Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Când personajul se numeşte Herman Melville de Elisabeta Lăsconi

Fantasmele ficţiunii biografice

Romanul istoric domină din romantism încoace evoluţia celei mai prolifice şi cuceritoare specii. După reconstituiri fastuoase ori minuţioase, la mijloc de secol XX se petrece o emancipare interesantă: figurile istorice şi destinele lor devin pretext epic, generând capodopere. Două exemple sunt convingătoare – Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar (1951) şi Relatare despre regele David de Stefan Heym (1972), care indică fascinaţia faţă de cele două mari modele culturale care au hrănit literatura lumii – Antichitatea greco-romană şi tradiţia biblică.
Dar scriitorii încep să fie captivaţi tot mai mult de alţi scriitori, ale căror opere şi biografii îi bântuie, mai ales când intră în rezonanţă cu propria viaţă interioară, iar în contemporaneitate reverberează dramele trecutului. Nu întâmplător apar Moartea lui Virgiliu de Hermann Broch, în 1945, iar Dumnezeu s-a născut în exil de Vintilă Horia, în 1960, reflexii ale unei lumi în zvârcoliri violente, căci ultimul secol al mileniului semăna izbitor cu secolul ce precede mileniul erei creştine, când zeii păgâni au murit, iar credinţa creştină încă nu se născuse.
Tendinţa prinde contur tot mai consistent, în romane diferite ca valoare artistică şi scriitură, acaparează interesul Dante şi William Shakespeare, William Blake şi Gustave Flaubert. S-a născut chiar o subspecie curioasă ce investighează ultimul an din viaţa unui scriitor, cu precădere poet: Oscar Wilde, Constantin Kavafis, Fernando Pessoa. La noi, Mihai Eminescu este personajul ambiţiosului roman Vieţile paralele de Florina Ilis, apărut în 2012. În mod evident, asemenea romane se bazează pe documentare temeinică, dar reconstituirea se supune imaginaţiei, care umple golurile biografice.
Uneori, autorul care se aventurează în actul de transfigurare a scriitorului în personaj a parcurs şi alt tip de explorare, cea pur biografică. Aşa se întâmplă cu Jay Parini, poet şi romancier, biograf şi critic, bine cunoscut în mediul academic datorită unor biografii serioase dedicate lui John Steinbeck şi Robert Frost. Celebritatea i-o aduce însă The Last Station: A Novel of Tolstoi’s Last Year (1990), tradus în peste 30 de limbi, la noi în 2009. I-au urmat Benjamin’s Crossing (1996) relatând tribulaţiile tragice ale lui Walter Benjamin, şi The Passages of H.M. (2010), publicat la noi recent, ca Rătăcirile lui Herman Melville (2013). Ambele romane apărute în româneşte la Editura Humanitas fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, traduse de Luana Schidu. T
rei dintre cele şapte romane ale lui Jay Parini au ca personaje scriitori din literaturi mari, dar aparţinând unor epoci istorice diferite. Au în comun tema călătoriei şi faptul că scriitori devin nu simple personaje, ci eroi: primele două romane relatează o călătorie halucinantă, ce se încheie cu moartea lui Tolstoi într-o gară după ce fuge de la Iasnaia Poliana sau pribegia stranie a lui Walter Benjamin, ducând manuscrisul de 1000 de pagini al Proiectului Arcade, capodopera vieţii sale. Al treilea narează însă întreaga viaţă a lui Hermann Melville, cel ce a creat în jurul balenei albe o întreagă mitologie.

Partea călătorului

Este firesc ca Jay Parini să-i dedice un roman lui H.M., formulă familiară în spaţiul cultural american ce-l desemnează pe Hermann Melville, autor a cărui operă tot creşte în conştiinţa criticii, interesează tot mai mult, intrat în canonul literar înalt, căci nu doar Moby Dick, ci şi Bartleby, Billy Bud, Redburn se bucură constant de exegeze, provoacă interpretări noi. Despre viaţa lui H.M. se cunosc date legate de călătorii şi slujbe, viaţă de familie şi dificultăţi băneşti, lecturi preferate şi prietenii literare. Biografia lui interioară însă are multe necunoscute.
În „Mulţumiri”, Jay Parini mărturiseşte pactul dublu al cărţii sale, cu documentul şi cu imaginaţia: romanul îl obligă să brodeze pe urzeala biografică, să imagineze întâmplări, să născocească dialoguri, scrisori şi însemnări în jurnal. Invenţia cea mare o reprezintă, probabil, Lizzie, soţia lui Melville. Se ştie prea puţin despre Elizabeth Show, aşa că aici lucrează din belşug fantezia, construind un personaj complex, prinsă între prejudecăţile epocii şi dorinţa de a-l înţelege şi ajuta pe Melville să devină mare scriitor, după un model bine fixat în conştiinţa contemporanilor – Charles Dickens.
Jay Parini îndrăzneşte să dezvăluie faţa ascunsă a personalităţii lui H.M., homosexualitatea, deşi ea era uşor de ghicit, căci făcea parte din viaţa marinarilor, călătoriile îl puteau îndrepta uşor spre experienţele homoerotice, iar romanele sunt doldora de sugestii şi aluzii. Mai mult, prietenia lui H.M. cu Nathaniel Hawthorne îşi păstrează ambiguitatea, prin jocul de atracţii şi respingeri, cu atât mai complicat, cu cât amândoi au familii şi copii, iar morala severă a epocii intensifica şi pasionalitatea şi vinovăţia.
O discuţie cu un personaj episodic, Chase cel înţelept şi cultivat de pe vasul marinei americane, clarifică multele frământări ale lui Melville care i se confesează: „E în firea lucrurilor. Cei care trăiesc astfel de... ataşamente... nu pot decât să le pună în nişte cutiuţe, să le eticheteze şi să le alinieze pe un raft. Crede-mă, în ceruri nu există bărbaţi sau femei. Este necesar pentru reproducere pe pământ, dar e o distincţie artificială. Sentimentele umane sunt un vânt care bate unde vrea şi poposeşte la întâmplare.”
Cele două vieţi ale lui Melville, cea de cap al familiei, şi cea de marinar prins mereu în prietenii pline de tensiune erotică sau fericit să experimenteze orgiile cu frumoasele de pe insule paradiziace, intră destul de rar în coliziune, dar cu extremă violenţă. O furtună se declanşează odată cu întâlnirea cu Hawthorne, care-l atrage magnetic întâi prin forţa scrisului, prin natura demonică pe care i-o bănuieşte, furtuna face ravagii şi determină fuga scriitorului celebru, asediat de iubirea totală a lui Melville.
H.M. personajul este un ins continuu sfâşiat şi torturat. Provine dintr-o familie cu origini aristocratice dar moartea tatălui şi sărăcia determină lupta pentru a câştiga un statut social onorabil. Şi mai aprigă este căutarea unui rost al propriei vieţi. Tentaţiile se ivesc şi el le cedează cât să-l îmbogăţească peste măsură cu desfătări unice, dar le pune capăt şi se întoarce de unde a plecat. Este tiparul ce se repetă pe parcursul romanului, încât se transformă în stereotipie melvilliană.
Partea povestitorului Călătoriile i-au dăruit lui H.M. tot: subiecte din belşug, modele de povestaşi, exerciţiul excepţional de a dibui forţa unei poveşti prin reacţiile ascultătorilor, răgaz pentru meditaţie, tipuri umane şi spaţii exotice. H.M. descoperă că o corabie este un creuzet al ficţiunii şi profită din plin. Intuieşte schemele narative şi arhetipurile, pe vase diferite regăseşte lucruri familiare: „Trebuia să dea în toate călătoriile peste căpitani nebuni şi secunzi arivişti? Era oare ceva în vânătoarea de balene care părea să-i întunece sufletele şi să-i deformeze pe cei aflaţi sub vraja ei ucigătoare?”
Popasul pe insule, misterele tribului în care ajunge pe Nuku Hiva, evadarea, îi adaugă alte istorii, aşa că revine acasă cu provizii pentru scris. Şi ceea ce impresionează la Herman Melville, dincolo de judecăţi morale, este felul în care se dedică scrisului, împins de multe ori la un egoism feroce. Scrisul îi absoarbe energia, iar cei din familie resimt pasiunea lui în fel şi chip, de la ajutorul dat de soţia care-i transcrie manuscrisele, până la traumele fiului său Malcolm, dominat, chiar terorizat de personalitatea paternă.
Romanul alternează, de altfel, capitolele în care naratorul este Lizzie, soţia lui Melville, care oferă ceea ce s-ar numi o privire piezişă asupra omului profund, analizându- l din unghiurile date de educaţia ei de fată dintr-o familie bună, de aşteptările inevitabile de la căsătorie, cu alte capitole, ale unui narator, care urmăreşte aventurile pe mare, în porturi şi pe insule, formarea lui Herman Melville ca marinar şi apoi ca scriitor.
Lizzie relatează la persoana I povestea căsătoriei ei cu tânărul Melville, iluzia unei vieţi petrecute alături de un soţ care ar putea dobândi faima lui Charles Dickens cel atât de admirat, trezirea din iluzionare în traiul tot mai dificil, nu doar datorită greutăţilor băneşti, trecute cu ajutorul tatălui ei înstărit şi datorită moştenirilor ce se succed, cât mai ales datorită firii dificile a lui Melville, capabil de violenţe greu de imaginat.
Impresiile ei, încărcate de subiectivite şi de frustrări, fixează un Herman Melville prizonierul unei vieţi limitate şi au drept contrapunct imagini fruste, pitoreşti ale omului liber. Libertatea îl duce la înţelegerea profundă a credinţei şi a relaţiilor umane. Un paradox enunţat de H.M. (memoriile sunt inventate, doar romanele spun adevărul gol-goluţ) indică raportul autentic dintre viaţă şi operă. Aici se află lecţia cea mai interesantă însuşită de Jay Parini, care face din H. M. personaj zguduitor, căci „homo fabulator” depăşeşte prin complexitate arhetipul lui Odiseu, de „homo viator”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara