Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Cînd bate în deșert vîntul nenorocirii de Marina Constantinescu

Eram puștoaică atunci cînd am citit Un veac de singurătate. Am și acum ediția apărută la secolul XX. Este ca un obiect plin de amprente, frămîntat de neliniști, surprize și emoții, de descoperiri și evadări, vizibil afectat de trecerea prin atîtea mîini, prin tot atîtea stiluri diferite de a citi, de a ține cartea. L-am privit de atîtea ori de-a lungul anilor. Mi se pare că poartă, înghesuite printre rînduri, printre pagini notate și subliniate, poveștile suprapuse ale tuturor celor gîndite în șoapte, atunci, și necuprinse în cuvinte, a aripilor care creșteau în noi ca să zburăm în gînd, liberi, plini de senzualitate, desprinși din legăturile comuniste cu urîtul, minciuna, goliciunea sufletească. Nu aveam voie să credem în altceva decît în partidul comunist și în iubitul conducător. Nu aveam voie să vorbim despre Dumnezeu. Nici despre cei care ne sminteau. Deci, nici despre Márquez, care ne picura în ochi, în urechi și în simțuri prelungiri magice ale gîndurilor ascunse în ființa profundă și liberă, liberă, liberă! Mă simțeam un fluture de noapte care mă pot apropia de lumina minților. Mi-aduc aminte ca acum... eram năucă de ce citeam, dintr-odată fără rușine și pudoare, lumea nu mai avea granițe în imaginația mea, timpul zvîcnise și ieșise din orice corset, limba murmura cuvinte halucinante care nășteau fapte cuprinse în vise viermuitoare de ne-permise amalgamuri. Tot ce nu aveam voie în realitatea de zi cu zi, era permis cînd îl citeam pe Márquez, de pildă.
După ce am aflat că Yuri Kordonsky va pune la Teatrul German din Timișoara o adaptare după trei povestiri ale lui Márquez, o vreme m-am mirat. Nu am găsit imediat apropierea. Pe Kordonsky l-am așezat mai aproape cumva de un fel de realism, de teatrul palpabil, concret. Deși, în fiecare spectacol al său, sînt cîteva detalii sau chiar imagini care ies din întreg, care te duc într-un soi de oniric bine temperat, care ascund „ceva“ ce încă nu poate fi arătat. Mi-am dat seama că acest regizor rus este exact de vîrsta mea, că a crescut și s-a format în anii comunismului sovietic, că l-a avut ca model pe Brodsky și visa ca Márquez. Ca mine, ca mulți dintre colegii mei. Am pus în traistă volumul meu vechi cu „Incredibila și trista poveste a candidei Erendira și a bunicii sale fără suflet“, apărut la „Globus“ și m-am dus la Timișoara cu parte din senzațiile unui corp tînăr, dintr-odată, și a unei minți nărăvașe, ieșite din osteneala patologică a secolului meu. Marcat de orori, de crime oribile, de absența umanității, de minți sterile bolnave, monstruoase. Dar dictatorii cum sînt, oare? Dar Bunica Erendirei? Dar cei care se vîră în patul dragostei rătăcitoare, în așternutul Erendirei, o fată care trebuie să plătească o vină fără de vină, ani și ani, lăsîndu-și Bunica să-i vîndă corpul, fecioria, candoarea, dincolo de extenuări, dincolo de orice formă de viață? Sîntem dureros de primitivi și gregari. Cărăm asta după noi mereu și mereu, oriunde, oricînd.
Și da, fabulosul lui Márquez este parte din ființa lui Kordonsky. Asta se vede și se simte în spectacolul de la Timișoara. Complet altfel. Complet în altă tușă, în alt registru, în altă cromatică, cu un alt fel de tensiune și de tristețe. Și acesta este Kordonsky. Și Erendira lui. Olga Torok... de la care nu-mi pot muta privirea. Gîndurile. Emoțiile. Lacrimile. Nu o recunosc de la început. Umblă ca o fetiță somnambulă printre cîteva obiecte din casa Bunicii( Ida Gaza), dă apă struțului, o spală, o piaptănă pe Bunica cu aceleași mișcări, în același ritm, ca un robot plutitor, ca o păpușă care repetă doar „Da, Bunico.“ Ani la rînd, zile, seri, dimineți. O păpușă delicată, o siluetă ca o virgulă mergînd în transă pe aceleași mici trasee ale rutinei împovărătoare, într-o casă-muzeu, aiuritoare ce îi îngroapă viața, așa cum Bunica a îngropat în curte cadavrele Bunicului și Tatălui ei. Și adevărul. Erendira are 14 ani și 42 de kilograme. Cade frîntă și pleoapele uită să stingă lumînarea în drumul lor spre somn. Vîntul nenorocirii bate cumplit, neiertător și îi spulberă fecioria, trupul, mintea. Focul transformă în cenușă casa Bunicii și viața Erendirei. Grotescul și absurdul năvălesc pe scenă. Ca și bărbații în cortul rătăcirii candidei Erendira. Ca și circul fellinian, cu personaje din lumi născocite pentru bani. Pentru a supraviețui. Bîlciul o înghite pe Erendira, iar Bunica îi prinde de gît lanțul de metal, greu.
În dreapta scenei, scenografa Ioana Popescu desenează în nisip. Pe o masă mică se nasc tot felul de forme ciudate din degetele ei pricepute. Proiectate pe tot peretele din spatele scenei, capătă un sens tulburător în fantasticul poveștii. Este un comentariu vizual extraordinar de puternic care aduce detalii, care schimbă spații, care se naște parcă din nimic, care supradimensionează un tip de limbaj minimalist al spectacolului, care o însoțește pe Erendira. Un fel de desen animat în sepia susține emoționant magicul din spectacol. Vîntul împrăștie nisipul deșertului. Parcă sînt acolo. Aud zgomotul straniu, simt nisipul în gură. Unde sînt, oare? Muzica ciudată a lui Tibor Cari scoate sunetele durerii din fantasmele de pe scenă. Corpul Erendirei rămîne, cumva, prizonierul inocenței. Nu participă la tortură. La batjocură. La umilință. Pentru că știe, poate, că trebuie să-l aștepte pe Ulise. Ca să învie ca morții din morminte. Ca în miracol. Ca să-l conducă pe tărîmul dragostei și să-l iubească. Să i se dăruiască. Să trăiască. Trupul Erendirei, privirea ei, mușchii, mîinile ei... învie cu totul în fața mea. La cîțiva metri doar. Pentru că toate metamorfozele au loc atît de concret în jocul Olgăi Torok. Și atît de ireal. Ca și nudul ei pe scenă. Fără urmă de vulgaritate, fără să devină asta un element principal al personajului. Foarte puțin ascuns de o cămașă, el este urma cea mai palpabilă a visului, a coșmarului, el se topește și renaște ca un fel de minune. Atît de rar am văzut asta pe vreo scenă... Cît de precis este totul între regizor și această actriță ca un fel de fetiș, ca o prelungire a lui, a tot ce-l bîntuie de mult și a încercat să pună în acest scenariu. În acest spectacol. O relație perfectă aș spune. Nimic în minus, nimic în plus. Măsură de alchimiști. Vibrație, senzualitate, energie, emoție. Erendira a Olgăi Torok se trezește din transă. Și o susține impecabil partenerul ei, Horia Săvescu, Ulise. Inocentul Ulise, stîngaciul bărbat neînceput care se lasă inițiat, sedus, care se îndrăgostește nebunește, care face orice ca Erendira să fie a lui. O omoară pe Bunica cea cu șapte vieți. Ca să o elibereze pe Erendira lui. Tîrziu... în inima deșertului bate, din cînd în cînd, vîntul neiertător al nenorocirii. Relația celor două personaje, a celor doi actori are ceva extrem de emoționant, de fragil, de straniu și de frumos, în același timp, atît de precis condus de regizorul care îi arată altfel. Mereu altfel. Cum altfel este și scenograful Helmut Sturmer. Imaginînd un spațiu aproape gol, cu doar cîteva elemente ce construiesc atmosfera celor trei povestiri – „ Erendira“, „Un domn foarte bătrîn cu niște aripi uriașe“ și „Ochi de cîine albastru“ – o respirație largă a spațiilor dintre personaje, marcînd faptele teribile și neobișnuite prin obiecte. Prin patina zidului-perete din fundalul scenei. Care nu lasă pe nimeni să treacă dincolo. Pentru că „aici“ este Infernul. Mai dureros, mai apăsător numit prin cîteva lucruri ici, colo. Fără să suprapopuleze scena. Considerînd că povestea în sine și felul în care Kordonsky o tratează devin sufocante. La un moment dat. Greu de dus. Atunci, scenograful elimină, inteligent, tot ce ar putea fi rezidual. Și spectacolul capătă o dimensiune mult mai apăsată a ceea ce dorește să spună, primește o tensiune în plus, dozată, indusă, calculată. Este partea ancorată a cortului, a construcției pe care să nu o ia vîntul deșertului pînă nu s-a mărturisit pînă la capăt...
Erendira?... „continuă să fugă cu jiletca plină cu aur dincolo de vînturile pustii și de înserările nesfîrșite, și, în veci nu s-a mai aflat cea mai mică veste despre ea, și nici nu s-a găsit vreo urmă, cît de neînsemnată, despre nenorocirea ei.“ Eu, însă, aș zice altceva privînd ochii de cîine albastru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara