnificativ şi în aşa fel încât să ajute cu adevărat învăţământul, spre binele întregii societăţi. În ce altă ţară din U.E. anul şcolar începe cu atât de multe şcoli fără autorizaţie sanitară? Şi totuşi în aceste şcoli, din care unele stau să se prăbuşească în capul elevilor, iar altele sunt lipsite de minimele dotări şi utilităţi, an de an se reiau cursurile, ca şi cum lucrurile ar fi în perfectă ordine! În care altă ţară a U.E. sunt atât de mulţi pensionari care continuă să lucreze în sistem şi, pe de altă parte, atât de mulţi suplinitori necalificaţi care, negăsind locuri de muncă convenabile în alte profesii, au găsit un loc călduţ sub acoperişul aşezămintelor şcolare? Şi unde, în afară de ţara noastră, atât de mulţi licenţiaţi sunt respinşi cu note proaste şi foarte proaste la concursurile de titularizare, dar sunt admişi, cu toate acestea, să profeseze în sistem? Ce rost mai au, atunci, concursurile, examenele, testările etc. - devenite de la an la an nişte forme tot mai golite de conţinut? Să constaţi, după aceea, că şcoala românească nu a progresat, ci dimpotrivă, că de pe băncile ei societatea se căpătuieşte cu noi promoţii de absolvenţi , cu calificare medie şi slab calificaţi" este desigur un exerciţiu public de luciditate, dar care se cuvine însoţit, din partea factorilor politici cu putere decizională, de măsuri complexe, şi nu dintre cele mai comode, destinate să conducă la o reformă reală şi eficientă a educaţiei. Altminteri, fiecare guvernare postdecembristă a venit cu inovaţiile sale în materie de învăţământ, dar fără rezultatele benefice scontate. Şi, de fapt, ce înseamnă reformarea educaţiei? O voce autorizată, venită din interiorul sistemului, a lansat de curând o serie de interogaţii legitime, care ar trebui să le dea multora de gândit: ,Mai mulţi elevi olimpici? Bine, dar învăţământul - mai ales cel obligatoriu - se adresează tuturor elevilor (...) Mai mulţi elevi bine promovaţi? Bine, dar şi aşa mulţi elevi promovează prin uriaşa indulgenţă a dascălilor (...) Mai mulţi elevi bine pregătiţi? Dar ce se înţelege prin aceasta? (...)", conchizând pe bună dreptate: ,Cei care vehiculează în orice împrejurări ideea unui învăţământ de calitate, ignoră un amănunt: că şi materialul uman, atât de o parte şi de cealaltă trebuie să fie de calitate" (prof. Carmen Focşa, Între calculator, salarii şi hârţoage, în România literară, nr. 46/21 noiembrie 2008, p. 13). Calitate a materialului uman (,de o parte şi de cealaltă"), prin urmare, drept garanţie a realei calităţi a educaţiei, dar câţi dintre oamenii noştri politici responsabili au fost şi sunt dispuşi să ţină cu adevărat seama de acest mic ,amănunt", în planurile lor prezente şi viitoare destinate învăţământului? Cert este că problema calităţii în sensul de mai sus nu poate fi eludată, dacă există bună credinţă şi onestitate politică, deoarece calitatea (cea reală, şi nu cea din hârţoage) presupune, nu încape nici o îndoială, investiţii generoase şi echilibrat distribuite în infrastructura materială şi în cea umană a şcolii, într-o formă integral asumată pe termen mediu şi lung, şi nu cu penibile jumătăţi ori sferturi de măsură.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara