Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Călătoriile grecilor de Grete Tartler

Grecii au călătoria în sânge; ascultându-le muzica, poezia, ai sentimentul că-i vezi făcând întruna semne de rămas-bun. Marea le-a insuflat, desigur, nevoia de schimbare interioară, neastâmpărul, dorinţa de a descoperi noi orizonturi, deschiderea.
Luând în mână câteva cărţi recent apărute la Editura Omonia, unde Elena Lazăr a conturat, în „Biblioteca de literatură neoelenă”, un profil extrem de viu al intelectualului grec, această dorinţă de a călători, de a descoperi un centru spiritual, apare – fie că e vorba de poezie sau de memorii – ca un laitmotiv obsesiv.
Nikos Engonopoulos (1907 – 1985), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi din generaţia lui Embeirikos, Seferis, Ritsos, Sarandaris, Gatsos, Elytis, tradus pentru prima oară cu o antologie proprie în limba română de către Tudor Dinu1, e un migrant fără linişte: de când avea şapte ani, familia lui s-a stabilit la Constantinopole; tinereţea şi-a petrecut-o, între 1923-27, la un liceu-internat din Paris; a fost marcat de André Breton („manifestul suprarealismului”), dar şi de volutele bizantinismului şi Orientului, de lumea elenă veche (Parthenon, Salamina), dar şi de America de Sud (Chile, Valparaiso). Anii bătrâneţii, de „tihnă şi împăcare”, între 1960- 1980, i-au adus în fine recunoaşterea faptului că singura călătorie valabilă e aceea pe care omul o face în lăuntrul său. „Sufletul meu este adesea/ o străduţă din Mykonos/ cum începe să însereze/ şi femeile apar/ şi aşează cu erotism / jos pe drum.../ sticlărie complet albastră/ - pahare albastre/ carafe albastre/ viori, flori, pietricele, toate din sticlă albastră/ departe de soare/ pe pământul / de pe drum/ pe unde soarele a trecut/ şi nu urmează – de altfel –/ să mai treacă vreodată...” (Sindbad Marinarul). O Amintire de la Constantinopol îl duce pe cheiul de marmură al palatului, alături de lemne aduse de luntri „şi alte mormane de trunchiuri subţiri, fine, asemenea torsului unei fete”: „Suferinţele din dragoste m-au adus pe acest ţărm nobil/ şi toată mintea mea e o magnolie/ superbă trufaşă/ ce creşte şi înfloreşte/ prin aceste locuri”. Întâlnirile sunt stranii, poartă pecetea unei poezii tulburătoare: „Oamenii pe care îi întâlneam în drumul meu erau nişte lungani purtători de fustanele... Pasul lor era lent, măreţ – aş zice – aşa cum e totdeauna în Orient. Unii purtau pe cap fesuri albe, iar alţii pălării femeieşti mari de tragedie – cu aripi. Însă dintr-o dată o angoasă inexprimabilă mi-a copleşit inima. Aceşti oameni nu aveau ochi! Fusesem atent la ei: deja mă îngrijora privirea lor. [...] Am cugetat la amploarea întregii mele rătăciri, m-am aşezat pe jos şi am plâns amar...” (O călătorie în Elbasan).
Alt poet cu un destin marcat de mare, grec-cipriotul Mihalis Pieris, alege programatic pentru volumul tradus de Elena Lazăr2 tema oraşelor şi a călătoriei. Deşi trăind la Nicosia, familia emigrată în 1974 în Australia (după invazia turcă din Cipru în acel an), dar şi studiile filologice l-au făcut să descopere „călătoria” scrisului: „În afara colii albe nu exişti/ poţi, deci, să pleci./ Să pleci, de parcă n-ai exista.” (În coala albă). Oraşe europene şi de pe alte continente, centre iradiind ca nişte potire sacre îl poartă către poeme ale cunoaşterii de sine (Zile în Nicosia - 1373 d.Hr., Sonet veneţian, Scrierile îndepărtate (Ravena), Roma plângând, Sâmbătă seara în Catania etc.). Ritmurile fiecărui loc trasează cercuri concentrice ale devenirii: „Paris cu ploaie şi tu transcrii un poem/ de D’Annunzio, vorbeşte ploaia şi seamănă/ pe caldarâm ritmuri – ai zice că-s pentru tine” (Paris negru în ploaie). Clipa e suspendată într-un amurg strălucind de frumuseţea nostalgică a melancoliei: „Nu intra niciodată într-un oraş mitic/ la ceasul amurgului, când totu-i un tremur/ care formele schimbă în ritmul/ unui melos bizar, guvernat/ de-un timp vechi, lucrat în filigran/ de arta secretă a arabilor” (O noapte în Granada).
Deşi nu e poet, ci arhitect şi pictor brazilian originar din România, Stephan Eleutheriadis, n. 1922, şi-a scris memoriile în aceeaşi notă a poeticii peregrinării3. Într-o limbă română intactă, cel ajuns să trăiască şi să câştige renume în America de Sud îşi istoriseşte copilăria de la Mangalia, când se juca imaginând „ramele unei bărcuţe, imitând onomatopeic zgomotul apei lovite de lopeţi: cilimba, cilimba...” şi asista la poveşti spuse la cafenea, unde se povestea totul – inclusiv visele. Pe lângă părinţi şi Elisabeta Moraitaki, o minunată soră care a îngrijit editarea acestui volum, inclusiv cea a unui album cu schiţe de peisaj din Mangalia4, personajele acestei copilării de roman sunt adunate, cu portrete stranii, în „Procesiunea de Paşti la Mangalia”, 1930. Descoperind poezia toamnelor pe plajă („Mă ascundeam printre rămăşiţele de bărci părăsite, ascultând vântul şi zgomotul nisipului spulberat în scândurile acestora”), a iernilor cu naufragii, viitorul artist se formează admirând arta lăutarilor, poveştile lui Panait fierarul, degustând cornuri cu nucă, salăţi de vinete şi ardei copţi, iar mai târziu, elev intern la Liceul C. Negruzzi din Iaşi, citindu-i pe Eminescu şi Topîrceanu, respirând mireasma teilor şi a marii culturi române. Al Doilea Război Mondial, cu suferinţele şi răniţii săi, cu admiterea la Facultatea de Arhitectură în 1942 îl fac să cunoască atmosfera unui Bucureşti saturat – şi în aceste dure condiţii – de cultură, să audieze profesori celebri, între care vestitul Duiliu Marcu, precum şi excepţionale concerte la Ateneu (i-a ascultat, de pildă, pe Wilhelm Kempf şi Enescu). Deschiderea spre pictură, prietenia cu Liviu Ciulei, care l-a invitat să locuiască în casa părinţilor săi (după ce-a auzit că se trezise cu plapuma ninsă în camera unde stătuse cu chirie) sunt marile puncte luminoase într-o perioadă marcată de foame, de implantarea comunismului, de nedreptăţi care l-au făcut să cunoască închisoarea. Plecarea în Grecia şi apoi în America de Sud duc acele acestui ceasornic lovit către o nouă viaţă. O poveste spusă abrupt, cu momente ardent inspirate şi altele terne precum amara realitate, cu linii negre ca timpul şi albe ca tot ce e atemporal.

Grete Tartler

__________
1 Nikos Engonopoulos, Antologie poetică. Ediţie bilingvă. Studiu introductiv, cronologie şi traducere: Tudor Dinu. Editura Omonia, Bucureşti, 2011.
2 Mihalis Pieris, Metamorfozele oraşelor. Antologie poetică-ediţie bilingvă. Traducere: Elena Lazăr. Cuvânt înainte al poetului la ediţia românească. Epilog: Paola Maria Minucci. Editura Omonia, Bucureşti, 2011.
3 Stephan Eleutheriadis, Fiul ceasornicarului, Ediţie îngrijită de Elisabeta Moraitaki, Editura Omonia, Bucureşti 2011.
4 Stephan Eleutheriadis, Mangalia in memoriam. Elegias visuals. Elegii vizuale. Ediţie îngrijită de Elisabeta Moraitaki. Cuvânt înainte de Dan Grigorescu. Editura Omonia Bucureşti, 2011.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara