"Moskovskie Novosti" - Ce anume a servit ca punct de plecare în subiectul romanului dumneavoastră? Explozia de la Cernobîl?
Tatiana Tolstaia*: Doar în parte. Aş fi dorit să mă îndepărtez de această asociere. Toţi au exploziile, cataclismele, războaiele lor, prăbuşirea universului cu care s-au obişnuit. Dar 1917? în istoria noastră n-a existat nimic mai rău. Iar ce va fi mai departe - e înfricoşător să-ţi imaginezi .
"M.N." - Şi aţi hotărât să arătaţi cum va fi viitorul nostru?
T.T. - Nu. Prezentul nostru. E adevărat - atunci când scrii o antiutopie, ea e percepută inevitabil ca o satiră politică. Am vrut să fie despre viaţă şi despre popor .
"M.N." - Cu toate că descrie o societate aproape analfabetă, sălbăticită, romanul dumneavoastră e, într-un anumit fel, un imn închinat cărţii, simbolul protestului neconştientizat, şi un semn al speranţei.
T.T. - Iubesc cartea
(Din interviul acordat de Tatiana Tolstaia publicaţiei Moskovskie Novosti despre romanul Kîs, apărut acum şi în româneşte,
la Editura Curtea Veche, în traducerea
doamnei Luana Schidu, cu titlul Zâtul).

Cineva amintea că prima ediţie a romanului Tatianei Tolstaia Kîs a apărut, în anul 2000, cu o copertă neagră, tipărit pe hârtie proastă, vrând - făcea remarca autorul informaţiei, - ca prezentarea grafică să nu distragă, prin eleganţă, atenţia de la povestea, de la cuvintele cuprinse între coperţile cărţii.
Probabil e ceva mai mult decât atât. Fiind, în esenţă, un roman despre carte, - cartea ascunsă, "contagioasă", interzisă, dispărută ca şi cum n-ar fi existat niciodată, şi smulsă, din nou şi din nou, din ascunzişuri şi uitare, chiar modestă, cu filele subţiate de timp, cu cotorul jupuit, va fi căutată cu ardoare, lipsa ei va fi resimţită ca o inexplicabilă neîmplinire, ca o angoasă, o suferinţă.
Dacă luăm în considerare că prezentarea grafică a cărţii e semnată de Art. Lebedev, fiul scriitoarei, putem presupune că mamă şi fiu au pus împreună la cale transmiterea acestui mesaj.
Romanul a fost evenimentul anului 2000 şi nu numai. Autoarei i-a fost decernat Premiul "Triumf". Cartea a cunoscut apoi şi alte ediţii şi a fost tradusă peste hotarele Rusiei.
Dar ce înseamnă Kîs? - au întrebat criticii, cititorii. Cine e Kîs? De ce stârneşte atâta spaimă? Tatiana Tolstaia spune că nu înseamnă nimic. E un cuvânt din limba komi? Cunoaşte autoarea limba komi? Ea răspunde că nu, n-o cunoaşte.
Reputatul filolog şi filosof Boris Paramonov, care de decenii comentează la Radio "Svoboda" fenomenul literar, şi nu numai, din Rusia, descifrează în felul său sensul adânc al titlului şi al cărţii. "Kîs', rîs', Rus'" - spune el. Este o carte despre Rusia, o enciclopedie a vieţii ruseşti, cum se spunea în asemenea cazuri. Tolstaia a inventat pentru Rusia sa fauna şi flora, istoria şi geografia, hotarele şi vecinii, moravurile şi obiceiurile populaţiei, cântecele, dansurile, jocurile. A creat o lume. Kîs', rîs', Rus'".
Dar despre care Rusie e vorba? Rusia lui Stalin, Rusia lui Hruşciov, Rusia lui Gorbaciov, a lui Elţîn, a lui Putin?
Trebuie să fie din toate câte ceva, dacă ştim să citim cartea, dar, mai ales, e ceea ce a rămas şi s-a constituit în cele două sute de ani care au trecut de la Explozie.
"...Orăşelul în care s-a născut Benedikt se numeşte Fiodor-Kuzminsk, ş...ţ iar înainte se numea Ivan-Porfirinsk şi mai înainte Serghei-Sergheinsk şi mai demult numele lui era Depozitele Sudului, iar la început de tot a fost Moscova".
Ce a fost Explozia? Mama lui Benedikt spune că nici ea nu prea ştie. "Se pare că oamenii s-au jucat şi s-au jucat cam tare cu armile.
- N-am apucat nici au! să zicem, povestea ea şi plângea. înainte, zicea, era mai bine."
Benedikt, care e tânăr, a găsit orăşelul aşa cum era, cu oarecare rânduială. Cu izbe, care se închideau proptind un lemn, ceea ce nu te apăra negreşit de hoţi. Cei care aveau izbe mai arătoase, cu foişor, nu mergeau pe jos la Izba de Lucru, ci în sănii trase de Degeneraţi. Aceştia sunt nişte făpturi - nu ştii dacă sunt oameni, deşi seamănă cu oamenii. Sunt acoperiţi cu blană, trag săniile alergând în patru labe, cu limba atârnându-le. Probabil e şi aceasta Urmarea.
Cea mai mare parte a populaţiei e alcătuită din oameni cărora li se spune guguştiuci. îşi duc viaţa toţi cam în acelaşi fel: se duc la Izba de Lucru, la vremea cuvenită stau la coadă să-şi ia fiţuicile - plata lor -, cărora li se mai spune zdrenţe, lovele sau rublişoare. Apoi stau la coadă să-şi plătească dările.
Mânâncă şoareci. Supică de şoareci sau şoareci gătiţi altminteri. Firesc, şoarecii gătiţi acasă sunt mai buni decât cei de la Cantină.
Guguştiucii îşi prind singuri şoarecii. Dacă nu-i mânâncă pe toţi, fac schimb la piaţă. Pentru un foculeandru - foculeandrii sunt buni, gustoşi, moi, - Benedikt a dat cinci şoareci. "Sigur, şi în şoareci se plăteşte impozit la vistierie sau, cum se spune, dijmă, pe casă, pe suflet, (nu pe pernă, p. 84, n.n.), pe cuptor, dar asta-i cu totul altceva". Poţi lua şi ruginţ pe şoareci. Deşi ăsta oamenii şi-l strâng singuri din mlaştini. Ruginţul se bea, se fumează, ţine loc de cerneală, se pare că are mai multe întrebuinţări.
Şi viermoloii se prind în pârâiaşe nămoloase, dar Nikita Ivanîci, care face parte din Foşti, nu se atinge de ei. Şi mămuca lui Benedikt se strâmbă şi dă din mâini când îi vede.
Foştii se deosebesc de toţi ceilalţi. E suficient să deschidă gura ca să-ţi dai seama că nu vorbesc ca guguştiucii. Sunt oameni care au scăpat teferi la Explozie şi de atunci n-au mai îmbătrânit. Mămuca lui Benedikt a trecut de trei sute de ani şi ar mai fi trăit dacă n-ar fi mâncat un foculeandru fals. Foşti sunt Nikita Ivanîci şi Lev Lvovici. Aceştia îşi amintesc uneori de viaţa de dinainte şi nimic din ce povestesc ei nu se potriveşte cu viaţa din Fiodor-Kuzminsk şi nici nu e de înţeles.
Sunt şi mârzaci în orăşel, mai mari sau mai mici, cei care merg în săniile trase de Degeneraţi. Când îi întâlneşti pe uliţă, te apleci, mai adânc ori mai uşor, după cinul lor. Dacă îţi trece prin cap că nu ţi-ar strica să mergi şi tu într-o sanie trasă de Degeneraţi, înseamnă că ai Gândire Personală, diferită de Gândirea de Stat şi e bine să nu stărui asupra ei.
Dar peste tot şi toate domneşte Fiodor Kuzmici, Mârzacul Suprem, slăvit fie-i numele. A nu se uita, - după numele lui se rosteşte "slăvit fie-i numele". Dacă ai omite formula şi te-ar auzi Vasiuk Urecheatul, - mutantul acesta are urechi din cap până în picioare, asta e Urmarea lui, n-ar fi bine, lui nu-i scapă nimic. Spre deosebire de el, Varvara Lukinişna are o Urmare dizgraţioasă, dar nevinovată: ea e plină de creste peste tot şi-i tot apar altele. Alţii au trei coarne, gheare, fiecare cu Urmarea sa.
Dar să ne întoarcem la Mârzacul Suprem, slăvit fie-i numele. (Chiar după ce a fost ucis şi puterea în stat a luat-o Kudeiar Kudeiarîci, oricine-l pomenea tot adăuga "slăvit fie-i numele").
Iată cum ni-l prezintă Benedikt:
"Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, a adus oamenilor focul. Căci pierduţi am fi fără Fiodor Kuzmici, ai-ai, pierduţi am fi! Toate el le-a reparat, toate el le-a inventat, toate cu căpşorul lui luminat, care se îngrijeşte de noi, gândind gânduri! (...) Zi şi noapte Fiodor Kuzmici nu doarme, tot merge încolo şi-ncoace, mângâindu-şi barba stufoasă, făcându-şi griji pentru noi, guguştiucii: suntem mâncaţi, suntem băuţi, avem vreun necaz, vreo durere? Avem şi mici mârzaci, dar Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, este Mârzacul Suprem, ani mulţi să ne trăiască".
Dar Mârzacul Suprem, slăvit etc., nu se ocupă doar de viaţa materială a supuşilor săi: după ce i-a învăţat să prindă şoareci şi să-i gătească, după ce le-a dat focul, roata etc., etc., Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, s-a gândit şi la spiritul acestora. Mârzacul Suprem scrie versuri pe care scribii le copiază apoi pe coajă de mesteacăn. Şi ce versuri frumoase! Benedikt, care la insistenţele mamei sale învăţase să scrie şi devenise scrib, nu se putea minuna îndeajuns de frumuseţea versurilor pe care le copia. Nu avea habar că ele ieşiseră de sub pana lui Puşkin, Lermontov, }vetaeva, Blok... A scris Fiodor Kuzmici şi un schopenhauer, fără cap şi fără coadă, dar pe asta n-a înţeles-o nimeni...**
Dar ce-i urâtul ăsta care te apucă uneori în orăşelul Fiodor-Kuzminsk? Senzaţia că Zâtul îţi suflă în ceafă. La urma urmelor, el trăieşte în nordul aşezării "unde sunt pădurile dese, cu arbori doborâţi de furtuni, cu ramurile atât de împletite între ele că n-ai cum să treci, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. în aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte Zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă săbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-îîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării şi cu dinţii - hârşti! - şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi ş...ţ |sta nu poate face nimic singur, nici să se uşureze nu ştie, de fiecare dată trebuie să-i arăţi. Ei, şi dacă neveste-sii ori maică-sii îi e milă de el, îl duce la latrină, dar dacă nu-i nimeni să aibă grijă de el, e pierdut: îi explodează vezica şi pur şi simplu moare. Asta face Zâtul."
Mai bine moartea, gândeşte Benedikt.
Şi totuşi, parcă există o spaimă şi mai mare decât aceea pe care o inspiră Zâtul.
O altă spaimă, o primejdie reală, o constituie Boala. Nu o boală oarecare, ci spaima de Boala pe care ţi-o dă atingerea unei cărţi. E vorba nu de poeziile transcrise pe coji de mesteacăn, ci de arhecărţi, de dinainte, pe care dacă le atingi mori. De fapt, eşti luat de sanitari şi dus la tratament.
"Mămuca avea chiar o carte arhetipărită. Dar o ţinea ascunsă. Căci, se spune, cărţile astea sunt contagioase. De aceea, Benedikt nu numai că nu o atinsese, dar nici măcar n-o văzuse şi mămuca îi interzisese cu străşnicie să vorbească despre ea, ca şi când nici n-ar fi existat. Tata a vrut s-o pună pe foc, de frică. Să nu faci vreo Boală de la ea, Doamne fereşte, Doamne fereşte.
Că atunci vin Săniile Roşii.
Şi în sănii sanitarii, spaima nopţii! Vin cu Săniile Roşii, să batem în lemn, ptiu, ptiu, ptiu, - cu robe roşii cu glugă, cu nişte despicături în dreptul ochilor şi nu poţi să le vezi feţele, ptiu, ptiu, ptiu...ş...ţ Dar cartea arhetipărită tot a găsit-o tata şi i-a dat foc. Nu se temea atât de boală cât de sanitari, spaima nopţii.
Căci ei te iau şi te tratează şi, după tratamentul ăsta, oamenii nu se mai întorc. Nimeni nu s-a întors încă."
După ce-a citit povestea Turtiţa şi alte versuri pe care le-a copiat pe coaja de mesteacăn, Benedikt va tânji după alte şi alte cărţi. Iar când va ajunge Sanitar şi va şti că nu e vorba de nici o Boală provenită din atingerea cărţilor, îl va ucide pe Mârzacul Suprem (slăvit fie-i numele), mânat de setea de a citi, sete niciodată stinsă.
Sunt topite în structura vie a cărţii talentul, inteligenţa autoarei, cunoaşterea literaturii, a culturii ruse, a folclorului, legendelor, îngrijorarea pentru soarta omenirii, pentru primejdiile care o pândesc, pentru Urmarea catastrofală care ar putea-o arunca într-o nouă epocă de piatră. De data aceasta o epocă de piatră populată de mutanţi, fără memorie, fără speranţe, fără iluzii sau visuri.
Doar Foştii mai vorbesc de "restaurarea Trecutului nostru Luminos" (p. 123).
"în cartea sa neagră, Tolstaia a cuprins istoria tristă a degradării societăţii, degradare morală, intelectuală, spirituală", notează o revistă literară moscovită.
Acelaşi Boris Paramonov, care caracterizează Kîs drept un roman postmodern clasic, scrie: "Subiectul unei cărţi bune este manevrarea masei ei lingvistice. Dar despre ce masă e vorba la Tolstaia! Fiecare cuvânt are tâlcul lui, iese în faţă, are strălucire".
Traducerea romanului a fost, după părerea noastră, un act de-a dreptul temerar. Cu un rezultat de excepţie. Doamna Luana Schidu a reuşit să transpună limbajul arhaic al romanului scriitoarei ruse, găsind echivalenţe pentru cuvintele inventate de scriitoare, - ruginţ, foculeandru, viermoloi, etc, ca şi pentru mutanţii lingvistici, căci, neînţelese de cei născuţi după Explozie, cuvintele care definesc noţiuni abstracte sunt stâlcite, doar Foştii le mai folosesc şi le înţeleg.
Traducătorul e stăpân pe cuvântul pe care îl foloseşte ca echivalent al cuvântului străin şi doamna Schidu şi-a ales bine cuvintele care să echivaleze în română rusa bogată, plastică a autoarei, fără acel ecou al limbii din care s-a tradus care se simte deseori, mai ales când e vorba de transpuneri din rusă, cu o topică foarte diferită de limba noastră. Totuşi, unele schimbări faţă de textul original nu sunt tocmai nimerite. Tatiana Tolstaia repetă cu obstinaţie acelaşi cuvânt - Explozie, pe care traducătoarea îl înlocuieşte în cele mai multe cazuri cu Prăpăd, în concordanţă, probabil, cu limbajul popular folosit în carte. Or, prăpădul poate fi şi urmarea unor fenomene naturale aspre, ceea ce nu e cazul aici. Apoi, la sfârşitul zilei de lucru nu poate fi bătut gongul (p. 38), el presupune existenţa metalului. La Fiodor-Kuzminsk avem de-a face cu piatră şi cu lemn. Probabil, pentru pauza de masă se bate într-o toacă.
Sunt observaţii mărunte, dar o cer chiar frumuseţea, fidelitatea şi acurateţea traducerii.
Am auzit cititori de literatură rusă în original spunând că, din păcate, Kîs e intraductibil. Doamna Luana Schidu a dus la capăt cu brio o lucrare de mare dificultate lingvistică şi literară.

Margareta Şipoş , Tamara Tinu