Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cîntecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock de T.S. Eliot

S’io credesse che mia risposta fosse
A persona che mai tornasse al mondo,
Questa fiamma staria senza più scosse;
Ma perciocchè giammai di questo fondo
Non tornò vivo alcun, s’i’odo il vero,
Senza tema d’infamia ti rispondo.

Să mergem aşadară amîndoi,
Cînd seara în cer e-ntinsă peste noi
Precum o pacientă sub eter pe-o masă;
Să mergem prin acele străzi pustii cu şoapte,
Ce ies de prin hoteluri de o noapte
Cu nopţi fără de tihnă în odăi cu pluş
Cîrciumi cu scoici pe jos şi rumeguş:
Străzi strecurîndu-se precum o sfadă insipidă
Menită-n plasă să te prindă
Ca să te pună faţă-n faţă cu-o vitală întrebare...
O, nu-ntreba, „Ce e?”, nu insista

Să mergem să ne facem vizita.
În încăperi, femeile discută apropo
De Michelangelo.

Ceaţa galbenă ce-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul galben ce-şi freacă botul de ferestre,
Îşi strecură limba în colţurile serii,
Zăbovi asupra şanţurilor cu băltoace,
Lăsă să-i cadă pe spinare funingine din hornuri,
Se strecură apoi pe prispă, făcu un salt pripit,
Şi-apoi văzînd o noapte-atît de blîndă de octombrie,
Se-ncolăci în jurul casei şi adormi tihnit.

Şi va veni desigur vremea
Fumului galben ce-alunecă de-a lungul străzilor obsteşti,
Frecîndu-si spatele de tocuri şi ferestre;
Va veni vremea, va veni vremea
Să-ţi prepari faţa pentru întîlnirea cu feţele ce le-ntîlneşti:
Va veni vremea să ucizi şi-apoi să izvodeşti,
Cu truda mîinilor soroc de zi cu zi, şi fapte,
Pe taler întrebarea aruncată să-ţi primeşti;
Timp pentru tine şi timp pentru mine de gîndit,
Timp pentru zeci şi zeci de indecizii,
Şi tot atîtea vise şi revizii,
Înainte de-a servi un ceai cu biscuit

În încăperi, femeile discută apropo
De Michelangelo

Şi va veni desigur vremea
Să mă întreb „Oare-ndrăznesc?“, „Chiar îndrăznesc?
Şi vremea de-a mă răzgîndi şi-a coborî pe scări,
Ştiind c-am început să cam chelesc –
(Vor spune sigur: „Părul i s-a cam rărit!”)
Vestonul meu de zi, gulerul ţeapăn sub bărbie,
Cravata simplă dar cu gust, prinsă cu acul potrivit –
(Vor spune: „Uite, picioarele şi braţele cum i s-au ascuţit!)

Voi îndrăzni eu oare Să zgudui universul?
Într-un minut e timp destul
Pentru decizii şi revizii ce-n alt minut îşi cer reversul.

Căci le cunosc pe toate, le cunosc prea bine:
Ştiu serile, amiezile şi dimineţile deja,
Îmi măsor viaţa cu linguriţe de cafea;
Ştiu vocile scăzînd şi depărtîndu-se de mine
Spre muzica ce vine de-undeva
Deci cum să îndrăznesc?

Căci doar le cunosc ochii, îi cunosc prea bine —
Ochi ce te cîntăresc şi te fixează într-o frază,
Şi cînd primesc verdictul şi sînt fixat în ac,
Cînd mă zbat pe perete în acul ce mă ţine,
Cum să fac primul pas
Să scuip mahoarca faptelor de zi cu zi?
Şi cum ies din impas?

Le cunosc braţele deja, le cunosc bine –
Braţele albe, goale, împodobite cu brăţări
(Dar în lumina lămpii, umbrite de un puf de păr!)
Să fie de la rochii vreun parfum
Care mă face să divaghez acum?
Braţe-ntinse pe masă, sau răsucind un şal.
Şi-atunci cum să continui?
Debutul cum să-l fac?

........

Să spun c-am petrecut amurgul prin străzi înghesuite
Şi-am urmărit cum se ridică fumul din pipe prăfuite,
Şi oameni singuri, în cămaşă, uitîndu-se pe geam?...
Mai bine de eram un cleşte zimţuit de rac
Tîrîndu-mă-n străfundul mut al mării.

........

Şi dupa-amiaza, seara sub mîngîierea degetelor moi,
Şi copleşită de atîta pace,
E adormită... obosită... sau doar se preface,
Întinsă pe podea aici lîngă noi doi.
Şi după ceaiuri, îngheţată, prăjituri cu cremă
Voi fi în stare să duc momentul la extremă?
Căci deşi am plîns şi am postit, am plîns şi m-am rugat,
Deşi mi-am văzut capul (uşor chelit) purtat pe o tipsie
Nu sînt profet – ce spun nu-i vreo filozofie;
Mi-am văzut momentul măreţiei pîlpîind,
Pe Lacheul Veşnic întinzîndu-mi haina şi rînjind,
Şi-am fost înspăimîntat.

Şi după toate cele, oare s-ar fi meritat,
Ca după ceaiuri, marmelade şi praline,
Cu porţelanuri, cu vorbe despre tine, despre mine,
S-ar fi meritat oare, s-ar fi meritat,
Zîmbind, întreaga chestiune să o fi adunat
Precum tot universul într-un ghemotoc,
Pe care să-l arunc către-o copleşitoare întrebare,
Să spun la toţi: „Sînt Lazar, cel întors din morţi,
Întors să vă destăinuiesc totul pe loc” –
La care una, aranjîndu-şi perna într-un colţ,
Să spună: „Asta nu-i deloc ce-am vrut să spun; Dar chiar deloc.”

Şi s-ar fi meritat oare, cît de cît, S-ar fi meritat oare,
După apusuri în grădini şi străzi stropite,
După romane, ceşti de ceai şi fuste tîrîite pe podea –
Şi cîte-aş mai putea enumera? –
Mi-e imposibil să dezvălui tot ce vreţi!
Ca o lanternă magică ce-mi proiectează nervii pe pereţi:
Dar s-ar fi meritat
Dacă vreuna, aşezîndu-şi perna sau şalul dezbrăcînd,
Ar spune, întorcîndu-se către fereastră:
„Aşa ceva n-am afirmat nicicînd,
N-am spus nicicînd.”

.......

Nu, nu sînt prinţul Hamlet, nu asta mi-e menirea;
Sînt un lord mai mărunt, căruia nu-i e jenă
Să fie figurant, doar ici şi colo-n scenă,
Să-şi dea cîte-o părere; s-arate dăruirea,
Respectuos, încîntat să fie de folos,
Corect, cu mult tact şi meticulos;
Plin de principii nobile, dar cam obtuz în ton;
Din cînd în cînd chiar caraghios —
Aproape, uneori, Bufon.

Îmbătrînesc... îmbătrînesc...
Manşetele nădragilor va trebui să-mi răsucesc.

Voi îndrăzni să muşc din piersică?
Să-mi fac în păr cărare?
Voi purta nădragi albi de flanea, voi hoinări pe ţărm la mare.
Am auzit sirenele cîntîndu-şi una alteia în depărtare.

Nu cred nicicum că-mi vor cînta şi mie.

Le-am văzut călărind talazurile înspre largul mării
Cu părul alb al valurilor pe spate pieptănat,
Cînd vîntul schimbă faţa albă-a apei în val întunecat.

Am zăbovit o vreme în iatacurile mării
Cu fecioarele mării-n văl de alge castaniu-roşcat
Pînă ce voci de oameni ne-au trezit şi-atunci ne-am înecat.

Traducere de Aprilia Zank

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara