Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cîntece de pieire de Ioan Holban

Pentru cei care cunosc poezia lui Aurel Pantea, cel mai recent volum, O înserare nepămînteană (Editura Arhipelag XXI, 2014), ar putea părea o carte-pivot, o fantă în negrul compact – negru pe negru – al liricii sale de pînă acum, oprind mîna Nimicitorului, ca să lase loc mesajului deloc patetic, ferm articulat, însă, al unei rugăciuni profane care deschide regalul literar din această a zecea carte de poezie a celui din castrul Legiunii XIII Gemina: „Ea tînără, în furiile timpului,/ şi ele tinere,/ un anotimp plin / de guri,/ în faţă cu alt anotimp/ încărcat de guri şi mai rapace,/ Doamne, cruţă sîngele/ ce-ţi spală faţa/ şi dă-i alte răsărituri”.

În fond, erau şi în cărţile anterioare – Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1985), La persoana a treia (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covîrşitoare (1996), Alte veneţii, alte lagune (1999), Negru pe negru (alt poem) (2005), Nimicitorul (2012), Recviem pentru tăceri şi nimiciri (2013) – aparente fisuri în materia vîscoasă a negrului; le făceau principele răcelii şi omul fără regn, fiecare cu limbajul sau tăcerea sa. Mai mult încă, într-o vreme cînd „e atît de multă moarte”, între gurile rapace ale „realismului crunt” al vieţii, poetul cere alte răsărituri: „Azi, doar realismul crunt al vieţii./ Cineva ştie şi va ataca./ Fiecare, în singurătatea lui,/ încearcă să înveţe viaţa de învins./ Nu toţi reuşesc./ Ştiu, Doamne, că eşti Atotputernic şi Bun,/ dar e atît de multă moarte”. Astfel, poetul pare că iese din locurile „în care nu s-au putut naşte rugăciuni” din Nimicitorul şi din vremea putrezirii codurilor; acum, iată, după apusul graiurilor, vine sărbătoarea trupului; „Simţi că e iarnă/ şi că se desparte suflet de suflet,/ iar partea din noi/ ce nu se va arăta vreodată/ se îndepărtează,/ fără explicaţii,/ astea, tot timpul, au avut ultimul cuvînt/ şi au încurcat lucrurile,/ priveşte acest apus al graiurilor şi taci/ pentru că, iată, vin sărbătorile trupurilor,/ şi rămîn linişti mari,/ şi trupurile îndură tăceri,/ şi pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ cînd o divinitate priveşte în limbajele/ noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ şi în privirile ei se aude un plîns fără seamăn”. Numai că, aşa cum se vede, sărbătoarea trupurilor e, în fapt, o curgere foarte articulată, logică, aproape, dinspre tăcere, prin cîntec spre limbaj şi plînset: în elegie, în sensul ei originar (elegeia: prohod, cîntec de înmormântare).

Oricum, comentatorii cei mai apropiaţi de poezia lui Aurel Pantea sînt cel puţin prudenţi în legătură cu această presupusă întoarcere a lirismului său către zariştea altei paradigme; chiar Al. Cistelcan, cel mai (a)fin, ne avertizează într-o foarte pertinentă prefaţă, intitulată Aurel Pantea între drumul spre neant şi cel spre Emaus, asupra faptului că în O înserare nepămînteană „e o ciocnire de forţe contrare şi poemele nu mai merg în monodie, din negru în mai negru”, iar „nucleul funest al viziunii s-a spart şi între particulele lui funcţionează o tensiune de contrarii, nu doar o simplă nostalgie a contrariilor”: „De va fi vorba de două motoare ale viziunii ori doar de două imaginaţ ii complementare (fie şi prin exasperare reciprocă), poate că vom vedea (...) Sirenele pe care le aude Aurel par la fel de seducă- toare – şi cea de sus, şi cea de jos. Pe cea din urmă a tot auzit-o; cealaltă e un glas nou. Dar vor cînta ele în canon?”. Iată, cele două sirene par a cînta în canon, în acest poem de antologie, cît condiţia umană de aici şi acum: „O să pierd, o să pierd/ trupul viu,/ o să-mi fie ocupată viaţa de trupul amintit,/ prin cămări cu umbre,/ prin odăi unde pătrund lumini depărtate,/ o să-mi aduc aminte, ca şi cum aş trăi din nou,/ trupul viu,/ prin lumini moi, trupul viu va fi trup amintit/ şi nu va mai fi sortit să piară,/ şi timpul, da, timpul/ se va face bun,/ se va umple de dragoste/ şi va cînta cîntece de pieire,/ cum numai timpul ştie să cînte, cînd se simte/ îndrăgostit”. Cîntecele de pieire, care se scriu între urlet şi tăcere („Nu ajunge urletul,/ nici tăcerea,/ între un da asurzitor/ şi un nu indiferent/ cineva, tot timpul,/ se pregăteşte de moarte”), de la trupul viu chemat de o sirenă şi trupul amintit al celeilalte creşte opera unuia dintre marii poeţi tragici din literatura noastră contemporană.

Chiar dacă poemul pare a ţinti acum (neo)romantica prezenţă din absenţă, într-un „timp vizibil” („Acum, amintindu-mi-te, revăd/ lentoarea gesturilor,/ atît de lente că timpul devine vizibil/ şi apare chipul pur al absenţei”), aducînd extrase din pildele Învăţătorului, figurînd alte mesaje (“Ies doi negustori/ şi dispar în mesagerii opace,/ vindem lumină, cumpărăm lumină,/ pe chipurile noastre înfloresc surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer de cifre/ cad peste noi fîşii de suflete numărate,/ imaginea mielului ce se va naşte/ se oglindeşte pe lame de cuţit”), în O înserare nepămînteană revine Nimicitorul, o bestie fără gură, care sufocă fiinţa cu dovezile sale de dragoste şi pe care o pierde – o piere – în cînturile de dinainte de starea minerală („Mi-e egal, mă dedau anotimpului,/ unde nu e nici ură, nici iubire,/ ci doar nesăţioasa stare gri,/ din ea abia mai răzbat voci îndepărtate de morţi,/ însă nu e ordine acolo,/ pînă la stadiul mineral mai trebuie să se spună/ cîteva poveşti despre moarte”; „Bestia nu are gură,/ ea nu cunoaşte sălbăticia,/ e tandră,/ ea îţi spune că te iubeşte,/ şi te consumă,/ în fiecare zi îţi aduce dovezi de dragoste,/ iar tu dispari treptat,/ dar din asta e făcută bestia,/ din iubiri de moarte,/ din apusuri, / şi din enervarea că dincolo/ de limbajul acestui poem/ ea se întrupează, şi se întrupează, şi se întrupează/ în mari horcăieli,/ în irezistibile cînturi ale nimicitorului,/ în surîsurile ei tot timpul e seară,/ ea apare, cînd, în lume,/ se aud corurile epuizaţilor”). Pînă la O înserare nepămînteană părea că negrul (pe negru) e culoarea Apocalipsei; acum, Aurel Pantea explorează starea gri, soarele gri, cum scrie într-un poem, culoarea nici-nici, nici prizonier aici şi nici om liber dincolo: „Eram între oameni strălucitori,/ eram ultimul dintre oameni,/ am simţit umilinţa cumplită/ că nu însemnam nimic,/ că mă aflam într-un loc/ unde au încetat semnificaţiile,/ că a semnifica ceva nu însemna nimic în locul/ acela,/ că toate ale mele erau obosite,/ că veneam dintr-o mare oboseală,/ pe care toate cuvintele mele o împrăştiau ca pe/ un deşert, în germinaţie,/ voiam să mă întorc şi nu mai ştiam ce/ înseamnă să te întorci undeva,/ nici prizonier nu eram, nici om liber,/ dar eram sedus de acei oameni strălucitori,/ eram pierdut pentru totdeauna,/ dar ce mai însemna totdeauna, eram ultimul/ dintre oameni”. Cum se vede, nu e o reconversie, încă; pînă la cina de la Emaus, e praful de pe calea Damascului a unui alt Saul din Tars: „Îl găsesc pe Iisus Christos în biografia mea/ cutremurată,/ în spaima din Grădina Ghetsimani erau şi justificarea/ pentru spaimele mele,/ în iertarea lui Petru e şi iertarea pentru clipele mele,/ în care am fost laş,/ îndoiala lui Toma mă presupune şi pe mine,/ cînd credinţa e ameninţată de nevoia de argumente, / El e Bărbatul pentru care moartea e un eveniment/ depăşit,/ simţind gurile lacome ale iadului,/ El a transformat moartea într-o problemă clasată,/ lîngă numele Lui, timpul se arată o simplă/ prejudecată,/ călătoriile mele sunt drumuri spre Emaus, cînd, fără/ să-mi dau seama,/ mă simt însoţit,/ Însoţeşte-mă, Doamne, în singurătăţile mele,/ cînd lumina din lăuntrul meu e ameninţată”.

Pe drumul spre Emaus, poetul se însoţeste cu nehotărîrea, întro înserare nepămînteană, scriind singur, murind singur, în tăcere şi seară, printre corpurile tăcerii, pe unde se vorbeşte despre viaţă „ca despre ceva de demult”, cînd prin vieţile noastre umblă „armate de şobolani” şi cînd „miezul însuşi al distrugerilor se apucă de plîns”: acesta e Nimicitorul din O înserare nepămînteană, cel care scrie scenariile căderii îngerului, ale morţii, în-chipuind o arătare: „Cazi şi o arătare iese/ din viaţa ta de pînă atunci,/ şi se face o lumină mare/ ce te îmbrăţişează pînă uiţi cine ai fost,/ şi simţi în trup o singurătate/ din care s-au retras toate privirile,/ iar cînd te ridici, se înalţă/ lîngă viaţa ta/ un vuiet de vieţi netrăite,/ precum însuşi timpul ar fi rămas orfan,/ şi toate încep să se îndepărteze/ în seri fără sfîrşit şi fără soluţie”. Nimicitorul era din lume – şi Lumea e între poet şi Dumnezeu, nu-i aşa? –, în vreme ce arătarea e de dincolo de ea: poate să fie cîinele-mesagerul dintr-un poem sau, poate, numele din numele fiinţei din alt poem sau, poate, urmele noastre „care vor pleca odată cu noi”. Drumul fiinţei şi al poeziei de la negrul compact la fanta rugăciunii e, în fond, o iluzie care se poate şterge: „La fel cum ai şterge de praf/ un obiect foarte îndrăgit,/ pentru a vedea limpezimile lui de odinioară,/ apare un chip/ ce ne însoţeşte vieţile,/ încît se surpă în noi aparenţele/ pe care am mizat,/ şi ele nu erau decît mesageri umili/ ai ceea ce trebuia să vedem,/ dar, acum, e tîrziu,/ chipul face semne de departe/ că drumul ce trebuia urmat s-a şters/ şi nu-l pot reface corurile noastre,/ ce cîntă ostenite, vai, atît de ostenite”. Cum iese Saul din praful de pe calea Damascului pentru a fi Pavel la cina de la Emaus, Aurel Pantea (încă) nu ne spune. O va face, sînt sigur, curînd, iar, pînă atunci, să luăm seama la una din cele mai importante cărţi de poezie din stricta noastră actualitate literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara