Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Clipe ţinute în loc de Grete Tartler

În Timeus, Platon numea muzica „aliat al sufletului nostru...care încearcă să aducă la ordine şi unison mişcările lui”. Zubin Mehta este unul dintre acei dirijori care ştie să creeze astfel de stări purificatoare, ştie cum să închidă marile noastre asimetrii, agitaţii. Cu un zâmbet dirijează deopotrivă orchestra şi entuziasmul ascultătorilor. A fost o bună inspiraţie să fie programat la începuturile Festivalului, fiindcă se poate spune că l-a pus în frază. Bruckner, Mahler, care fac parte din punctele sale forte (din 1964, când a venit prima oară în România, cu a VII-a de Bruckner, şi până la interpretarea de acum a Simfoniei a VIII-a, cu marile sale valuri în crescendo, cu citatele din Wagner, filigranările harfelor, monumentalismul alămurilor, dar mai ales cu acel Adagio considerat unul din cele mai cutremurătoare momente din istoria muzicii) i-au dat mereu prilejul să-şi arate marea sa forţă interioară. De prisos să mai vorbim despre perfecta conlucrare cu Orchestra Filarmonică din Israel, inclusiv în concertul din 1 septembrie (când n-a dirijat pe dinafară, ca în seara precedentă), cu Vox Maris de Enescu şi Simfonia a IX-a de Mahler. Am ascultat sub bagheta lui o simfonie în care motivul legănător Leb wohl, momentele de fortissimo vital şi cele morendo, scherzo-ul grotesc amintind momentele aspre, caricaturale ale vieţii – pe care nu le putem, din păcate, ignora – rondo-ul şi Adagio-ul final anunţă despărţirea de clasicismul vienez şi trecerea spre muzica nouă. Cu această mare Abschiedssinfonie, care face pasul dincolo de imperiul tonal, orice orchestră îşi defineşte amplitudinea. Nu numai intrările de cristal ale suflătorilor, nu numai valul cald, emoţional, al cordarilor, ci şi o înţelegere a felului cum pot fi integrate dizarmoniile, cu sensul lor omenesc, prea omenesc.

Cu totul altfel concertul din 3 septembrie, al Berliner Philharmoniker, dirijat de Sir Simon Rattle, cu Variaţiunile pe o temă de Frank Bridge op. 10 de Britten şi Simfonia nr. 4 în do minor op. 43 de Şostakovici. Desăvârşirea tehnică a trecut aici dincolo de emoţie, toată arhitectura, mai mult decât impecabilă, uluind prin monumentalitate, dar şi prin finisarea oricărui detaliu. Punctul de orgă din final, cele două note repetate obsesiv în morendo, vor rămâne, probabil, definitiv în amintirea publicului, ca un sigiliu al acestui festival, ultimul din “era Holender”.

În afară de aceste highlight-uri orchestrale ale primei săptămâni, la care se adaugă magnificele construcţii de lumină ale lui Christian Thielemann cu Staatskapelle Dresden, dar şi Mahler VIII cu Filarmonica George Enescu, sub bagheta lui Cornelius Meister (care l-a impus, pe lângă deja cunoscutele voci wagneriene Stefan Vinke şi Sorin Coliban, pe baritonul Şerban Vasile, despre care e de crezut că va fi un viitor star la Bayreuth) trebuie amintite câteva reuşite camerale, între care îşi au locul şi nume româneşti: cvartetul Belcea, ansamblul Profil (dirijat de Tiberiu Soare, cu lucrări de Cornel Ţăranu, Călin Ioachimescu, Alexandru Ştefan Murariu, Cristian Lolea, Gabriel Iranyi, Mihai Măniceanu, Dan Dediu), cvartetul Musica Nova (Florian Popa, Frederic Moreau, Dorel Fodoreanu, Mara Dobrescu, având în program Enescu, Batok şi Messiaen, «Quatuor pour la fin du temps»), trio Contraste (Ioan Bogdan Ştefănescu – flaut, Sorin Petrescu – pian, Doru Roman – percuţie) şi ansamblul Hyperion.

Mă voi opri la concertele ultimelor două formaţii, programate în miezul zilei la Sala Mică, unde (cu aerul condiţionat oprit şi canicula aferentă) nu au ajuns poate atât de mulţi ascultători cât ar fi dorit (în plus, interpreţilor li s-ar fi cuvenit ceva mai multă atenţie logistică – nu intru în amănunte, spre a nu irosi spaţiul). Ansamblul Hyperion, sub bagheta israelianului Ilan Volkov, dirijorul Filarmonicii din Islanda, a impresionat prin coeziunea instrumentiştilor, atât de receptivi la contrastele şi culorile muzicii spectrale scrise de Horaţiu Rădulescu, Iannis Xenakis, Ana-Maria Avram, Iancu Dumitrescu, împletind „semnale Morse alchimizate în computer” cu mari dezlănţuiri în fortissimo. Cât despre trio Contraste, am avut, datorită lor, şansa de a reasculta câteva capodopere ale muzicii contemporane – aflate şi ele sub semnul culorii, şi, nu în ultimul rând, al ironiei: Incantaţia lui Lucian Meţianu, Konvergent de Eugen Wendel, Dialogi de Myriam Marbe, pe jucăuşele versuri ale lui Christian Morgenstern, Troiţe de Doina Rotaru, unde tragismul nucleelor dinamice şi meditative se împacă într-un final melopeicortodox, Două poeme de V.Munteanu (cu contribuţia actorului Dan Apăvăloaie, creator de atmosferă blagiană), îndrăcita Rhythmodie a lui Nicolae Brânduş (performance de virtuozitate a percuţionistului Doru Roman, care a interacţionat incredibil cu publicul), Design-Dasein de Anatol Vieru, ironicul Trident al lui Adrian Iorgulescu, dar mai ales flash-urile sonore numite Spectacol pentru o clipă (I-VI) ale lui Octavian Nemescu, intersectând programul cu cascade jucăuşe, ori momente de tăcere şi meditaţie. Oarecum, riposte la lucrările ample ale lui Octav Nemescu, sau pur şi simplu clipe fericite pe care compozitorul a reuşit să le ţină în loc.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara