Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cîntecul (mexican) al salamandrei de ---

Din ultima incursiune pe care am făcut-o în Mexic, la Guadalajara, m-am întors cu o captură livrescă cel puţin interesantă. Pe lîngă Élmer Mendoza, Gerardo Cham sau Luis Vicente de Aguinaga, am descoperit şi o recent apărută antologie de literatură mexicană ultrascurtă, întocmită de Rogelio Guedea. Această antología de la literatura brevísima mexicana se numeşte El canto de la salamandra, după una dintre definiţiile cele mai cuprinzătoare pe care leau dat genului literar doi critici mexicani, Lauro Zavala şi Javier Perucho. Ar fi vorba, aşadar, despre „texte-amfibii, ca salamandrele, care se pot adesea contamina de la alte specii – aforismul, vinieta, poemul în proză, schiţa –, texte scurte care nu depăşesc 200 de cuvinte şi care apelează atît la impulsul epifanic, cît şi la contrapunctul inter- şi metatextual, ori pur şi simplu la rememorare, ironie, metaforă“. Antologia lui Rogelio Guedea, binecunoscut scriitor de proză foarte scurtă şi jurnalist mexican, apărută la Editura Arlequin din Guadalajara, cuprinde 24 de scriitori şi peste un secol de literatură mexicană ultrascurtă. Selecţia „de gust“ de mai jos e doar o ilustrare a speciei şi o invitaţie la lectură, pentru că, înainte de orice, povestirea ultrascurtă, atît de puţin prezentă în literatura română, este o celebrare instantanee a pactului cu cititorul. (S.S.)

Juan José Arreola
(1918-2001)

Una din două
Şi eu m-am luptat cu îngerul. Din nefericire pentru mine, îngerul era un personaj puternic, matur şi respingător, înfăşurat într-un halat de boxer.
Cu puţin timp înainte, vomitaseră m, fiecare pe cont propriu, în sala de baie. Şi asta pentru că banchetul, mai bine zis bairamul, ieşise îngrozitor. În casă mă aştepta familia: un trecut îndepărtat.
Imediat după ce mi-a făcut propunerea, individul a început să mă strîngă de gît într-un mod decisiv. Lupta, mai bine zis apărarea, s-a desfăşurat, în ceea ce mă priveşte, ca o rapidă şi multiplă analiză reflexivă. Am calculat într-o clipă toate posibilităţile de a pierde şi de a mă salva, pariind pe viaţă sau pe vis, împărţindu-mă între renunţare şi moarte, înăbuşind în mine rezultatul acelei operaţiuni metafizice şi musculare.
M-am dezlegat, în cele din urmă, din coşmar aşa cum îşi desface iluzionistul legăturile şi iese din cufărul blindat. Dar am încă pe gît urmele mortale pe care mi le-au lăsat mîinile potrivnicului meu. Şi, în conştiinţă, certitudinea că mă bucur doar de un răgaz, căinţa de a fi cîştigat un episod banal în bătălia iremediabil pierdută.

Armistiţiu
Începînd de azi îmi retrag trupele de ocupaţie din viaţa ta. Renunţ la toţi invadatorii, de trup şi de suflet. O să ne mai vedem la faţă doar în no man’s land. Acolo unde un înger ne face semne de la mare depărtare, invitîndu-ne să intrăm: paradis în ruine, de închiriat.
Clauze
I. Femeile iau întotdeauna forma visului care le conţine.
II. De fiecare dată cînd bărbatul şi femeia încearcă să reconstruiască Arhetipul, compun o fiinţă monstruoasă: perechea.
III. Sînt un Adam care visează în paradis, însă întotdeauna mă trezesc cu coastele intacte.
IV. Ultima oră: în lupta cu îngerul, am pierdut din nehotărîre.
V. Orice frumuseţe este formală.

Augusto Monterroso
(1921-2003)

Dinozaurul
Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo.

Vaca
Zilele trecute mergeam cu trenul şi deodată m-am ridicat în picioare surescitat şi am început să gesticulez şi să-i invit pe toţi să privească peisajul şi să contemple apusul de soare care era unul dintre cele mai frumoase. Femeile şi copiii şi cîţiva domni care s-au oprit din conversaţie m-au privit cu surprindere şi-au început să rîdă, însă cînd m-am aşezat din nou, în tăcere, nici unul dintre ei nu-şi putea, cu siguranţă, imagina că tocmai văzusem îndepărtîndu-se lent, la marginea drumului, o vacă moartă-coaptă lăsată acolo neîngropată, fără să-i editeze cineva operele complete şi fără să ţină cineva, la căpătîiul ei, un discurs bine simţit şi duios despre cît de bună a fost ea şi cu cîte şiroaie aburinde de lapte a contribuit pentru ca viaţa, în general, şi trenul, în particular, să-şi urmeze cursul.

Oaia neagră
Într-o ţară îndepărtată trăia, acum mulţi ani, o Oaie neagră.
A fost împuşcată.
După un veac, turma spăşită i-a ridicat o statuie ecvestră, care dădea foarte bine în parc.
Aşa încît, de-atunci, de cîte ori apăreau oi negre, ele erau rapid trecute prin foc şi sabie pentru ca viitoarele generaţii de oi comune şi curente să se poată exersa în arta sculpturii.

Paranteză
Uneori, noaptea – medita Puricele într-o ocazie –, cînd insomnia nu mă lasă să dorm, ca acum, şi citesc, fac o paranteză în lectură şi mă gîndesc la îndeletnicirea mea de scriitor şi, cu privirea aţintită multă vreme în tavan, îmi imaginez, pentru cîteva clipe, că sînt sau aş putea fi dacă mi-aş propune cu seriozitate, chiar de mîine, precum Kafka (desigur, fără existenţa lui mizerabilă), precum Joyce (fără viaţa lui sufocată de slujbe pentru o supravieţuire demnă), precum Cervantes (fără inconvenientele sărăciei), precum Catul (în pofida sau poate datorită aplecării sale de a suferi pentru femei), precum Swift (fără ameninţarea nebuniei), precum Goethe (fără tristul său destin de a-şi cîştiga viaţa la Palat), precum Bloy (în ciuda hotărîtei sale înclinaţii de a se sacrifica pentru tîrfe), precum Thoreau (în ciuda a nimic), ori ca Sor Juana (în ciuda a tot); niciodată Anonim; întotdeauna Lui Même, culmea culmilor oricărei glorii terestre.

Otto Raúl González
(1921-2007)

La mănăstire
Celelalte călugăriţe o strigau Sor Tabla ca să-şi rîdă de ea şi să facă aluzie la sînii ei mici. Ea surîdea fără să le dea importanţă. „Dacă mi-ar citi numele de la coadă la cap – îşi zicea – ar şti că m-aş putea oricînd preschimba în pasăre.”

Acknowledgements
Nu mi-aş putea ierta dacă aceste cîteva rînduri preliminare n-ar exprima gratitudinea mea eternă faţă de toate acele persoane care mi-au oferit nepreţuitul lor ajutor pentru a face posibilă elaborarea acestei cărţi. Între ele, trebuie s-o menţionez pe Calota Chelboso de la Universitatea din Marabatillo, care mi-a făcut favoarea de a-mi pune la dispoziţie un dicţionar aflat pe un raft foarte înalt. Întreaga mea gratitudine, de asemenea, psihologului portorican Ranfis P. Méndez care mi-a oferit banii necesari ca să-mi cumpăr o cafea, într-o zi cînd ieşeam de la Public Library şi era foarte frig. N-o pot uita pe Amandina Fernández, amabila stenografă din Caraibe care mi-a transcris de cîteva ori manuscrisele. Mulţumirile mele doctorului Zigfrido Striggen, eruditul neamţ care m-a iniţiat în tehnica plagiatului ce-nu-se-vede. Juanitei Şaseamantes care mi-a făcut rost de un set de desene pornografice pentru a-mi ilustra opera, set rămas inutil din pricina puritanismului meu înnăscut. În fine, îi mulţumesc adoratei mele soţii Betty Southampton, căci fără iubitoarea ei răbdare şi fără îmbărbătarea ei continuă n-aş fi ajuns niciodată la capătul acestei opere. Nu voi uita vreodată de cîte (infinite) ori şi-a murdărit mîinilei albe ca să schimbe banda maşinii mele de scris portabile Remington.

Salvador Elizondo
(1932-2006)

Colofon
Moartea este acea operaţiune a spiritului prin care tu, cititor, şi eu, autorul acestei scrieri, ne pierdem importanţa; chiar dacă relaţia noastră rămîne intactă.

René Avilés Fabila
(n. 1940)

Perechea nepereche
Erau un cuplu de homosexuali realmente nepereche: Jorje, tînăr şi frumos; Marcos, urît şi bătrîn. În acea seară s-au hotărît să meargă la un bal mascat. Amîndoi au ales să fie Dorian Gray: primul era personajul, cel de-al doilea portretul acestuia.

Guillermo Samperio
(n. 1948)

Fum în ochi
După ce au ieşit de la cinema, a dus-o în biroul său folosind şmecheria cu cafeaua. Cînd s-a aşezat pe canapea, bruneta părea tensionată; doar cînd a văzut cafeaua s-a hotărît să-şi scoată jacheta. Roberto se aşeză alături de ea, puse zahăr lîngă fiecare cană şi îi oferi distrat un Benson alb. Ea acceptă, aprinse ţigara şi începu să fumeze cu naturaleţe. La jumătatea ţigării, devenise vorbăreaţă şi chiar făcu o glumă. Stinse Bensonul alb, bău puţină cafea şi se răsuci, încercînd să privească tabloul de pe perete. Momentul de neatenţie îi permise lui Roberto să extragă rapid din geantă o cutie de Mapleton; cînd fata se întoarse la discuţie, fu aproape obligată să ia o ţigară. O luă, nu avu încotro, deşi pe faţa ei se citea o oarecare îndoială. Roberto însă tocmai îi mai turna o cafea, Cine a inventat democraţia suflîndu-i fumul aproape în faţă. Adulmecă de cîteva ori vanilia din ţigară, recîştigîndu-şi încrederea în sine; renunţă la poziţia picior peste picior, fără să-i pese că îşi dezvelise astfel genunchii. În clipa în care trase cu nădejde din prelungul Mapleton, simţi piciorul lui Roberto. Nu se retrase, acceptă mîngîierea neaşteptată; îşi apropie trupul de el, mai luă o gură de cafea şi continuă să fumeze. În acel moment, fără a aştepta ca ea să-şi termine ţigara, Roberto scoase din buzunar nişte Benson mentolate; cu braţul celălalt îi înconjură talia. În timp ce scotea un fuior gros de fum, ea simţi cîteva sărutări pe gît care o făcură să zîmbească uşor, un zîmbet uşor ca aromele senzuale de vanilie şi mentă. Continuă să fumeze, cu fusta ridicată pînă la jumătatea pulpelor, în timp ce simţea o mînă mîngîindu-i sînii. Cînd înţelese că în scurt timp va rămîne goală, îşi mai aprinse o Mapleton.

Jaime Muñoz Vargas
(n. 1965)

Schiţă totală
Într-un sat de prin La Mancha al cărui nume n-am cum să-l ţin minte, şi spre-amiaza vieţii noastre muritoare ajuns, într-o pădurentunecoasă mă rătăcii, pierzînd dreapta cărare, cînd în faţa plutonului de execuţie colonelul José Aureliano Buendía avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată cînd tatăl său l-a dus să facă cunoştinţă cu gheaţa şi cînd el dorea doar să spună că a venit la Comala pentru că i-au spus că aici a trăit tatăl său, un oarecare Pedro Páramo, declaraţie exprimată în dimineaţa fierbinte de februarie cînd a murit Beatriz Viterbo, numai cu puţin înainte ca Gregor Samsa să se trezească în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, metamorfozat întro gînganie înspăimîntătoare, ţipînd ca un nebun, şi întrebînd cu o durere extraordinară: Cînd se-alesese praful de Peru?

Marcial Fernández
(n. 1965)

Insensibilitate
(lui Rodrigo Toledo)

După atîţia ani de muncă, nu e ciudat ca ventrilocul să ajungă să vorbească la fel ca păpuşa lui, iar păpuşa ca ventrilocul. Pare însă un exces ca păpuşa, fără urmă de compasiune, să dezvăluie faptul că ventrilocul e mut.

Epitaful lui Borges
Aici zace celălalt.

Selecţie şi traducere de Simona Sora şi Claudiu Constantinescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara