Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Călătorii prin praf istoric de Grete Tartler

Patrick O’Brien. Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene, în toamna şi iarna anului 1853. Traducere din engleză, introducere şi note de Constantin Ardeleanu. Vintage, Humanitas 2016

James O. Noyes. România, ţară de hotar între creştini şi turci. Traducere din engleză şi note de Eugen Popa. Vintage, Humanitas 2016.

Merită să ne amintim, periodic, că prin că- lătorie omul se cunoaşte pe sine şi îşi vădeşte adevărata fire. Cine nu-şi poate petrece măcar o treime a vieţii pe drum, cum recomandă înţelepţii, are totuşi şansa să citească poveştile călătorilor.

În ultima vreme au apărut o mulţime de mărturii ale unor străini care au străbătut meleagurile româneşti, vădind importanţa locului pe puntea orient-occident. Educaţia, caracterul acestor călători, ca şi mobilurile drumurilor fiind diferite – evident că relatările lor vor fi uneori contradictorii. Unora li se pare că au nimerit într-un soi de rai agricol şi climatic; pentru alţii, ca pentru chirurgul american James O. Noyes în 1854, aproape totul e criticabil (cartea lui Noyes e însă viabilă prin multele informaţii prelucrate din alte cărţi ale vremii şi mai ales prin traducerea lui Eugen Popa).

Dar nu tabloul veridic interesează întotdeauna cititorul, ci mai degrabă surpriza decoperirilor literare. Mă voi referi în mod special la amintirile unui irlandez cu studii de drept la Dublin, membru al Camerei Comunelor, pe nume Patrick O’Brien, care călătorea prin Principate în 1853 („nefiind limpede dacă din proprie iniţiativă sau trimis într-o misiune specială de către Ministerul de Externe britanic prin intermediul ambasadorului Canning”, subliniază, într-o consistentă prefaţă, istoricul Constantin Ardeleanu – traducător erudit, care şi-a luat şi utila sarcină de a întocmi un cuprins analitic al cărţii şi de a contura contextul istoric). Pare să fie vorba de un raport diplomatic (căruia apoi, publicându-l, călătorul i-a adăugat şi ingredientele delectabile). O’Brien a fost găzduit de consulul general britanic la Bucureşti, Robery Gilmore Colquhoun, şi de viceconsulul din porturile dunărene Galaţi şi Brăila, Charles Cunningham; a descris pregătirile de război (ne aflăm în plină neînţelegere rusoturcă), controlul paşapoartelor, starea soldaţilor, ,strategiile şi obiectivele militare, veniturile şi bogăţiile Ţării Româneşti. Venind vorba de dragarea Dunării, comentariile sunt ale unui diplomat comercial: „Anglia este ţara cea mai interesată ca gurile Dunării să ajungă navigabile… În anul 1851, exporturile Brăilei pe Marea Neagră s-au ridicat la 778.157 de lire sterline, iar importurile pe Dunăre la 334.078 de lire […] Supuşii britanici şi vasele britanice au cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea comerţului în această zonă.” În condiţiile în care cabinetele occidentale se temeau că Rusia putea să dea Porţii lovitura fatală, orice observaţii de la faţa locului erau necesare pentru a îndepărta neclarităţile calomniilor, de genul: „Să-i dăm de înţeles Europei că aceste Principate sunt ţinuturi sălbatice, locuite de o adunătură de semibarbari depravaţi, iar crima de a le anexa va fi trecută cu vederea, căci va servi cauzei civilizaţiei şi virtuţii”.

Dincolo, însă, de viziunea diplomatului, amintirile lui O’Brien au o certă forţă literară. Dunărea, tulbure şi presărată cu epave, pare să lupte ea însăşi împotriva curentului istoric: „Vârfurile catargelor epavelor se ridicau din apă asemenea braţelor întinse ale unui om care se îneacă”. Pe lângă Sulina (care apaţinea Rusiei), însemnând pe atunci „cu totul două şiruri de case de lemn cu etaj”, Brăila e descrisă ca un loc al opulenţei, cu mormane de grâu şi porumb revărsate pe străzi, Galaţiul – ca un adevărat oraş european, cu o „forfotă plăcută”, în care adie „un vânt de prosperitate”, iar Cernavodă, printr-un impresionant tablou al armiilor turceşti, alături de care localnicii îşi duceau traiul obişnuit – pescarii dregându-şi plasele şi bărcile lungi ca nişte canoe, cârduri de „copii pe jumătate despuiaţi şi femei ducând poveri pe cap, ţărani lucrând din greu pe câmp în mormăitul vlăguit al roţilor de moară”.

Un umor britanic de cea mai bună calitate colorează chiar şi momentele sumbre. Carantina, care în Principate era „o detenţie plicticoasă de patru, cinci zile, în care poliţia are răgazul să se informeze în legătură cu opiniile tale politice şi cu scopul vizitei” (detenţia fiind plătită, evident, de bietul călător) prilejuieşte situaţii comice: „De-a-lungul zilei gardianul venea cu mâncarea la ore fixe. Cum nu-i plăcea să facă mai multe drumuri de la bucătărie la vizuina unde eram întemniţat, aducea o singură dată toate cele necesare. O dată, la prânz, a apărut cu un castron într-o mână şi un vas de lut în cealaltă. În castron era supă, în vas carne fiartă sau pilaf sau amândouă la un loc. Iar prin buzunare vârâse şi restul mesei; câteodată, când nu mai găsea loc în buzunare, unele lucruri mai mărunte le aducea în dinţi”. Absurditatea nu face decât să declanşeze alte prilejuri de amuzament: „Eşti căsătorit? a întrebat ofiţerul. Am răspuns că nu. –Atunci, a continuat de parcă era o consecinţă a răspunsului meu, câte cămăşi ai?”

Chiar şi pe vasul Companiei Dunărene, nedormit din pricina „miriadelor de insecte mici şi răzbunătoare, care alungă somnul mai ceva decât frământările minţii”, agitat de „cele mai necreştineşti sentimente”, călătorul nu-şi pierde umorul în faţa ultimei lovituri: „Mă tem că am fost nepoliticos cu servitorii atunci când mi-au adus cafeaua, căci licoarea părea mai degrabă noroi subţire decât mocca”. La arătarea paşaportului, al cărui control durează opt ore („darul limbilor nu pare să se numere printre calităţile poliţiştilor din Ţara Românească”) se distrează că e trecut pe listă ca „negoustor”, titlu pe care îl consideră „o creaţie valahă”.

În drumul spre Bucureşti, unde vede „locuinţele ţăranilor ori ale micilor proprietari de pământ din Ţara Românească asemănătoare celor din Irlanda”, admiră propensiunea estetică a valahilor: „Toate sunt văruite şi adesea viţa de vie sau o altă plantă agăţătoare se caţără în jurul uşii sau ferestrelor. […] Privite în ansamblu, satele au un aer pitoresc şi traiul acolo pare aproape confortabil”. Dacă americanul J.O. Noyes povestise în amintirile sale despre un vin oţetit, O’Brien e încântat, pe drumurile pline de cirezi de vite şi oi, turme de porci, trecând pe lângă vânzători de curcani sălbatici, iepuri, cocoşi de munte şi peşti, de bogăţia locului: „Cu siguranţă nu există în toată Europa pământ mai roditor ca aici, iar climă mai bună decât cea din Ţara Românească greu se întâlneşte. Ţara are belşug de grâne de toate felurile şi numai în Franţa am mai băut un vin ordinaire atât de bun ca vinul valah.” La Bucureşti, oraş pe care îl vede „aproape „la fel de întins ca Parisul, dar cu o treime acoperită de grădini”, admiră frumuseţea celor 300 de biserici, vremea bună („deşi octombrie, era cald ca la Londra în iulie”), casele şi porticele pitoreşti, Opera „la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa”, dar mai ales doamnele din loje, „îmbrăcate elegant, după moda pariziană; şi am remarcat că frumuseţea pentru care sunt atât de renumite nu-i o născocire”. Umorul nu-l părăseşte nici când evaluează situaţia politică: „E o vorbă valahă care spune că acela care bea din apa Dâmboviţei nu mai poate să-i părăsească malurile. Mi-e greu să înţeleg cum pot fi oamenii bucuroşi să stea într-un loc aflat în calea năvălirilor ruseşti. Dar dacă e vreo fărâmă de adevăr în ce se spune despre apele Dâmboviţei, atunci moscoviţii şi musulmanii trebuie să fi băut mult din aceste ape”. Nu pot decât să recomand lectura de ansamblu a volumelor din seria Vintage: pe lângă un contur de ansamblu al veridicităţii reconstituite, vom descoperi farmecul unor povestiri de care altfel n-am fi aflat. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara