Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Jurnal:
Călătorie în Ţara Kangurului de Ilie Rad


Am ales, pentru aceste însemnări ale călătoriei mele în Australia, parafrazarea titlului unei cărţi publicate de Mihail Sadoveanui în 1937, }ara Kangurului, de care nu ştiam până am ajuns "la antipozi". E o carte prea puţin cunoscută şi comentată de exegeţii marelui scriitor. Am găsit-o în biblioteca Monicăi, gazda noastră, care are aproape toate cărţile româneşti despre Australia. E adevărat că lucrarea lui Sadoveanu nu era în ediţia princeps, ci în volumul 22 (Cuibul invaziilor. }ara Kangurului. Lisaveta. Cântecul Mioarei, Editura Minerva, Bucureşti, 1973), ultimul volum din seria de Opere, publicată, sub supravegherea autorului, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, ediţie îngrijită de Constantin Mitru, apărută între anii 1954-1973.

Primul lucru pe care trebuie să îl explic este de ce Sadoveanu a ortografiat cuvântul kangur cu k (într-o mai veche carte de-a mea, Stilistică şi mass-media, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1998, am explicat valoarea simbolică a acestei litere, ale cărei conotaţii sunt "înfricoşătoare", când apar în cuvinte precum: KGB, NKVD, Ku-Klux-Klan, atak, Diktatul de la Viena etc. Îmi amintesc că o publicaţie imundă, care a apărut la Cluj, în anii '90, şi-a ortografiat astfel firma: A.T.A.K. la persoană!). Vorbind despre fauna Australiei, Sadoveanu scrie: "Nu mai vorbesc de acea curioasă echidnă, care are un plisc aşa de lung şi de filosofic; nici de Kangur, pe care sânt silit să-l ortografiez aşa din pricină că numai acest K poate înfăţişa exotismul, ciudăţenia şi silueta unui asemenea mamifer" (op. cit., p. 141).

Am aterizat la Melbourne joi, 25 iunie, după aproape 37 de ore de drum, din care 22 cu avionul, pe ruta Budapesta-Frankfurt-Singapore-Melbourne. Pe cât de încântaţi (sunt împreună cu soţia mea, Doina) fuseserăm în urmă cu două luni, când am obţinut viza electronică australiană în circa două ore, pe atât de umiliţi ne-am simţit în aeroportul din Melbourne: după ce ne-am recuperat bagajele (slavă domnului, acestea nu s-au pierdut!), am fost luaţi în primire de trei funcţionari, care ne-au cerut să ni le punem pe o masă, după care le-au scotocit cu migală, aşa cum se întâmpla la vămile româneşti, în primii ani de după Revoluţie. Ulterior, am aflat că vina o poartă un grup de infractori români, care au spart aici bancomate, au furat etc. Găsind câte două exemplare din cărţile noastre, Eta Boeriu (scrisă de Doina, 2006) şi cartea mea, De la Moscova la New York (2006), unul din vameşi m-a întrebat ce conţin acestea. I-am spus că prima este o monografie a unei mari poete şi traducătoare din România, iar a doua cuprinde însemnări de călătorie, fiindcă eu sunt şi "oleacă de jurnalist", cum ar fi spus Creangă, şi că voi scrie şi despre Australia (în gând: inclusiv despre umilinţa la care ne supuneţi, dar mi-am înghiţit ultimele cuvinte, fiindcă voiam să scăpăm cât mai repede, ca să ne putem odihni).


La ieşirea din aeroport, unde trona un imens panou publicitar pentru expoziţia "A Day in Pompeii", ne aşteptau Monica şi Henry. Mergem în parcarea aeroportului şi urcăm în maşina lor. Ne îndreptăm spre Glenroy, cartierul unde locuiesc ei şi unde va fi şi reşedinţa noastră. Sunt efectiv şocat de circulaţia pe partea stângă, dar nu trebuie să uităm că Australia a fost colonie britanică, până azi regina Angliei fiind şi Regina Australiei (ca şi a Canadei, Noii Zeelande etc.). Trecem prin cartierul Craigieburn, unde se află firma Securency International Pty Ltd, importantă pentru români, fiindcă aici s-au tipărit primele emisiuni monetare pe polimer, respectiv "ronii", România fiind, atunci, printre puţinele ţări din lume care au folosit un astfel de suport pentru bancnote, care sunt rezistente la uzură şi foarte greu de falsificat (în prezent peste 30 de state folosesc polimerul australian în acest scop, prima ţară fiind, desigur, Australia). Prima bancnotă românească, pe suport de polimer, în valoare de 2000 de lei, a fost lansată la 11 august 1999, când a avut loc eclipsa de soare a secolului. Acum banii noştri se tipăresc în România, după ce au fost achiziţionate tehnologia şi materialele necesare. Există, într-adevăr, multe similitudini între dolarii australieni şi actualii lei ("roni") româneşti (ca mărime, culoare, elemente de siguranţă etc.). Ne luăm în primire camera, apoi decidem să ne odihnim puţin, după atâtea ore de drum, fiind obosiţi ca o armată care mărşăluieşte pe front.

Am fost interesat, cât timp am stat în Australia, de activitatea scriitorilor români de aici. Numele cel mai important este, desigur, al lui Lucian Boz (1908-2003), reprezentant strălucit al generaţiei interbelice, recuperat în cultura noastră, după 1990. O parte din corespondenţa acestuia (cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Ştefan Baciu, N. Steinhardt) a fost publicată de Mircea Popa, la Editura Dacia din Cluj-Napoca (2001).

Al doilea nume cunoscut era Anamaria Beligan. Auzisem întâia oară de numele Anamariei Beligan cu câţiva ani în urmă, mai precis la apariţia popularei cărţi a lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile, faţă de care a avut o reacţie negativă.

Mai aproape de vizita mea în Australia, am avut o altă "întâlnire" cu Anamaria Beligan. O studentă la jurnalism, Zenaida Chilinţan, realizând o antologie de interviuri cu popularul actor Florin Piersic, mi-a adus un interviu, realizat de Octavian Sava, în care actorul reproduce un e-mail pe care Radu Beligan îl primise de la fiica sa din Australia. E-mailul m-a înduioşat, având în vedere relaţiile tot mai reci, mai distante, care există azi, între părinţi şi copii, din motive pe care nu vreau să le analizez aici. Iată un fragment din acest e-mail: "Tătic divin,/ Azi ş...ţ am avut starea cuvenită ca să vizionez CD-ul cu Străini în noapte ş...ţ. Rezultatul: am plâns ca un miel, sunt copleşită de tot ce am văzut şi auzit, dar mai ales de formidabilul tău talent de detectiv de texte, traducător, producător, regizor, adică: OM DE TEATRU ABSOLUT. ş...ţ/ N-am cuvinte să-ţi spun cât mă simt de mândră şi de privilegiată că mă trag dintr-un asemenea Tătic./ Cu eternă admiraţie, fericire şi bucurie,/ A ta, Măriutza./ 12 octombrie, 2007". Cum am scris cândva un mic eseu despre relaţia dintre părinţi şi copii (publicat în cartea De la Moscova la New York, 2006), mesajul de mai sus mă interesa şi din acest punct de vedere. Doina o ştia pe Anamaria Beligan din prestaţia avută la emisiunea "Profesioniştii", de Eugenia Vodă, unde a parat, cu eleganţă şi diplomaţie, tendinţa realizatoarei care, în mod surprinzător, încerca să o aducă pe invitata ei spre zona de cancan şi senzaţional.

Anamaria Beligan este fiica cea mare a actorului Radu Beligan, fiind stabilită de 27 de ani în Australia. Este căsătorită cu Valeriu Câmpan, operator de film. S-a născut la 15 noiembrie 1958, la Bucureşti, unde a şi copilărit. Este absolventă a Liceului de Engleză "C.A. Rosetti" din Bucureşti şi a Secţiei de Regie de film (promoţia 1981) a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică "I. L. Caragiale". După absolvire este regizor la Studioul "Alexandru Sahia" din Bucureşti, iar în 1982 părăseşte România şi, după şapte luni petrecute într-un lagăr din Germania, emigrează în Australia. Lucrează ca scenarist şi regizor, la Melbourne, şi predă la Australian Film and Television School din Sydney. În 1988, înfiinţează, alături de soţul ei, compania independentă de producţie Athanor. Urmează un masterat în lingvistică la Universitatea Monash din Melbourne şi obţine Premiul Editurii Cambridge University Press pentru rezultatele universitare. Un curs de "Creative writing", din cadrul masteratului, o va impulsiona să scrie şi să se apropie de literatură. Scrierile ei au apărut în diverse publicaţii australiene (RePublica, Voices, Quadrant), româneşti (Arc, Orizont, Ramuri, Vatra, Familia, Literatorul) şi electronice (Exquisite Corpse, Respiro, Lolocur), precum şi în mai multe antologii australiene şi româneşti (de pildă, Cartea cu bunici, apărută la Humanitas, în 2007). A debutat editorial cu volumul de proză scurtă, Încă un minut cu Monica Vitti (Polirom 1998), care va apărea şi în varianta engleză, A Few More Minutes with Monica Vitti (2002; ediţia a II-a, 2006), care a fost bine primită nu numai în România, ci şi în Australia, fiind una din cele trei cărţi de proză scurtă nominalizate pentru un premiu australian. La aceeaşi editură din Iaşi va publica romanul Scrisori către Monalisa (1999), care a fost în topul de vânzări mai multe luni. Ultimele două cărţi (Dragostea e un trabant, 2003, şi mamabena.com, 2005) au apărut la Editura Curtea Veche, tot din Bucureşti, al doilea titlu fiind un roman despre emigranţii români, acţiunea petrecându-se deopotrivă în România şi în Australia. Cărţile, scrise direct în engleză, le traduce împreună cu mama ei, Doamna Dana Lovinescu, soţia dramaturgului Horia Lovinescu. Este deja inclusă în Dicţionarul general al literaturii române, în prezentarea elogioasă a lui Dan C. Mihăilescu. Povestim despre ecoul cărţilor sale în România şi aflăm că este foarte dezamăgită de colaborarea cu editurile la care a publicat, încât, la sugestia lui Gabriel Chifu, vrea să-şi publice acum viitoarea carte la Cluj, la Editura Limes. Îi arăt dezavantajele de a publica o carte în provincie, la o editură fără reţea puternică de difuzare, dar rămâne neînduplecată.

În timpul discuţiilor, aflu că Doamna Lovinescu a fost interpretul oficial, pentru partea australiană, în timpul vizitei lui Ceauşescu în Australia, din mai 1989, ultima lui vizită într-o ţară occidentală. Îmi imaginez câte detalii interesante deţine Doamna Lovinescu despre acea vizită, dar nu am reuşit să i le smulg, dată fiind discreţia care o caracterizază.

Spre deosebire de alţi emigranţi pe care i-am cunoscut aici, mai ales scriitori, toţi cu povara exilului, familia Beligan mi se pare una perfect integrată în ţara de adopţie, fericită şi fără angoase existenţiale, cauzate de ruperea de patria originară. La plecare ne oferă un autograf pe volumul Dragostea e un trabant: "Pentru Doina şi Ilie, în amintirea unei seri de iarnă melburneze! Cu drag, Anamaria, iulie 2009".

Un scriitor pe care nu l-am întâlnit, dar am purtat cu domnia sa o intensă corespondenţă, este poetul Ioan Miclău. Născut la 25 decembrie 1940, în com. Gepiu, jud. Bihor, ca fiu al lui Mihai Miclău şi al Catiţei (n. Soros), agricultori, Ioan Miclău, după clasele primare şi gimnaziale, urmează Şcoala de Meserii din Beiuş (1956-1959, şcoală urmată şi de Alexandru Andriţoiu, viitorul poet şi redactor-şef al revistei Familia), calificân­du-se în meseria de tâmplar. După o şedere de trei luni în Germania, decide să rămână în Vest, plecând la Viena şi cerând azil politic. Este trimis în lagărul de emigranţi de la Traiskirchen, din Austria, de unde, după şase luni, pleacă în Australia. Îşi întemeiază o bibliotecă personală, pe care a adus-o în starea de a-i servi şi pe românii din zonă, iubitori de carte românească, numind-o Biblioteca "Mihai Eminescu", declarându-i public existenţa, în anul 1996. Pe fundalul acesteia a înfiinţat, un an mai târziu, în 1997, revista de artă si cultură Iosif Vulcan, pe care o editează, pe hârtie, timp de 10 ani, până în 2007, când o transformă în variantă on-line.

Ioan Miclău a publicat următoarele volume de versuri, proză, teatru şi publicistică: Romanian Life, antologie, Cringila (Australia), 1986; Do you know the time?, Cringila, 1988; Fiica zeiţei Vesta, Cringila, 1988; Cetatea de Foc a Port Kemblei, Cringila, 1989; Versuri de durere, Editura Eminescu, Oradea, 1990; Florile Crişurilor, versuri, Imprimeria de Vest, Oradea, 1991; Unde eşti, dulcea mea copilarie!, Cringila, 1991; Cântarea Primăverii, Editura Eminescu, Oradea, 1992; Teatru, Editura Cuget Românesc, Malovăţ, Jud. Mehedinţi, 2005; Poezii alese, vol. I, Editura Cuget Românesc, Malovăţ, 2005; vol. II, Editura Cuget Românesc, Malovăţ, 2006; Scrieri în proză, vol. I, Editura Cuget Românesc, Malovăţ, 2006; vol. II, Editura Cuget Românesc, Malovăţ, 2007; Buna ziua, bade Ioane!, Editura Cuget Românesc, Malovăt, 2009.

Colaborează la Voice of Cringila (publicaţie locală), Mercury - Wollongong (ziar local), Kembla News (publicaţie a Companiei BHP-Port Kembla), precum şi la reviste româneşti din Australia (Spirit românesc), Germania (Agero Stuttgart) şi, desigur, România (Povestea vorbei, Oradea; Agora literară şi Cetatea culturală, din Cluj-Napoca; Familia română, Oradea şi Baia Mare, Crişana, Confederaţia "Eminescu" şi Jurnal bihorean din Oradea, Suflet nou din Comloşu Mare), la care se adaugă propria sa revistă, Iosif Vulcan. Este membru în mai multe asociaţii culturale: Australian Society of Autors (ASA, Sydney), PEN-Sydney Centre, SCWC-Wollongong Centre, Academia de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA) din Oradea, Liga Scriitorilor din România etc. A colaborat la numeroase volume colective cu evocări, poezii, povestiri etc.

La Melbourne activează apoi Benşoneţ Todică, jurnalist şi autor de filme documentare, care aşteaptă debutul editorial, cu volumul Între două lumi, Aurelia Satcău, care a publicat deja volumul O cultură în flăcări (Bucureşti, 2006), iar la Sydney este foarte activ George Roca, autorul volumului Dezvoltarea arhitecturii în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt (Bucureşti, 2004) şi redactorul-şef al publicaţiei Spirit românesc. Am recomandat acestor scriitori, ale căror cărţi nu le-am găsit în bibliotecile din ţară (excepţie făcând Anamaria Beligan) să îşi trimită lucrările publicate şi revistele pe care le editează şi la bibliotecile din România, pentru a intra în circuitul cultural şi ştiinţific românesc. De asemenea, i-am sfătuit să se supună şi judecăţii criticilor profesionişti. Trimise doar la prieteni, aceştia le recenzează cărţile adesea cu indulgenţă şi exclusiv hagiografic, văduvindu-le de o analiză critică, obiectivă.

Există în Australia o foarte intensă activitate revuistică în limba română, de care se ştie prea puţin în România. Domnul Cristian Crăciun, de pildă, mi-a adus colecţia aproape integrală a revistei Timpul, apărută în intervalul 1992-1995, tipărită cu mari greutăţi financiare şi de altă natură (internetul era abia la început atunci, iar acum ştim avantajele uriaşe ale acestuia).

La Parohia Ortodoxă Română din Melbourne l-am întâlnit pe părintele Dumitru Coman, un om cu vocaţia preoţiei şi cu o blândeţe de patriarh (aşa mi s-a părut părintele Coman, încă de la prima întâlnire). Domnia sa ne spune că a lucrat mulţi ani la Patriarhia Română, în calitate de casier, şi că îl cunoaşte bine pe actualul Mitropolit Bartolomeu, care era atunci directorul Editurii Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Ştie că a publicat recent volumul de Memorii, apărut la prestigioasa Editură Polirom. Îi promit un exemplar, pe care i-l voi trimite imediat ce mă voi întoarce în ţară. Evocăm realităţi culturale şi literare clujene, dar nu numai. Părintele Coman i-a cunoscut pe Nichifor Crainic, pe Petre }uţea şi pe alţi mari intelectuali români.

Parohia a editat revista Altarul străbun (1972-1987), difuzată în toată Australia. Din 1988 apare, trimestrial, Facla, ca supliment la Altarul străbun, cu articole şi eseuri privind istoria şi cultura naţională, teologia, informaţii privind activitatea parohiei etc. Unele articole sunt scrise în limba engleză, fiind apreciate de autorităţile australiene pentru conţinutul lor. Parohia editează în prezent un Buletin parohial, cu interesante articole despre viaţa bisericească. Numărul pe care ni l-a oferit (anul 8, nr. 24, aprilie 2009) este dedicat Învierii Domnului şi conţine, între altele, un florilegiu de poezii despre Înviere, avân­du-i ca autori pe George Coşbuc, Tudor Arghezi, Mihai Eminescu, Alexei Mateevici şi Vasile Militaru. Tot aici este de reţinut un portret al părintelui Dumitru Stăniloae "poate cel mai mare şteologţ al întregii Ortodoxii, de la Grigore Palamas încoace", cum s-a spus, portret urmat de câteva din reflecţiile marelui teolog.

Am vizitat la Melbourne două faimoase expoziţii: Salvador Dali şi O zi în Pompei, rămânând uimit de eforturile organizatorilor pentru a aduce în îndepărtata Australie valori inestimabile ale artei şi culturii europene (mă întreb cât or fi încasat firmele de asigurări pentru transportul exponatelor), ca şi de concepţia modernă de muzeu, care înseamnă nu numai piese expuse, ci şi conferinţe, dialoguri, lecturi, workshopuri, ca să nu mai vorbesc de utilizarea tehnicii moderne în completarea expoziţiei.

La Melbourne există două posturi de radio care emit şi în limba română, cărora le-am acordat şi eu câte un interviu. Primul, care sărbătoreşte în acest an două decenii de existenţă, se numeşte 3zzz, fiind radioul minorităţilor din Australia, la care lucrează, între alţii, şi jurnalistul "voluntar" Eugen Ionescu, colaborator la ziarul Bursa din Bucureşti. Al doilea este departamentul românesc al cunoscutului SBS (Special Broadcasting Service), una din cele mai importante corporaţii de radio şi televiziune din Australia, unde l-am întâlnit pe Gabriel Alexandrescu, cântăreţ de operă, devenit jurnalist ad-hoc.

Domnul Eugen Ionescu este o adevărată istorie vie. Am vizitat împreună faimosul ACMI (Australian Center for the Moving Image), unde urma să se prezinte, graţie demersurilor sale, cel mai recent film al lui Radu Gabrea, Călătoria lui Gruber, cu Florin Piersic Jr. în rolul principal. Eugen Ionescu (devenit "personaj literar" în două cărţi semnate de Ioan Chirilă) are prieteni şi cunoştinţe în toate mediile româneşti, de la scriitori şi ziarişti (Adrian Păunescu, Ovidiu Ioaniţoaia), continuând cu artişti (Florin Piersic, Al. Arşinel, Stela Popescu, Dan Puric) şi regizori de film (Radu Gabrea), până la oameni politici precum Regele Mihai, Ion Iliescu sau Emil Constantinescu (mi-a arătat, din arhiva personală, o emoţionată scrisoare primită de la Emil Constantinescu, precum şi cărţi cu autograf de la Ion Iliescu).

Cum spuneam, domnul Eugen Ionescu are o biografie impresionantă. Este fiul adoptiv al lui Alexandru Ionescu, de profesie inginer, cu studii la Pittsburg (SUA), făcute în anii '30. Acesta a ocupat funcţii de conducere la Societatea Româno-Americană din Bucureşti, care se ocupa cu exploatarea petrolului. După război, respectiv după declanşarea "razboiului rece", a fost acuzat de spionaj în favoarea imperialismului american şi condamnat la 18 ani de temniţă, din care, finalmente, a executat doar 9. O parte din anii de închisoare i-a executat în domiciliul forţat ("ales", cum se exprima propaganda oficială) din satul Lăteşti, din Bărăgan. Eugen, care era pe atunci adolescent, şi-a vizitat tatăl de nenumarate ori (acasă avea să ne arate, din albumul de familie, o fotografie din timpul acestei vizite, în faţa unei case din chirpici. Fotografia este ea însăşi un document important, care va trebui publicat. Nu am apucat să verific dacă, în lucrarea sa, Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956, Editura Amarcord, Timişoara, 1997, Smaranda Vultur a publicat astfel de fotografii.) Acolo i-a cunoscut pe Nicolae Balotă (despre care ştie că pregăteşte un volum memorialistic vizând domiciliul său forţat de la Lăteşti), pe Adrian Marino (cu care a jucat nenumarate partide de tenis de masă!), pe Ghiţă Pop, pe Maria Antonescu şi pe şoferul Mareşalului. De la Maria Antonescu a aflat că ordinul de executare a lui Antonescu a venit de la ruşi şi că guvernul român i-a întrebat înainte pe aliaţi dacă au nevoie de acesta la Procesul de la Nürenberg. Cum răspunsul aliaţilor a fost negativ, s-a trecut la execuţia acestuia, în urma procesului numit al Marii Trădări Naţionale.

În timpul regimului comunist, a fost în România în fiecare an (începând cu 1971), fără să fie obligat să devină colaborator al Securităţii. În mai 1990, a intrat în clădirea Comitetului Central al PCR din Bucureşti, recuperând câteva documente importante şi volume care urmau să fie distruse. Ca membru activ al comunităţii româneşti din Melbourne, a sprijinit vizita în Australia a unor oameni politici români (Emil Constantinescu), artişti (Stela Popescu, Al. Arşinel, Florin Piersic, Tudor Gheorghe, Dan Puric ş.a.). Ca jurnalist, a realizat ample interviuri cu Regele Mihai, Emil Constantinescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Nicolae Văcăroiu, Radu Vasile, Petre Roman şi alţii. Ne-a recomandat să citim şi volumul memorialistic al lui Ivor Porter, Operaţiunea "Autonomus" (Humanitas, 1991), despre perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din care am aflat, între altele, senzaţionala informaţie că Liviu Rebreanu a fost împuşcat într-un automobil, la 23 august 1944, decedând câteva zile mai târziu (a se vedea şi articolul semnat de Traian D. Lazăr, Liviu Rebreanu - ultimele zile, din România literară, nr. 28, 2009).

Graţie internetului, am rămas tot timpul conectat cu ţara şi cu lumea. Mă aflam în drumul spre Melbourne, când a murit profesorul Matei Călinescu, pe care l-am întâlnit la Cluj, la o conferinţă excepţională despre Mateiu Caragiale. Cât timp m-am aflat în Australia, au murit Michael Jackson şi actriţa americană Farrah Fawcett. Dintre români, cel mai mult m-a îndurerat moartea prietenului meu de la Nisa (Franţa), Ştefan J. Fay. Acesta a murit cu câteva zile înainte de a împlini vârsta de 90 de ani. În România literară (nr. 25, 2009) am publicat articolul aniversar Ştefan J. Fay la 90 de ani, care, prin forţa împrejurărilor, s-a transformat într-un necrolog. Cu două zile înainte de a pleca "în altă galaxie", cum zicea Eliade, primise de la mine volumul Scrisori de la Ştefan J. Fay, în care am publicat cele 200 de scrisori primite de la marele meu prieten, de-a lungul a 21 de ani. Dan C. Mihăilescu mi-a promis că le va prezenta la emisiunea lui de la ProTV, "Omul care aduce cartea". Ştefan J. Fay sau Işta, cum mi-a îngăduit să-i spun, presimţea că "nu mai e mult până departe", iar ultimele lui scrisori sunt cu adevărat tulburătoare. Merită citite şi spun asta nu pentru a-mi face reclamă propriei mele carţi, ci din convingere pentru mesajul lor, inspirat parcă din deşertăciunile psalmistului!. În mod neaşteptat a murit profesorul Dumitru Irimia, de la Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi, cu care aveam excelente relaţii de prietenie şi colaborare (a participat la două simpozioane naţionale de jurnalism, organizate la Cluj-Napoca).

Nu puteam să plecăm din Australia fără a face o scurtă vizită la Sydney, cel mai important oraş al ţării, aflat într-o permanentă competiţie cu Melbourne (au concurat inclusiv pentru statutul de capitală. Până la urmă a câştigat... Camberra!). E interesant faptul că ambele oraşe îşi trag denumirea de la doi demnitari englezi: Melbourne, fondat în 1835, de către John Batman şi John Pascoe Fawkner din Tasmania, se numeşte aşa după numele primului ministru britanic de atunci, Lordul Melbourne (1779-1848), Sydney (întemeiat în 1788) numindu-se astfel în onoarea ministrului de interne britanic, Thomas Townshend, Lord Sydney (1732-1800).

Cine n-a văzut, măcar o dată, imagini cu Opera House din Sydney? Dat fiind faptul că Australia este cu 7 ore înaintea României, Anul Nou vine aici mai repede. Televiziunile transmit întotdeauna imagini cu focurile de artificii de pe Harbour Bridge, podul aflat vizavi de clădirea celebrei capodopere arhitecturale a lumii moderne. Clădirea Operei a fost realizată după un proiect al arhitectului danez Jřrn Utzon, pe care îl şi vedem într-un film documentar, vorbind în faţa presei despre proiectul său. Acesta avea 30 de ani când s-a înscris la concurs cu acest proiect foarte îndrăzneţ, cu acoperişul în formă de scoici suprapuse, care au o înălţime de 60 de metri.

Ideea de a construi o clădire pentru Operă s-a născut în anii '40, iar cel care a avut sugestia "locaţiei" (în vârful promontoriului Bennelong, ceea ce face ca faimoasa cladire să fie înconjurată din trei părţi de apă) a fost Eugene Goossens, directorul Conservatorului Naţional din Sydney. În 1955 s-a lansat un concurs, la care s-au trimis 233 de propuneri, din 32 de ţări, premiul câştigătorului fiind de 5000 de lire sterline. Filmul documentar ne prezintă câteva din aceste proiecte. Construcţia a durat 17 ani (1956-1973), dar nici acum nu este finalizată complet. În 1965, guvernul care organizase consursul s-a schimbat cu altul, care nu a mai fost de acord cu planurile de amenajare interioară a clădirii, extrem de costisitoare (e suficient să arăt că, iniţial, costul clădirii era estimat la 7 milioane de dolari, în final ajun­gându-se la ...peste 100 de milioane de dolari, deci de aproape 15 ori mai mult!). S-a ajuns la un adevărat conflict între arhitect şi guvern, din cauza costurilor exorbitante ale clădirii, în cele din urmă Jřrn Utzon demisionând, luându-şi proiectul şi plecând acasă! Rolul lui a fost preluat de către arhitectul australian Peter Hall, care a adus modificări designului interior al clădirii.

Inaugurarea oficială a clădirii a avut loc în anul 1973, în prezenţa Reginei Elisabeta a II-a, care este şi Regina Australiei. S-a organizat atunci un concert, cu Simfonia a IX-a de Beethoven.

*

M-am întors din Australia încântat de cele văzute. Nu poţi să nu iubeşti o ţară, când vezi cât de mult face aceasta pentru cetăţenii ei. Sadoveanu, pe care l-am pomenit la începutul acestor însemnări, numea Ţara Kangurului, nu fără temei, "patria celor mai nobile manifestări umane". Şi avea perfectă dreptate!