Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Școala fără manuale? de Nicolae Manolescu

Un politician ne spune că, la rectificarea bugetară recentă, se vor lua de la investiții acei bani care, din diferite motive, nu pot fi cheltuiți până la sfârșitul anului. Premierul, întrebat de ce confiscă acum, în avans, dividende de la câteva mari companii cu capital majoritar de stat, răspunde candid: fiindcă acum ne trebuie. Alt ministru e demis după ce a anunțat că nu poate plăti cele cuvenite oamenilor săi, fiindcă nu sunt bani. Revine cu precizarea, demult rituală, că a comunicat greșit situația. În fond, toate aceste declarații, în pofida explicațiilor „tehnice”, denotă faptul că nu sunt bani destui pentru onorarea angajamentelor din programul PSD. Deși liderii acestuia continuă a susține în cor că sunt. Ministrul Educației comunică oficial, mai întâi, că școala nu se va relua la 11 septembrie (zi fatidică!) fără ca pe băncile tuturor elevilor să se afle manualele necesare și critică, totodată, Editura Didactică și Pedagogică pentru că n-a reușit să tipărească decât 5% din manualele existente pe piață în 2016-2017. Trei luni mai târziu, acordă editurii cu pricina dreptul exclusiv de a tipări manuale și improvizează un manual de clasa a V-a cu 15 (!) materii diferite, în lipsa manualelor promise pentru fiecare materie. Și, colac peste pupăză, interzice formal auxiliarele. (Nu țin neapărat să mă ofer ca exemplu, dar Istoria critică, un auxiliar, nu e așa, va trebui folosită pe sub bănci în școli, pentru ca profesorii imprudenți să nu fie urecheați – de fapt, dați afară! – de inspectorii instruiți în acest sens de Liviu Pop). Iar o doamnă, fost ministru al școlii, e de părere că avem de ales între manualul unic din epoca de aur și (e preferința ei, ce e drept) tableta. Spre deosebire de actualul ministru, doamna cu pricina este, evident, școlită. Și cunoaște mult mai bine situația din învățământul românesc. Opinia ei este cu atât mai greu de înțeles.
Acestora și altora trebuie să le reamintim două lucruri: societatea în care trăim este de neînchipuit fără școală; iar școala nu este de închipuit fără manuale. Asta, firește, dacă dorim ca societatea românească să se ridice la nivelul secolului XXI, iar școala să ne asigure viitorul, îndeosebi pe al copiilor noștri. Dacă nu, desigur, nu.
Declinul școlii românești a fost observat demult. După aproape trei decenii de la revoluție, se văd deja consecințele reformelor insuficiente sau greșite. Când ministrul școlii face greșeli repetate de ortografie și refuză să răspundă public la întrebarea cu câți i se scrie cuvântul geamgiii (eu îi indicam un cuvânt, mai potrivit cu postul: copiii!), ce speranțe să mai legăm de soarta învățământului național? Oare, din miile de dascăli din țara asta, să nu fi găsit PSD unul care să scrie corect românește? Declar ritos și pe proprie răspundere, că, în ce mă privește, nu-i voi mai pretinde niciunui candidat de ministru al școlii să aibă idei de reformă, nici măcar să fi fost profesor, ci doar să scrie corect ortografic. Mi se pare un minimum absolut obligatoriu. Aș institui concursuri de ocupare a postului guvernamental cu pricina care să constea într-o simplă dictare. Vi s-ar părea exagerat?
Până una, alta, ce facem cu manualele? Nu nutresc iluzia că liderii partidelor la putere, ambii cu note mici în școală, îl vor înlătura prea curând pe analfabetul de la MEC. Cine se aseamănă, se adună. Problema care mă frământă este cum vom reuși să schimbăm această nenorocită mentalitate comunistă, care ne întoarce la manualul unic și la respingerea diversității, la preeminența unei edituri de stat, falimentare prin natură, la dreptul ministerului de a autoriza tot ce se tipărește în materie de manuale și de auxiliare. Cred că, din fericire, aceasta este și problema multor dascăli de literatură (și nu numai!), a căror voce nu se prea aude. Eu sunt un om bătrân și profesor la pensie, așa că aș avea tot interesul să mă menajez și să nu intru în polemici cu analfabetismul clasei politice actuale. Fiica mea de 15 ani studiază la o școală franceză de la Berlin. O să scriu cândva despre diferența dintre Liceul Voltaire și școala românească. Recunosc că am avut o șansă. N-am emigrat în timpul comunismului, deși mi s-au oferit ocazii. Am crezut că limba română e patria mea, cum am declarat într-un interviu în care intervievatorul ținea nevoie mare să declar că țara mea e România. Da, România, dar nu aceea a lui Ceaușescu. Așa că am preferat să mă refer la limba română, în care îmi scrisesem cărțile. Nu mi-am închipuit nicio clipă că îmi voi susține fiica să-și termine școala în străinătate. Am făcuto, totuși. Decât cu Liviu Pop et comp în fruntea decidenților de soarta învățământului și, în definitiv, a națiunii române, mai bine în străinătate! Să nu credeți că nu mă gândesc la părinții care n-au avut șansa mea. Mă gândesc, dar tot ce le pot oferi este să aleagă între a protesta la aberațiile unor miniștri incompetenți, renunțând la o tăcere lașă și, în fond, complice, sau a-și trimite copiii la școli din străinătate. Tertium non datur. Sunt conștient de ceea ce scriu: nu trebuie neapărat să-mi luați sugestiile à la lettre, dar vă implor să vă gândiți la ele.

P.S. Deschidem în numărul de față al României literare o anchetă pe tema acestui editorial. Publicăm la început cuvântul unui editor de manuale. Așteptăm și alte puncte de vedere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara