Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
„Când ruptă Scriptura-i de-al morților sol” Ion Pillat în Primul Război Mondial de Carmen Brăgaru

La data izbucnirii Primului Război Mondial, Ion Pillat era un tânăr de 23 de ani, încă necăsătorit, care poseda trei licențe obținute la Paris: în Istorie-Geografie (1913), în Drept și în Litere (1914). În ciuda tinereții sale, a constituției firave și a pasiunii crescânde pentru poezie, avea deja un început de carieră și chiar experiență militară, explicabile prin patriotismul insuflat de mic de bunica, unchii și mătușile din „clanul” Brătianu, al cărui cel dintâi nepot era.
Fidel crezului din copilărie, acela de a lupta pentru țara sa și pentru redobândirea Transilvaniei, junele absolvent de liceu nu concepuse cu cinci ani în urmă, în vara anului 1909, să își continue studiile înainte de a presta serviciul militar, tradițional în familia Brătienilor, acela al artileriei de câmp, înrolându-se „în corp, ca voluntar” la data de 22 octombrie 1909. În decurs de un an, până în octombrie 1910, când se reîntorsese la Paris ca student, Ion Pillat evoluase, în școala de artilerie, de la simplu soldat la brigadier1(25 februarie 1910), sergent (iunie 1910) și plutonier (iulie-septembrie 1910). De asemenea, încă din 1908, liceanul urmărise cu patimă evoluția situației balcanice, regretând nu o dată că nu este major spre a se înrola, iar student fiind, în 1912, convins de iminența unui război româno-bulgar, își comandase haine militare la Paris, după modelul nou, pus la dispoziție de maiorul Șuțu, declarând într-un rând că a devenit „de un patriotism nebun și bulgarofob la moarte”2. Când armata română primise ordinul de intrare pe teritoriul bulgăresc, la 10 iulie 1913, vlăstarul Brătienilor tocmai își susținea licența în Istorie și Geografie la Sorbona și, în ciuda revenirii grabnice în țară pentru implicare în luptă efectivă, rapidul armistițiu de la 22 iulie mai temperase din avântul tineresc și patriotic al sublocotenentului Ion Pillat, decorat cu Medalia „Avântul Țării”, conferită, de altfel, tuturor militarilor și civililor participanți la Campania din 1913.
Peste un an, în plină desfășurare a primei conflagrații mondiale, între 5 și 12 septembrie 1914, a avut loc prima bătălie de pe Marna, una dintre cele mai mari înfruntări ale Războiului cel Mare3, al cărei front s-a aflat la numai vreo 30 de km de centura Parisului. Aflat în expectativă la București, în neutralitatea hotărâtă de guvernul român și suferind pentru cauza Franței al cărui fiu adoptat se simțea, poetul apucă nu arma, ci condeiul, scriind prima sa poezie de război, în noaptea de 21 octombrie (stil vechi). Intitulată Dușmanii, dedicată în diferite manuscrise în care a fost transcrisă, „Undeva pe Marna, 1914” sau „Undeva pe un câmp de luptă. 1914”, ea va fi publicată abia după intrarea României în război, în revista Flacă ra, din 23 ianuarie 1916, cu dedicația schimbată în „Morților din pădurea Argonne”4. Departe de a fi o descriere a încleștării de pe câmpul de luptă, cum vor fi fost numeroase știri din gazetele vremii, textul liric începe acolo unde bătălia se sfârșește, schițând un aparent pastel al naturii în care viața își reia cursul, pentru ca în final, imaginea celor doi foști inamici, împrieteniți definitiv în moarte, să îndemne la reflecție nepărtinitoare:

Se depărtează lupta și tunul doar împarte,
Pecetluind izbânda, înfrângerea pe culmi…
Bubuitor, furtuna descrește-n zări departe,
Și pacea se strecoară-n dumbrăvile de ulmi
 ………………………………………………………………
Și codrul urmărindu-și menirea sibilină
La dânsul găzduiește doi trecători. – Ei stau
Alăturați de-acum cu-ncredere deplină…
Dar ce de ură-n vremea când nu se cunoșteau.

Ca doi hoinari tovarăși, culcați cu burta-n soare,
Feriți de orice grijă, dulceața zilei sorb,
Și dorm cu-atâta poftă… Ce somn adânc dorm oare
Că nu le-alungă visul un zbor greoi de corb?

În rest, în lipsa unor informații directe, nil imaginăm urmărind cu înfrigurare, asemenea majorității românilor, desfășurarea operațiilor militare, declarațiile de război ce se înmulțeau, antrenând stat după stat, tratativele politice și diplomatice, la vedere sau în culise, din perioada scursă până la intrarea României în război, trecând, aidoma multor conaționali, prin entuziasmul generalizat la aflarea ordinului primit de trupele române, la sfârșitul verii lui 1916, de a trece frontiera austro-ungară. În copilărie, jucându-se adesea cu soldăței de plumb, organizase bătălii nemaivăzute, declarând ritos că „mai târziu, când voi fi bărbat, așa voi lupta pentru a lua Transilvania înapoi”5.
Căsătorindu-se în septembrie 1915, Ion Pillat devine tată6 în toamna lui 1916, exact în zilele în care Henri Berthelot și Misiunea Militară Franceză ajungeau în România. Bucuria venirii pe lume a primului său copil este umbrită însă de amenințarea ocupației germane, devenită din zi în zi mai acută, astfel încât, spre sfârșitul lunii noiembrie și începutul lunii decembrie, se hotărăște refugierea armatei, a guvernului și a Casei Regale la Iași. Mobilizați, majoritatea bărbaților din familiile Brătianu-Pillat iau drumul refugiului moldav, alături de soțiile lor. Ion Pillat nu face excepție. Însoțit de consoarta lăuză, el se alătură unchilor Ionel, Vintilă și Dinu Brătianu, fratelui Nicolae Pillat, cumnatului doctor Dan Danielopolu și unchiului prin alianță Ilie Niculescu-Dorobanțu7.
„Era un moment solemn, – scrie Sabina Cantacuzino8 – ne despărțeam pentru un timp nelimitat, nu știam ce se va alege nici de cei care plecau, nici, mai ales, de cei care rămâneau în mâna vrăjmașului, fără de știri. Tați ne scrise în curând de la Iași că sunt relativ bine toți, instalați în casele Creditului Rural, dar că restul refugiaților suferă grozav. Maria Pillat înainte de a se muta cu ei, dormea într-un pat cu alte două doamne. Ionel9 avu mai târziu casa lui, adică trei odăi; Vintilă fu găzduit la Mitropolie.”
Dacă nu am fi avut această informație, înregistrată de mătușa Sabina din scrisoarea surorii sale Tatiana, relatând starea de fapt a primelor săptămâni de refugiu ieșean, nu am fi bănuit dificultățile trăite mai ales de Pillați, după cum se vede, întrucât poetul, locotenent al Cartierului Armatei I, spre a nu crea griji suplimentare familiei rămase în Capitală, notează telegrafic, în aceeași perioadă, într-o scurtă misivă adresată aceleiași Sabina Cantacuzino: „Noi o ducem aici preabine”10.
Adevărul este că nu o duceau nici prea bine, dar nici foarte rău, luând în considerare condițiile găsite în urbea moldavă, unde ajunseseră târziu, în al doilea, dacă nu în al treilea val de refugiați. Încă din septembrie aceștia „se multiplicau din zi în zi”, aflăm din notițele directe rămase într-un manuscris al publicistului ieșean N. A. Bogdan11: „Șiruri lungi de care și căruțe particulare și chiar camioane militare transportau zilnic de la gară în oraș bagaje și lăzi de toate formele; hotelurile și casele particulare ce se aflau până atunci goale sau cu bilete «de închiriat» se umpluseră cu prisosință și, pe fiecare stradă ori la fiecare ușă, întâlneai călători proaspeți ce întrebau cu stăruință de «odăi» sau «case de închiriat». Precum în două-trei săptămâni de la începerea venirii călătorilor munteni la Iași, toate locuințele disponibile fură închiriate, e lesne de crezut că nu cu multă ușurință cârdurile noi de musafiri mai puteau să se oploșească în bătrânul și sărăcăciosul Iași, care până mai ieri fusese prea larg pentru ai săi și puținii călători ce din când în când îl vizitau, ca pe un sălaș curios al vechilor ursitori și făuritori ai Unirii tuturor românilor. […]Pe aproape de sfârșitul lui octombrie stil vechi șs-a produsț un nou val de refugiați, compus mai ales din oameni cu stare, care găsiră, după cum era ușor de înțeles, puțin loc, puțină posibilitate și puțină bună dispoziție de a putea fi primiți și bine găzduiți”.
Situația a devenit realmente dificilă spre sfârșitul anului 1916, când două treimi din teritoriul României a ajuns sub ocupație, iar Iașul s-a trezit sufocat de-a dreptul de peste 300.000 de locuitori, la care se adăugau efectivele militare staționate în oraș sau în împrejurimi, „prin năvala mare de refugiați și aglomerați din toate părțile țării, printre miile de uniforme, care mai de care mai fantastice și mai nevăzute în Iași până atunci, printre șirurile de soldați ruși sau români ce treceau de mai multe ori pe zi pe fiecare stradă, printre ofițerii francezi, italieni, englezi, circazieni, unii japonezi, chiar și alte neamuri (…)”12. Este lesne de imaginat cu ce greutăți au fost confruntați toți cei enumerați, localnici, refugiați sau străini, fără excepție, care împărțeau vremelnic un teritoriu restrâns și nepregătit pentru o asemenea aventură: aglomerație și condiții precare, lipsa și raționalizarea alimentelor de bază și a medicamentelor, speculă, vești îngrijorătoare, boli de tot felul (tifosul exantematic secerând nemilos), camioane și căruțe pline zilnic de cadavre, lipsa combustibilului, în condițiile unei ierni cumplite, cu nămeți uriași și temperaturi de minus 20 de grade, ceea ce a dus la jertfirea arborilor din pădurea de la Copou și din grădina Rivalet13. La acestea s-au adăugat măsuri firești pentru starea de război: „toate stabilimentele publice de petrecere sau spectacole să se închidă, lăsând pentru anumite ore numai localurile de consumație; se oprește debitarea oricăror băuturi alcoolice; se avizează publicul prin placarde să nu răspândească nicio știre necontrolată oficial, nici să dea crezare șoaptelor diferite ce le răspândesc unii dușmani (…) Erau interzise adunările și staționările pe străzi sau în diferite localuri, convorbirile cu glas ridicat (…) Se impune ca pe stradă și în localuri publice să nu se vorbească decât în limba românească. Iar pentru a preveni atacuri aeriene din aparate zburătoare, ca aeroplane și dirijabile sau zepelinuri (…) se împuținează luminarea străzilor și a caselor, se reduce circulația vehiculelor și a oamenilor în timpul nopții”14.
Tânăr, patriot înflăcărat, om de lume cultivat și rafinat, stăpânind foarte bine limba franceză, Ion Pillat este candidatul ideal pentru a deveni ofițer de legătură al Misiunii franceze în România, fiind atașat succesiv pe lângă o serie de colonei și generali foarte apreciați de Berthelot. Până la finele anului 1916, este repartizat pe lângă locotenentcolonelul Henri Dubois, însărcinat cu treburile Armatei I.
„Netrăind războiul într-o unitate din prima linie a frontului, acesta nu are să constituie pentru el o experiență devastatoare” – va scrie fiul poetului peste ani15. Aserțiunea prea tranșantă și fără echivoc trebuie recumpănită în lumina cercetărilor recente. Conținând o mare doză de adevăr, în sensul neimplicării poetului în luptă deschisă, prin expunere zilnică în tranșee, ea nu este totuși în măsură să redea întreaga experiență cutremurătoare a contactului cu ororile războiului. Dinu Pillat reține doar două momente de cumpănă: „De două ori, se întâmplă să scape de moarte, ca prin miracol. O dată, un obuz explodează pe șosea, chiar în fața automobilului misiunii militare franceze, în care se afla cu un colonel. Șoferul și colonelul sunt uciși pe loc, în timp ce el nici nu este atins.”16 Întradevă r, în data de 3 decembrie 1916, șoferul este ucis pe loc în urma exploziei, însă colonelul, nimeni altul decât Henri Dubois, este grav rănit17, moartea survenind peste patru luni, în primele zile ale lunii aprilie 1917. Cu stăpânirea de sine care a caracterizato întreaga viață, Sabina Cantacuzino înregistrează acest episod, ajuns la urechile celor rămași în București mult mai târziu, ca în timp de război: „Ni se anunță moartea (…) bunului dr. Stănculeanu, amicul orbilor și întemeietorul societății cu acest nume (…), a sublocotenentului Manu, prietenul băieților Pillat, rănirea gravă a lui Nicu Costinescu și cea a lui George Brătianu, tânăr voluntar. Tremuram de frică pentru Ion Pillat, care, atașat pe lângă colonelul francez Dubois, l-a văzut rănit lângă el și mort din acea rană. Tremuram, dar eram mulțumiți de a ști că fiecare își făcea datoria”18.
La numai o lună distanță, pe 13 ianuarie 1917 (31 decembrie 1916, stil vechi), Ion Pillat trăiește pe viu catastrofa feroviară de la Ciurea, când un tren, un convoi militar format din 26 de vagoane ce transportau spre Iași peste 1000 de evacuați (soldați și civili) din Galați, a deraiat la intrarea în gara din localitate și, ciocnindu-se cu cisternele de combustibil staționate, au declanșat o explozie puternică și un incendiu enorm.
Henri Berthelot notează în jurnal, în chiar ziua producerii accidentului feroviar19: „Vești despre un grav accident de cale ferată lângă Iași, la Ciurea. Se spune că ar fi 200 de morți și 300 de răniți, printre care mai mulți ofițeri. Maiorul Viala ar fi dispărut în incendiul produs de vagoanele tasate unele în altele; alți doi ofițeri francezi ar fi răniți.”20.
Vestea, ajunsă în timp real și la București, prin ziarele germane care propagau evenimentul ca pe un triumf propriu, alarmează rudele pe drept cuvânt, Sabina Cantacuzino notând: „Se vorbea de 300 de răniți, noi nu credeam. Spuneau că a fost și Belloy. A și fost, precum atâția alții, unii morți, alții scăpați ca prin minune, alături de tovarășii lor carbonizați. Ne temeam pentru Ion Pillat, atașat pe lângă ofițerii francezi, aveam o presimțire și, când ne-a povestit toată jalnica întâmplare, am mulțumit lui Dumnezeu de norocul ce a avut.”21. Dar, până să le relateze el însuși „jalnica întâmplare”, la întoarcerea în București la finele anului 1918, după aproape doi ani de la producerea ei, un alt supraviețuitor al dezastrului, Radu Cuțarida, viitorul diplomat și ambasador, le descrie Brătienilor îngroziți „ciocnirea, prăbușirea vagoanelor, incendiul, țipetele răniților și gemetele muribunzilor”22. Deși, pentru a nu demoraliza populația, autoritățile nu au întreprins o anchetă minuțioasă și nici nu au lăsat să circule prea multe informații, se pare că în accident și-au pierdut viața în jur de 1000 de persoane. „Trupurile extrase dintre resturile de metal contorsionat ale garniturii au fost depuse în gara Ciurea; în ciuda numeroaselor apeluri pentru identificarea victimelor, doar foarte puține au fost identificate. Victimele au fost înhumate într-o groapă comună uriașă situată la aproape 500 de metri de gară, mormântul existând și în ziua de astăzi. În accident a pierit Vasile Cantacuzino, locotenent în armata română, fiul lui Matei B. Cantacuzino și a fost rănit istoricul Vasile Pârvan.”23
Relatând și el terifianta întâmplare, Dinu Pillat este singurul care notează și mitul păsării de lut, porte-bonheur –ul căruia tatăl său i-a atribuit scăparea, devenit la maturitate chiar titlu de poezie și de volum: „A doua oară, în catastrofa de cale ferată de la Ciurea, izbutește să se strecoare printr-o spărtură a ferestrei vagonului răsturnat în flăcări, alegându-se cu viață, singurul dintre toți călătorii din compartiment. În ambele cazuri, i se găsește în buzunar presupusul fetiș: o pasăre de lemn, cioplită și colorată rudimentar. De atunci înainte, poetul nu are să se mai despartă niciodată de el, ținându-l acasă pe masa de noapte și luându-l în valiză la călătorie“24.
În mijlocul atâtor atrocități, în ajunul Crăciunului 1916, aflat la Bârlad, Ion Pillat scrie două poezii, de fapt două variațiuni pe aceeași temă, publicate în Neamul românesc al lui N. Iorga, pe 13 și respectiv 15 ianuarie 1917, stil nou: cea dintâi, Soldați de plumb…25, poartă în manuscris precizarea „Decembrie 1916, Bârlad, dar inspirată de tranșeele pline de morți, de pe graniță, din sus de Buliga (Pasul Vulcan), văzute în timpul luptelor de pe Jiu”, iar cea de a doua, …Păpușile de ceară26, este anunțată ca „posterioară precedentei”. Rememorându-și seninătatea copilărească și nevinovăția cu care se juca de-a războiul cu soldățeii primiți în dar adesea de Crăciun, poetul, trecut acum prin experiențele devastatoare ale războiului real, meditează la semnificațiile adânci ale acestuia:

Soldați de plumb… o, toată copilăria, când
Cu blonde plete, hatmani, desfășuram grămadă
Eroii fără moarte, uitați în câte-o ladă,
Vitejii fără teamă în nemișcatul rând.

Iar noi, copii cu săbii de lemn, porneam la sfadă,
Purtând ca steag ștergare în soare fluturând.
Ce trântă, ce bătaie sub duzii din livadă!
Și după bătălie câți morți fugeau râzând…

O, unde ți-e războiul, nevinovată vreme!
Acuma lupta urlă și rana ruptă geme
Și morții mor aievea iubirilor din țară.

Ce zeu-copil se-apleacă pe oameni-jucării
Și seara, răsturnându-i în negrele cutii,
Îngroapă în tranșee păpușile de ceară?
(Soldați de plumb…)

Revenind la tristul an 1917, el însumează toate binecunoscutele evenimente nefaste ale istoriei mari, în planul familiei însemnând griji din pricina rarelor vești, adesea indirecte și mai cu seamă perimate, de vreme ce comunicarea se făcea în condițiile epocii, în vreme de război și într-o țară parțial ocupată. Așa se face că abia prin martie 1918, la urechile celor rămași în București ajung tot felul de știri prăpăstioase despre foametea, lipsurile și mai ales bolile ce bântuiau Moldova. Din scrisori încă mai întârziate se află că Ionel Brătianu suferise de gripă cu congestie pulmonară timp de trei luni, Niculescu-Dorobanțu, de apendicită cu peritonită infecțioasă, soția acestuia, Tatiana, de otită, Pia și Dan Danielopolu, de scarlatină, Marie Pillat, de paratifoidă. „Ce viață grea trebuie să fi fost acolo, – notează Sabina Cantacuzino – în strâmtoarea în care locuiau și sub impresia atâtor nenorociri împrejurul lor. Norocul lor de a avea pe doctorul Danielopolu cu ei, ca să scape toți teferi grație îngrijirilor lui. Mai ales, Marie și Nicol îi datorau viața. Citeam, tremuram și ne îngrozeam de ce primejdii au scăpat, pe când alții au fost loviți în chip ireparabil. Tot trebuie să ne socotim o familie binecuvântată.”27
Și într-adevăr binecuvântat și ocrotit este și Ion Pillat. Plăpând și mereu încercat de afecțiuni diverse în copilărie și adolescență, este neatins de gravele boli prin care trec rudele, soția și atâția alții. Iar cele două episoade descrise mai înainte, din care scapă ca prin minune, nu sunt singulare în acea perioadă. Este ca și cum mâna nevăzută a destinului îl salvează din orice împrejurare dificilă, păstrându-l teafăr pentru împlinirea poetică la care fusese menit.
După rănirea și decesul colonelului Henri Dubois, pe parcursul anului 1917, Ion Pillat este atașat militar pe lângă Charles-Ernest Vouillemin, colonel, ulterior general de brigadă, inspector pentru artilerie în cadrul Misiunii franceze, atât de apreciat pentru meritele sale, încât însuși Berthelot îl va propune în 1918 ca succesor. Vouillemin va cădea și el bolnav într-un rând, revenindu-și cu greutate. Nu la fel se va întâmpla cu succesorul acestuia, generalul Lafont, pe lângă care va fi atașat Ion Pillat în 1918. Dacă pe la începutul lunii noiembrie poetul trimite vorbă mamei, la București, să fie cât se poate de gentilă și să îl găzduiască la ea pe distinsul atașat militar francez, pe 14 decembrie, acesta moare la Iași, răpus de o gripă infecțioasă, fiind înmormântat acolo.
Confruntat zilnic cu moartea, presărată adesea din cer de avioanele germane supranumite Tauben, în traducere însemnând porumbei, poetul-locotenent scrie la Iași, în ianuarie 1917, poezia intitulată Porumbieii morții, sintagmă transformată mai târziu în titlul ciclului ce va aduna puținele texte lirice pillatiene inspirate de război, premiat de Academia Română în 1920. Dedicată pictorului Al. Romano, „ucis de un Taube german“, poezia avea ca motto inițial precizarea Die „Tauben“ waren nicht mehr Friedenstauben…28, schimbată ulterior cu un vers din Hölderlin, Tauben himmlisch grausame Boten… 29:

Ce țipete cer răzbunare?
Ce clopote-n umbră se frâng?
Pe când porumbieii în zare
A morții aripă o strâng.
………………………………………
Privește la fața lor suptă
Și uită și biblicul stol
Și raiul și visul – când ruptă
Scriptura-i de-al morților sol.

Ion Pillat, martor al tuturor acestor cumplite realități, însă rămas teafăr, nu se întoarce la București, până la ratificare. „Cu tot dorul după voi toți, – scrie el nu o dată în decursul primăverii și verii 1918 – îți mărturisesc că ideea de a vedea Bucureștii germanizați nu-mi surâde deloc.“ De ce amână Ion Pillat revenirea acasă, preferând să se retragă la Miorcani, moșia tatălui din Dorohoi, o spune detaliat chiar el în două scrisori, una către mătușa Pia Brătianu, alta către mamă, din care vom cita câteva fragmente, întristător de actuale: „Văd că prin păcătoșenia asta de pace30, în loc de a ne apropia de reîntoarcerea la București, ne depărtăm. În orice caz, până la ratificare – cu tot dorul ce îl am să vă văd pe toți – nu voi face nimic ca să încerc să mă reîntorc acasă. (…) Marie e iar cam slabă și obosită, iar eu simt nevoia unei odihne – de două trei zile sufăr de o enterocolită pe care Dan o califică de nevroză. Îmi fac și miam făcut atâta sânge rău de șase luni, mereu, ba cu rușii, ba cu nemții, ba cu războiul, ba cu pacea, că nu mă mir deloc. (…) Ce e mai trist prin tragedia prin care trece biata noastră țară și ceea ce mă revoltă mai ales nu e nenorocirea însăși a războiului pierdut – nenorocire care se va repara cu prisosință la pacea generală și la victoria inevitabilă a aliaților noștri – ci e numai pomenita lipsă de caracter a atâtor români get-beget, vechi sau noi germanofili – nu știu – dar foarte vechi lichele cu siguranță. Știi cât de mult îmi iubesc țara – sunt cu atât mai dezolat să văd că ceea ce n-a fost posibil nici în Belgia, nici în Serbia, nici măcar în ticăloasa de Rusie țaristă – revoluționară –, pare un lucru natural la noi. Mă mângâi, spunându-mi că aceasta nu e România adevărată, e o pătură suprapusă care din timpul Fanarioților nu și-a schimbat năravul, deși pielea și-a schimbat-o foarte des. Ce să-ți mai spun, dragă Lelițo, am atâtea pe suflet, că nu știu de unde să încep; îți voi istorisi, când ne vom vedea, peste vreo două luni cred, diferitele evenimente la care am asistat și opinia mea umilă despre ele. Cred însă, grosso modo, că trădarea rusă a fost hotărâtoare și că (…) această capitulare sau pseudo-pace era fatală. A fost îngreunată însă în defavoarea noastră prin urâtul rol jucat de Averescu-Argetoianu, precum și de lipsa de demnitate a contemporanilor. Dar pentru mine acestea sunt detalii – pe frontul occidental, acolo se joacă destinul nu numai al nostru, ci al întregii noastre civilizații. (…) Aici ce mă interesează e refacerea morală – trebuie să schimbăm caracterul însuși al clasei noastre culte. Dacă numai cu atât ne-am alege după război și tot ar fi un mare bine. (…) M-am săturat și preasăturat de viața de refugiați pe care o ducem aici“31; „E probabil ultima scrisoare pe care ți-o scriu, căci sper să ne revedem curând. Tout est bien qui finit bien și vom avea bucuria imensă să ne regăsim întrun București despăducheat și capitală a României de la Tisa până la Nistru. Toate suferințele fizice și morale îndurate, toate jertfele făcute sunt puțin lucru și dispar aproape în fața măreției visului înfăptuit. Mai sunt multe de înfăptuit, dar temeliile unității naționale, nimeni nu le va mai putea zgudui, cum nimeni nu va mai putea reveni asupra votului obștesc și a reformelor menite să facă dintr-o Românie mare o Românie nouă. Suntem pentru moment tot la Iași, unde dna și dl. Georges Corbescu au avut gentilețea să ne ia la dânșii, dându-ne o odaie excelentă. Le sunt cu atât mai recunoscător, că aici nu se găsesc odăi deloc și am fi rămas literalmente pe drumuri. Eram să plecăm cu Floricel32, ne făcusem bagajele, dar am renunțat din cauza zăpezii și a drumului nerestabilit și care riscă să dureze mai multe zile. Bine am făcut, căci azi, după plecarea lor, Marie a căzut bolnavă cu 39,2 temperatură – gripă spaniolă.“33
Cei doi soți vor reveni la București pe data de 29 noiembrie, după o lungă și obositoare călătorie tot cu mașina. La întâlnirea întregii familii, Sabina Cantacuzino glosează: „Toți eram mai slăbiți și mai îmbătrâniți. Anii de război se socoteau îndoit chiar și în spatele frontului.“34 Însă se vor redresa rapid, împărtășind „bucuria generală de nedescris“ pentru intrarea triumfală a Regelui, a Reginei și a lui Henri Berthelot în Piața Victoriei, la 1 decembrie 1918. Mariuța Pillat, născută Brătianu, mama poetului, a avut inițiativa, de care Ion Pillat nu fusese probabil străin, ca cei doi francezi, „mai români decât românii“, Henri Berthelot și contele de Saint-Aulaire, să fie invitați, după prânzul regal, în locuința Pillaților, unde „doamnele române le-au oferit două frumoase albume în amintirea acțiunii lor în război“35.
După o lună, în primele zile din ianuarie 1919, aflat la Sibiu, ca apropiat al grupului ardelean36, Ion Pillat, urcat la treapta de căpitan și decorat cu medalia „Crucea de Război“ franceză, va scrie o ultimă poezie inspirată de războiul cel mare, care, deși se încheiase pentru ceilalți beligeranți, pentru România se prelungea din necesitatea de a apăra actul Unirii, nerecunoscut de Ungaria. Așa se explică versul reluat obsesiv și plasat parțial și în titlu, Doi oameni stau cu gând să se omoare, construind simbolic, conștient sau nu, un arc peste timp, prin metafora apropiată celei din 1914, a doi oameni simpli, transformați în inamici de interese străine lor, însă ajunși frați de cruce, la modul propriu:

Pe cerul serii înfloresc lalele
Cu câte-o stea de aur în potir.
Tranșeele veghează paralele
La nesfârșit ca guri de cimitir.

Doi oameni stau cu gând să se omoare.
În două case,-n două limbi, deodată,
În geam cu crinul lunei, doi copii,
La fel în cămășuța lor curată,
Se roagă, Doamne, tatăl lor să-l ții.

Doi oameni stau cu gând să se omoare.

Și-n două case, două mame plâng
Și la icoane îndurare cer…
În zori. Atac. Tranșeele se frâng
Sub sângerarea unui singur cer.

Alți oameni stau cu gând să se omoare.


Note
1 Denumire folosită în armata română, până în 1916, pentru a desemna caporalul de artilerie sau de cavalerie.
2 Scrisoare către mamă, 24 ianuarie 1912, Ion Pillat. Scrisori, Editura DU Style, București, p. 137.
3 S-au confruntat 75 de divizii germane (680.000 de militari) cu 79 de divizii franceze cu aproximativ 842.000 de oameni. La încheierea bătăliei, armatele germane au pierdut 256.000 de oameni, iar cele franceze, circa 227.000 (cf. Nicolae Ciobanu, Eugen Bădălan, Cronologia Primului Război Mondial 1914-1919, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, București, 2001, pp. 12-13).
4 În mss. 5259 BAR, pp. 21-22, unde este copiată de poet pe o hârtie groasă de desen, antetul cuprinde o acuarelă miniaturală semnată de soția poetului, Maria Pillat-Brateș, datată 1921.
5 Nicolae Pillat, Siluete din familia Brătianu, Editura Vremea, București, 2008, p. 59.
6 Pia Pillat se naște la 18 octombrie 1916 și va rămâne la București, în grija bunicii paterne, până la sfârșitul războiului.
7 Soțul mătușii Tatiana, născută Brătianu, alintată în familie „Tați“.
8Din viața familiei Ion C. Brătianu, vol. II, Editura Albatros, București 1996, p. 13.
9 Primul-ministru al guvernului remaniat, Ion I. C. Brătianu.
10Scrisoare către Sabina Cantacuzino, 1916, op. cit., p. 198.
11Iașul, leagăn al unirii neamului românesc. Amintiri și însemnări din 1916-1918, f. 56-57; 64-68, apud Ion Agrigoroaiei, Iașii în 1916-1918. Opinie publică și stare de spirit în timp de război 1916-1917, Editura Anteros, Iași, 1998, pp. 48-49; 50-51.
12 N. A. Bogdan, op. cit., apud Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 99.
13 Descrierea condițiilor de trai din refugiu se bazează pe informațiile din capitolul Din toamnă până-n primăvară, zile pline de suferință, Ion Agrigoroaiei, op. cit., pp. 65-116. Vezi și Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Memorii. Jurnale, vol. III, Editura Humanitas, București, 1992.
14 N. A. Bogdan, op. cit., apud Ion Agrigoroaiei, op. cit., p. 47.
15 Dinu Pillat, Contribuțiuni la biografia lui Ion Pillat, în Mozaic istorico-literar secolul XX, București, p. 238.
16 Ibidem.
17Generalul Henri Berthelot, Memorii și corespondență 1916-1919, Editura Militară, București, 2012, p. 111.
18 Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 121.
19 Considerat până astăzi cel mai mare accident de acest gen petrecut vreodată în România și al treilea ca mărime la nivel mondial.
20 Generalul Henri Berthelot, op. cit., pp. 137-138.
21 Sabina Cantacuzino, op. cit., pp. 45-46.
22 Ibidem, p. 186.
23https://ro.wikipedia.org/wiki/Catastrofa_feroviar% C4%83_de_la_Ciurea. Vezi și I. G. Duca, Amintiri politice, vol. II, München, 1981, pp. 119-120.
24 Dinu Pillat, op.cit., pp. 238-239.
25 În revistă, tipărită cu titlul Sonet (Variantă).
26 În revistă, tipărită cu titlul Crăciun.
27 Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 154.
28 Porumbeii nu au mai fost ai păcii…
29 Porumbei crânceni mesageri ai cerului...
30Referire la Pacea de la Buftea, semnată în primăvara anului 1918 de primul-ministru Al. Marghiloman.
31 Scrisoare către mătușa Pia Brătianu, 2 mai 1918, op. cit., pp. 201-202.
32 Fratele soției.
33 Scrisoare către mamă, șnoiembrieț 1918, op. cit., pp. 204.
34 Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 199.
35 Ibidem, p. 202.
36 Va deveni secretarul Delegației ardelene la Conferința de Pace de la Paris, condusă de Al. Vaida- Voevod.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara