Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cîntarea inimii fericite de Mihai Zamfir

„Iubitul meu mi-a furat inima cu vocea lui
şi bolnavă-s de atunci de el.
vecin casei mamei mele iubitul meu este
şi nu ştiu totuşi cum să ajung la el.”

„De şapte zile iubita nu mi-am văzut
zac, boala m-a răpus,
inima grea îmi este,
de mine însumi parca-am uitat.”

„Micul sicomor pe care stăpîna
cu mîinile l-a pus la pămînt
îşi mişcă frunzele ca să vorbească:
foşentul frunzelor lui
este precum aroma de miere;
frumos este, cu rămurişul fin
de curînd înverzit.”

Versurile acestea au fost scrise în urmă cu trei milenii şi jumătate, în Egiptul visat de Novalis şi de Eminescu, pe teritoriul celui mai vechi Regat al civilizaţiei noastre. Publicate recent într-o traducere românească făcută după varianta germană – clasică – a lui Siegfried Schott, poeziile din „străvechiul Egipet” iau forma unei provocări diacronice: au fost compuse într-o limbă pe care europenii au consumat secole pentru a o descifra, dar, transpuse în oricare limbă europeană, devin suspect de familiare. Înseamnă oare că aşa se iubea şi se scria poezie în secolul al XV-lea înaintea erei noastre? Da, exact aşa. Ediţia purtînd titlul Cîntarea inimii fericite (Iaşi, Editura Opera Magna, 2014) a fost alcătuită de profesoara Viorica S. Constantinescu, ce îşi însoţeşte traducerea de o utilă prefaţă şi de indispensabile note lămuritoare. Oricît de aproximativă ar fi fost versiunea germană a lui Schott (deşi germanii au rămas cei mai buni traducători din limbi orientale), oricîte inevitabile acomodări suferă o variantă trecută prin două filtre, fără îndoială că esenţa textului poetic egiptean s-a păstrat. Versurile citate mai sus ne aduc în minte versete din Cîntarea cîntărilor, compuse cîteva secole mai tîrziu, melancolii din Anacreon şi Virgiliu, lirică erotică medievală portugheză, versuri romantice de iubire în mijlocul naturii. Propria noastră lectură a versurilor egiptene preia automat moştenirea tuturor versurilor de aparenţe înrudite compuse între timp în jurul Mediteranei. Iubirea echivalată cu suferinţa, absenţa iubitei echivalată cu boala, locuri comune pe care un ochi liber din secolul al XXI-lea al erei noastre le remarcă rapid; ca şi prelucrarea discursului amoros feminin de către poetul bărbat. Le fel de rapid observăm că plantele ce survin în poezia lirică (sicomorul, lotusul, smochinul, viţa de vie) se transformă în tot atîtea metafore pentru figurarea discretă a iubirii: natura intens erotizată din poezia lirică nu va fi niciodată o apariţie ornamentală. Dacă în această lirică toate detaliile concrete au funcţie simbolică, la palierul formal, paralelismul se lasă uşor identificat: am fi tentaţi să credem că procedeul de bază din paginile poetice ale Vechiului Testament, paralelismul, a luat naştere în Egipt şi a iradiat apoi în lumea din jur. Oricum, pe malurile Nilului poezia deja se născuse: dovadă supremă – extrema concentrare a limbajului, adoptarea discursului sintetic. Iubirea s-a formulat scriptic în Egipt după reguli care, de atunci încoace, nu s-au schimbat fundamental. Poetul nu mai iese din tiparele pe care, în urmă cu 35 de veacuri, nişte egipteni necunoscuţi le-a fixat, fără să ştie, o dată pentru totdeauna. Asemenea identitate a poeziei cu ea însăşi ne provoacă tristeţi sau bucurie? La ce bun să încercăm a spune, încă o dată şi mai prost, ceea ce s-a spus cu atîta vreme în urmă? Conştiinţa istorică, fiorul diacronic suscitate de frecventarea celei mai vechi poezii nu mi se pare însă un exerciţiu descurajant, dimpotrivă! Permanenţa tiranică a schemelor stilistice e de multă vreme o garanţie şi o certitudine. Ea garantează in aeternum expulzarea din artă a antiliteraturii programate şi a contestărilor facile. Permanenţa stilistică universală trasează clar, în literatură, frontiera admisibilului. Iată că, de-a lungul a trei milenii şi jumătate, omenirea nu s-a schimbat fundamental: dincolo de modificarea fabuloasă a realităţii dn jur, esenţa umanităţii reprezintă o fericită constantă, verificabilă direct în poezie. Pentru că bătrînul poet egiptean nu se gîndea doar la iubire, ci şi la propriul său statut de poet, există în versurile de acum 3500 de ani şi unele care sună astfel:

„Poeţii înţelepţi din timpul
care a venit după cel al zeilor,
poeţii ale căror profeţii s-au împlinit, au plecat;

când le-a sosit ceasul,
au intrat în timpul zeilor;
numele lor însă a rămas pentru veşnicie.”

Se descoperise deci, tot în urmă cu 3500 de ani, şi incurabila vanitate a condiţiei de scriitor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara