Înapoi la pagina curenta

Cronica Ideilor:
Cînd limba îți fuge de sub picioare de Sorin Lavric

Cui resimte limba ca pe o tortură cartea Tamarei Cărăuș îi va părea o mărturie sinceră despre un chin prin care a trecut el însuși. O tînără descoperă la 12 ani că limba de care face uz e un biet dialect barbar, pe care îl deprinsese spontan din mediul rural în care crescuse. E limba maternă în varianta ei brută, acea vernaculară rustică pe care copiii o absorb direct, sub molipsirea anturajului în care se joacă. E limba stîlcită a lui „dașintecrezi“ și a lui „dutifădiișea“ (p. 81), așchii bolovănoase ale un grai repezit, pe care Tamara îl repetă docil din mimetism juvenil. La stîlcirea vernaculară se vor adăuga calchierile după topica limbii rusești, căci, născută în 1972 în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Tamara Cărăuș intuiește de timpuriu pericolul de a fi victima unei limbi degenerate prin copierea calapodului rusesc.
Din acel moment, grija ei va fi să nu ajungă un mancurt al unei limbi de împrumut, un vorbitor fără rădăcini, fără identitate și fără conștiința propriei limbi. În consecință, în ea se trezește ambiția de a-și cizela cuvintele după criterii culte. Vrea să vorbească frumos, ca la carte, după norme de elevație estetică. Și astfel, la 12 ani, Tamara începe Un caiet de calificare culturală, în paginile căruia va trece meticulos noțiuni docte, cărora le va preciza sensul. De exemplu, notează „filistin“ sau „principialitate“, cuvinte de negăsit în mediul în care trăia.
După ani de chin lexical, Tamara ajunge să stăpînească o română cultă, de care face uz cu oarecare ușurință. Dar cum jargonul pe care îl folosește nu e nici vernaculara din satul copilăriei și nici limba oficială pe care o găsește în ziare, efectul pe care, deschizînd gura, îl are asupra semenilor o consternează: unii o iau drept o sclifosită cu aere snobe, care și-a pus în minte să facă paradă de farafastîcuri stilistice, și de aici replica care îi va răsuna mereu în urechi: „datușintecrezi?“. Odată a fost la un pas să ia bătaie din cauza pasiunii cu care se exprima cizelat, și a avut chiar noroc că a scăpat doar cu un ochi umflat. Asupra colegilor de liceu, grija de a vorbi frumos exercită un molipsitor fior comic, precum hohotele de rîs pe care le culege cînd, vorbind despre distincția dintre „sens“ și „semnificație“ la Gottlob Frege, clasa izbucnește într-un cor de hlizeli inepte. Pronunțase expresii precum a priori și a posteriori, dar nu fiindcă voia să epateze, ci fiindcă așa le găsise în cartea pe care o conspectase, dar pentru colegi era prea mult: Tamara încălcase regula supunerii la tiparul mediocrității școlare, și trebuia să plătească pentru asta.
Pe traumele provocate de răutatea apropiaților, care nu suportau alt stil decît cel al argoului terfelit cu care fuseseră obișnuiți, se va altoi durerea pe care neputința de a se rupe de graiul satului i-o provoacă. Internată în spital pentru o operație de polipi, Tamara vorbește în somn în prezența pacientelor din salon, numai că vorbele pe care le rostește sunt rupte din dialectul grobian pe care îl credea uitat. E dialectul lui „cîndțioidaunaamuș“, al fatidicului „datușintecrezi“ și al obscenului „dutifădiișea“ (p. 81). În somn, subconștientul o întorsese în lumea satului, iar la trezire, cînd le vorbește femeilor din salon într-o limbă cultă, cu o dicție rasată, salva de rîsete o stupefiază. Cînd află motivul, nu-i vine să creadă: „Nu cred! Nu puteam eu spune așa ceva. «Așa am spus? Așa am vorbit?», caut eu infirmarea din partea celorlalte femei din salon.“ Răspunsul nu se lasă așteptat: „«D-apoi eu de ce rîd? Că trează vorbești într-un fel, iar adormită în altul.»“ (p. 81)
Acum Tamara Cărăuș înțelege că există un grai primordial, al cărui ritm îl prinsese în primii șapte ani de acasă, un ritm de sub imperiul căruia nu va ieși niciodată, nici măcar după ce, umblînd prin centrele universitare din Europa, va învăța germana, engleza și franceza, și nu oricum, ci la un nivel mulțumitor sub unghiul ușurinței de a se exprima, și cu toate acestea nemulțumitor sub unghiul ambiției de a scrie frumos, de-a dreptul impecabil, într-o limbă pentru al cărei farmec visa s-o invidieze pînă și îngerii.
Și astfel, în mintea Tamarei se înfiripă bănuiala că limba maternă o trădează, că, oricît s-ar strădui, nu va putea să locuiască în ea ca într-un castel inexpugnabil, asupra căruia nici o greșeală, fie ea de sintaxă sau de morfologie, nu are putere.
Trădarea pe care o resimte din partea limbii îi va strecura o nesiguranță funciară: cînd va rosti un cuvînt de sensul căruia nu e sigură va începe să se bîlbîie, întrebînd în stînga și în dreapta ce înseamnă, ba mai mult va trăi senzația stînjenitoare că „limba îi fuge de sub picioare“ (p. 88). Trădarea îi deschide o rană împotriva căreia nu va găsi remediu. Simte că „limba de hîrtie“, limba cultă pe care o învățase din cărți, e sabotată de limba de sînge, dialectul rural de al cărui ritm nu se putea dezlega. Și cum un leac prin propriile puteri nu poate găsi, Tamara recurge la ajutorul altora, adică la autorii care au meditat la rîndul lor asupra limbii.
Din acest punct, narațiunea își pierde tenta de spovedanie cuceritoare și se preschimbă într-un șir de conspecte terne din volumele altora. În loc să persiste în trauma pe care lupta cu limba i-o pricinuise decenii la rînd, autoarea intră în pielea unui colportor ale ideilor altora. Și crezînd că își va vindeca rana cu ajutorul citatelor, nu va reuși decît să o acopere cu un strat anost de paralipomene inutile. Cititorul vede dezamăgit cum un act vital (trăirea limbii) e alterat de un act livresc (reflecții în marginea limbii). Și astfel, cititorul dă peste un șir de divagații banale în marginea unor citate din Noica, Derrida, Cantemir, Heidegger, Wittgenstein, Chomsky, Lacan, Herta Müller, Agamben etc. E ca și cum viața din Limba de hîrtie , năpădită fiind de o teorie seacă, se chircește.
În prima jumătate a volumului (pînă la p. 94) meritul autoarei e că vorbește despre limbă ca de o stihie vie, care nu are nimic din artificiul unui instrument, numai că în a doua parte Tamara Cărăuș ucide stihia spre a o preschimba în instrument, întrucît o reduce la obiectul de reflecție al unor filosofi. De aici încolo, intimitatea spovedaniei e alterată. În locul unei mărturisiri vii, în cursul căreia simți cum un chin lexical e trăit direct, nimerești peste o suită de capitolașe indirecte, cu alură de comentarii cuminți în edecul unor citate străine. Aerul confidențial de relatare a unei dureri secrete dispare, fiind acoperit de o juxtapunere de scolii oțioase, pe care logica fierbinte a spovedaniei nu o cere. Acuitatea torturii verbale se stinge sub anestezia unor analize școlărești. Cînd vorbește dinlăuntrul traumei lexicale, Tamara Cărăuș e convingătoare, dar cînd sare la doctrine despre lexic, e anodină.
E drept, autoarea își găsește o justificare, afirmînd că, vrînd să-și aline frustrarea pe care trădarea limbii i-a insuflat-o, a inserat nuanțe pe care le-a extras din cărțile unor autori consacrați. Din păcate, rezultatul e o edulcorare didactică, o corcire cu ingrediente livrești a unei experiențe pe care Tamara Cărăuș, cît timp o descrie ca pe un fapt de viață, o surprinde în chip cuceritor. Apelul la teorie vine dintr-un motiv străveziu: autoarea vrea să dea spovedaniei o armătură erudită, ca nu cumva cititorul să trăiască cu impresia că a rămas captiv în lumea lui „dutifădiișea“. Complet fals: cartea atrage în măsura în care vezi cum un spirit cult descrie fățiș, recurgînd numai la filtrul propriilor intuiții, depășirea unui handicap prin care mai toți am trecut: saltul de la vernaculara copilăriei la limba oficială a țării, și de aici la limba ei cultă. Sunt trei trepte: 1) lingua materna, sub forma dialectului brut de acasă; 2) limba standard, drept convenție a mediului public; 3) limba cultă, la care nu ajung decît cei care își propun asta. Primul stadiu e treapta instinctivă a limbii primitive, al doilea stadiu e jargonul în vogă al plebei (aici intră mass-media, argoul școlăresc și limbajul oficial), pentru ca al treilea stadiu să fie privilegiul celor care văd în limbă o sursă a afirmării de sine.
Volumul place în prima jumătate, acolo unde spovedania nu e cotropită de paraziți teoretici. Tamarei Cărăuș nu-i priește teoria, nu pentru că nu ar pricepe-o, dimpotrivă, analiza cu tentă rigidpedagogică pe care o face citatelor e corectă, numai că toată cochetăria ei teoretică e un dichis exterior, de pe urma căruia obsesia ei lexicală nu cîștigă nimic. Prea multe parerga (podoabe) și prea multe paralipomena (comentarii) într-un volum de spovedanie autentică.