Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Şcoala şi lumea ei de Barbu Cioculescu

Dintre toate instituţiile obştei - fiind aceasta, din natul ei în stare de criză - învăţământul este acela care, în scurgerea unui timp tot mai nervos, suferă şi cele mai multe reforme, socotit a fi sub cerinţele societăţii, învechit adică. Dacă reforma în alte domenii, şi ele considerate în suferinţă, precum Justiţia sau Administraţia publică, se efectuează cu viguroase poticneli, sub pretextul imobilităţii/fragilităţii corpului social în cauză, care s-ar putea sparge sau pulveriza, cu învăţământul se petrece acest fenomen că se supune ingerinţelor, până acolo unde orice nou ministru pus în scaun ţine să devină marele salvator, precum de la sine se înţelege că situaţia aflată la început de mandat nu poate fi decât dezastruoasă.

Atunci trebuie dislocată o structură înţepenită, înlocuită cu o alta desigur flexibilă, fiabilă, fluentă. Faptul că fiecare reformă este stopată anume în momentul în care ar fi urmat să dea rezultate, este un amănunt nesemnificativ. îmi voi îngădui câteva considerente pe marginea acestei probleme, cum se spune, prin urmare nu în centrul acesteia, incandescent şi încărcat de toxice gaze. O voi face ca unul căruia şcoala i-a jucat un rol formativ esenţial, fie şi sub raport mai întâi emoţional. Spre a nu pomeni de situaţia de odraslă de profesori, cu avantajele, dar şi cu capcanele în cauză. Factorul emoţional se deschide asupra momentului când mama încheie, pe la spate, şorţul cu picăţele al copilului ce va fi dus în prima zi de şcoală. Şi se încheie la ieşirea din sala de bacalaureat.

Tinta şcolii în România dinaintea ocupaţiei sovietice era una dublă, de formare a caracterelor şi de inducere pe scoarţa cenuşie a elevului a unei zestre de informaţii din foarte variate domenii, în ideea că multe dintre materii dezvoltă raţiunea şi mai cu seamă că, specializându-se într-o direcţie, absolventul nu va mai recurge la alte informaţii decât cele primite la şcoală. Cele învăţate la istorie, geografie, ştiinţe naturale, limbi străine, fiind satisfăcătoare pentru întreaga viaţă. Accentul pus pe dezvoltarea memoriei era precumpănitor, motivaţia putând sta şi în faptul că stratul iniţial de informaţii al multor elevi era foarte modest.

Nu voi relua aici discuţia dacă era criteriul eronat sau nu, dacă, statistic, metoda dădea sau nu roadele aşteptate. A deştepta judecata junelui în formare este, fireşte, o sarcină dificilă, a trezi raţiunea prin ofertă de informaţii cu carul poate să dea şi rezultate aberante. însă de urgenţa unei reforme a învăţământului, de-a lungul a doisprezece ani de învăţământ elementar şi mediu n-a fost vorba în existenţa mea, în universitate fiind, în 1948, introducerea reformei marxist-leniniste nimicind bazele învăţământului naţional, ca şi toate valorile până atunci acceptate.



Ceea ce vreau să accentuez este atmosfera şcolii tradiţionale, de la prima la ultima zi de curs. Nucleul sistemului se baza pe autoritatea profesorului, pe charisma acestuia, pe eminenta situaţie socială a sa. Mai ales, pe absoluta lui suveranitate în spaţiul şcolii. Fireşte, nu toţi dascălii satisfăceau criteriul sacerdoţiului, dar breasla era curată, relativ asigurată materialiceşte, profesorul era respectat, decizia sa nu era luată în discuţie, eterna plângere a elevului persecutat nu avea trecere. A fi fost elevul unei şcoli de prestigiu, precum Liceul Enăchiţă Văcărescu, din Târgovişte, Colegiul Carol din Craiova, Colegiul Naţional Sfântul Sava, din Bucureşti înseamnă a fi aparţinut unui corp de elită, marcat pe restul vieţii. Zeci de ani promoţiile stabileau o zi de întâlnire, până la stingerea generaţiei.

Pe data de cinci decembrie a fiecărui an, ne reunim, absolvenţii seriei 1946 ai Colegiului Sfântul Sava, la o agapă - câteodată strigăm catalogul în clasă. Tin minte: coridoarele de ciment ale şcolii erau neschimbate, precum nici aspectul vechii clădiri, nu cine ştie ce reuşită arhitectonic. Era recreaţie şi nu larma generală ne-a siderat, cât amestecul de parfumuri prin aer plutind, emanat de sutele de fete, vizibil mai numeroase decât băieţii, june în jupe scurte, elegante ţinute, originale aranjamente, dând ternelor coridoare mai degrabă aspectul unui bar, al unui local de lux. Era, altfel, veselie, fete şi băieţi se încrucişau în cete sau perechi, fără cel mai mic semn de timiditate.

Era evident că se schimbaseră foarte multe de la acel regim de strictă separare a sexelor, absolut în şcoala vremurilor mele, că era vorba de un cu totul alt public şcolar şi, bine înţeles, că acesta corespundea cu exactitate epocii. Aşa cum, în adolescenţă, citind St. Winifred, Şcoala şi lumea ei, întâmplări dintr-un colegiu britanic, totul îmi păruse străin, straniu, sepulcral, poate că la fel ar înţelege şcolarii zilelor noastre viaţa din liceele schitelor lui D. D. Pătrăşcanu, noima din Corigent la limba română, al lui Ion Minulescu, din Bacalaureatul lui Puiu, ca să nu mai vorbesc de bacalaureatul elevului Gerber! Poate le-ar spune ceva Cişmigiu et Co, sau Patru pe trimestrul doi, al marelui caricaturist - prozator la vremea lui - Neagu Rădulescu. Sau Elevul Dima dintr-a şaptea!

Am fost noi, elevii ultimului deceniu de dinaintea comunismului, nişte îngeri? Am rămas cu toţii legaţi de alma mater, ne-am iubit fierbinte profesorii, dintre care unii, bătrâni, obosiţi, în pragul pensionării, aşteptau cu aceiaşi nerăbdare clopoţelul recreaţiei, dar o mascau mai bine, iar alţii, firavi suplinitori de ocazie, întrevedeau ziua plecării pe front, pe când strângeau extemporale de rutină?

Urmăresc în presă avatarurile sistemului de învăţământ, în epuizante runde de reforme, protestele corpului didactic, socialmente căzut, sunt la curent, prin mijlocirea televizorului, de isprăvile noilor promoţii de şcolari, văd profesori insultaţi, dacă nu bătuţi, eleve înjunghiate în cancelarie (!!) de câte un fante jignit, aflu de necunoscuţi care pătrund în stabiliment, ca să trafice droguri, de băieţaşi care câştigă bani cu casete porno, de proprie provenienţă. Acum şcolile sunt păzite de jandarmi, pe dinafară, de bodyguarzi în interior, unde camere video înregistrează orice mişcare.

Lipsesc helicopterele, care să planeze permanent deasupra şcolilor, tunuri de apă la îndemână, veste de glonţ, pentru profesori, cipuri pentru fiecare şcolar. Ideal ar fi să se realizeze, în fine, visul lui Jean-Jacques Rousseau, de a dota fiecare elev cu câte un educator/confesor, în cazul de faţă centură neagră. în speţă, ar putea fi un agent acoperit. Senzori din cea mai nouă generaţie ar trebui plasaţi în toate ungherele claselor, în curte şi la domiciliu...



şi regulamentul şcolar se modifică, după împrejurări: elevilor surprinşi cu kalaşnicoave, pistoale, grenade, arme albe urmează să li se scadă nota la purtare. Profesorilor neagreaţi de corpul elevilor li se va desface contractul de muncă. Anumitor materii de studiu, plicticoase, precum limba şi literatura română, li se rezervă câte trei ore trimestrial, dar numai în anii bisecţi. O inovaţie care ar spori interesul pentru şcoală al elevilor este - şi cum de nu ne-am gândit mai de mult - acordarea diplomelor de absolvire la începutul anului şcolar.

Oricum, situaţia este sub control.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara