Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
Călinescu for ever de Barbu Cioculescu


Concepută de Dinu Pillat în ultimul an de apartenenţă la Institutul de istorie şi teorie literară "G. Călinescu" din Bucureşti, ce avea să fie şi ultimul său an de viaţă, antologia de texte privind omul şi opera călinesciane a avut de aşteptat până la apariţie un sfert de veac, ultimele două lustre înscriindu-se tocmai în perioada postrevoluţionară, de-a lungul căreia s-a discutat îndelung şi contradictoriu pe seama personalităţii şi operei acestuia.
Datorăm lui George Muntean repunerea pe rol a lucrării, cu o doctă prefaţă lămurind nu numai tribulaţiile cărţii, ci şi relaţiile speciale de la magistru la discipol, relaţii între fascinaţie şi revoltă, aşa cum ştim, ca martori, dar cu un constant devotament şi acea largheţe în dăruire a lui Dinu Pillat, onorate de magistru în zilele lui bune şi, credem, în secret şi în celelalte.
În nota sa de ediţie, Dinu Pillat releva a o fi conceput la zece ani de la trecerea în nefiinţă a profesorului, încercând ceva mai mult decât o selecţie convenţională de texte omagiale, respectiv mergând pe ideea confruntării dintre cele mai interesante luări de poziţii suscitate de proteica operă şi personalitate a lui G. Călinescu, reacţii aşa cum s-au petrecut în conştiinţa contemporanilor lui. Era vorba, deci, de un decupaj dialectiv, la îndemâna cititorului, de texte semnificative. Din culegerea de factură monografică, editorul îşi propunea să reconstituie, într-un spirit liber şi deschis, prin urmare fără tendinţe unilaterale, o personalitate, funcţie de variata, bogata, enorma ei operă. Într-o altă notă, din 1999, de această dată, a lui George Muntean se consideră că, apărând atât de târziu, volumul are aspecte care datează dar, compensativ, respiră şi un anumit parfum de epocă, aceasta "reflectată de un om de fineţea şi conştiinciozitatea lui Dinu Pillat." Vom spune de la bun început că n-am sesizat aceste aspecte, o dată ce esenţialul despre G. Călinescu a fost afirmat tocmai în deceniile cuprinse în paginile antologiei şi anume de condeie care, sigur, lipsesc astăzi. Dar şi de către critici ce-şi continuă în zilele noastre magistratura, fără să-şi renege cele atunci scrise. Tineri, pe atunci, maturi acum.
Oricum, editarea cărţii nu putea fi condiţionată de vreo aniversare sau de orice accent calendaristic. Lucrarea este, aşa cum sub ochii noştri se construieşte, un excepţional instrument de lucru, iar pentru spiritele imaginative, romanul unei creaţii, al unui singular creator. Cele nouă mari capitole au fost gândite pe schema: Începuturile, Viaţa lui Eminescu, Istoria literaturii române, Teatrul, Poezia, Romanul, Criticul, Omul. Unicul text al editorului priveşte amintirea omului - "L-am văzut pe G. Călinescu, pentru prima oară, la începutul lui 1945, când a venit de la Iaşi, ca profesor la Facultatea de Litere din Bucureşti. Până atunci îl ştiusem numai dintr-un desen al pictorului Ştefan Dimitrescu, reprodus în Istoria literaturii române."
Ideea unei antologii referitoare la opera şi personalitatea călinesciane putuse fi cu atât mai atrăgătoare în cadrul lucrărilor la Institut, cu cât nu totdeauna tematica acestuia strălucea în originalitate şi, de asemenea, pentru că personalităţile cele mai de seamă ale vieţii culturale româneşti se pronunţaseră în temă, parcă pretinzând antologarea: G. Ibrăileanu, E. Lovinescu, Paul Zarifopol, Mihai Ralea, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Pompiliu Constantinescu, Al. Philippide, iar din generaţiile pe atunci tinere, Nicolae Manolescu, Al. Paleologu, Ion Negoiţescu, Adrian Marino, Nicolae Balotă, Alexandru George, Marin Preda. Lăsate la o parte, dintr-un vast repertoriu, au fost texte de factură repetitivă, aflătoare în alte culegeri sau victime ale unui spaţiu îngrădit: Perpessicius (căruia în antologie i se dă numai răspunsul lui Călinescu!), Mircea Zaciu, Paul Georgescu. Dintr-un scrupul de pudoare nu a fost introdus acel text al lui I. Vitner care vedea în G. Călinescu "un apologet al confuzionismului cultural", iar din cu totul alte motive nu figurează nici textele vitriolante ale extrem-dreptei publicistice - mai cu seamă privitoare la Istoria literaturii române. Nici Pamfil Şeicaru, nici Nichifor Crainic n-ar fi trecut de cenzura comunistă. Totuşi, lipsa câte unei polemici gustoase, cum a fost, de pildă, reacţia lui Ionel Teodoreanu la Cartea nunţii ("Jim, tu m-ai fecundat!") privează antologia de o anumită sare.
Fragmentările unor texte aparţin primului editor; spre cinstea sa, ele nu alterează sensul întregului: au fost dictate din aceleaşi motive de spaţiu. Ca editor secund, care a respectat ingineria sumarului stabilită de Dinu Pillat, George Muntean află un singur cusur culegerii, lipsa unui capitol privind folcloristul. Păcatul ni se pare venial1). De altminteri, preocupările antologatului au fost atât de numeroase, încât ne facem o plăcută datorie enumerându-le, în viziunea lui George Muntean: arhivist înzestrat, conferenţiar public, organizator de cercetări ştiinţifice (de anvergură), îndrumător al tinerilor, deputat conştiincios2), traducător din latină, italiană, spaniolă, franceză etc., autor de manuale şcolare, de sclipitoare aforisme, cugetări, maxime, polemist redutabil, desenator cu talente de arhitect, pictor, urbanist, colecţionar! Ar mai fi putut adăuga, croitor de mode, preparator în filosofie al soţiei - avea puseuri de soţ bun - iubitor de animale. Şi cu siguranţă că mai sunt.
Cercetat sectorial, literatorul ne apare uriaş, fie şi exceptându-i din calităţile mai sus numite. În fapt, plecând de la începuturi, conturate în studii de Nicolae Manolescu şi Dumitru Micu, nici o faţetă a creatorului nu rămâne în umbră: Dinu Pillat moştenise de la tatăl său pasiunea pentru antologii, implicit arta alcătuirii lor. Şi, tot astfel, Dinu Pillat a fost una din conştiinţele morale ale epocii - ceea ce este, fireşte, primordial.
Materialul ce i se oferea era imens şi în multe cazuri de prima mână, fie şi numai dacă ne gândim la recolta perioadei interbelice, când s-a şi format opinia publică despre G. Călinescu. A fost meritul major al editorului de a dispune aceste repere de-sine-stătătoare, într-o suită putând conduce linear, dar nu simplist, la o sinteză. Alegând, bunăoară, triada Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Vladimir Streinu în capitolul rezervat Vieţii lui Eminescu, nici unul dintre detractorii biografului, clamoroşi în epocă, neîmpăcaţi plugari pe parcele, nu a fost cuprins în antologie. Când însă vine vorba de Istoria literaturii române, studiile lui E. Lovinescu, Mihai Ralea, Şerban Cioculescu sunt critice în sensul elevat al cuvântului, contrazise doar de Ov.S. Crohmălniceanu. Or, obiecţiile aduse de cei trei sunt de substanţă. Ele l-au nemulţumit profund pe G. Călinescu, forţându-i un răspuns. Mihai Ralea a fost pedepsit prin folosirea unor trăsături de caracter şi de fizionomie în faimosul portret al lui Pomponescu, din Bietul Ioanide (celelalte împrumutate, se pare, de la profesorul Ion Petrovici). Cafeneaua literară a epocii ştia că, la o vreme de la apariţia romanului, invitat imperios şi de urgenţă acasă la G. Călinescu, Ralea şovăise, bănuind că romancierul voia să-i studieze şi alte trăsături pentru o operă viitoare. În realitate, gazda fusese informată de o iminentă arestare a lui Ralea şi intenţiona să-l ascundă la ea în casă, sub o trapă! Şerban Cioculescu, la o teză de doctorat despre lirica lui Dimitrie Anghel, fusese răsplătit cu un referat în care, după ce i se contestau orice capacităţi critice, era recomandat ca fiind cel mai înzestrat, totuşi, din spectrul critic românesc (G. Călinescu a refuzat totdeauna calitatea de critic literar!).
Mihai Ralea scrisese despre fondul sufletesc al autorului Istoriei literaturii române: "Acela al unui mare scriitor barbar, cu temperament acivilizat, neîngrădit de frâne şi convenţii, sălbatic, dezordonat" cu daruri scriitoriceşti depăşind "superb şi de departe insuficienţele şi lacunele" - prin urmare, lucrarea se impunea prin merite literare. În cronica sa, după ce-i trasează autorului Istoriei literaturii române un graţios portret în purul stil al celor din carte, Şerban Cioculescu pune la îndoială calitatea impresionismului călinescian de a îmbrăţişa vastul obiectiv ales, contestând matematic structura acelei lucrări ce expedia în 55 de pagini epoca secolelor XVI-XVIII, pe când secolul literar de la 1779 până la Junimea primise 275 de pagini: "După proporţiile ei, Istoria literaturii române de la origini până în prezent e mai cu seamă un tablou al literaturii moderne şi contemporane, de la Junimea încoace. Începuturile sunt "date peste cap" cu o dexteritate care nu înşeală însă asupra grabei şi nepregătirii", metoda impresionistă neputând ţine loc "de informaţie metodică şi de asimilare organică."
Peste ani, Marin Bucur va replica: "Scopul istoriei literare fiind de a lumina printr-o nouă conştiinţă critică geografia valorică a unei literaturi, este clar iarăşi că recepţia prin individ va fi subiectivă." Prin urmare "ea trebuie să creeze puncte de vedere din care să iasă structuri acceptabile." Cine şi cum stabileşte această acceptabilitate?
Un remarcabil talent al ponderii şi echidistanţei a dovedit Dinu Pillat şi la parcă cel mai fierbinte capitol al antologiei, referitor la proza călinesciană. Se află aici cuprins faimosul articol al lui Marin Preda analizând literatura cu aristocraţi. În epocă, faţă de parada de cultură din studiu, se bănuia lucrul a mai multe mâini la el. Figurează şi cronica lui Al. Piru intitulată De la Bietul Ioanide la Scrinul negru, cu lucide observaţii faţă de compoziţia celui de al doilea: "Scrinul negru e în paginile lui cele mai bune un roman flaubertian, pierdut în cronica prolixă a unor fapte insuficient generalizate artistic, într-o compoziţie de aspect baroc."
Certificând Satiricon-ul lui G. Călinescu, Nicolae Balotă constată la romancier lipsa vocaţiei tragicului - cât ne priveşte considerăm operând mai îndată limitele stilistice ale prozatorului, ceea ce, poate, duce tot acolo - cu verdictul: "Rareori într-o operă literară moartea modernă a tragicului poate fi mai uşor urmărită ca în opera imaginarului călinescian."
Judecăţile de astăzi, păstrând aceleaşi înalte procente pentru Enigma Otiliei şi Bietul Ioanide se pronunţă mai direct faţă de Scrinul negru - vezi, bunăoară, punerile la punct ale lui Alexandru George, dintr-un recent articol publicat în Adevărul literar şi artistic. Şi nu numai. De altfel, în articolul antologat, Alexandru George recepţiona critic opiniile călinesciene la adresa prozei româneşti interbelice - de magistru considerată de un psihologism exagerat, neavenit momentului cultural: "În timp ce G. Călinescu debita în stil sentenţios aceste enormităţi, sub ochii lui se ivea o literatură de o complexitate, de un rafinament şi de o complicaţie care dezminţeau afirmaţiile sale..."
Probele erau înseşi capodoperele romaneşti ale perioadei. Acceptat d.p.d.v. artistic, Bietul Ioanide îi apare criticului ca iluminând un paradox: "În sfârşit, un roman de specia celor pe care G. Călinescu le consemna sarcastic în perioada anilor '30".
La capătul îmbelşugatului excurs ce nu l-a neglijat pe G. Călinescu critic al literaturii universale (Adrian Marino), pe poet (Ştefan Augustin Doinaş), pe dramaturg, publicist, un departament se dedică opiniilor generale ("gânduri") despre G. Călinescu, de fapt capitolele VIII-IX, unde citim şi o directă implicare memorialistică a lui Dinu Pillat, reflexiuni despre om, cu girul maximei onestităţi: "În scurtul răstimp cât i-am fost asistent la catedra de la Facultatea de Litere din Bucureşti, G. Călinescu mi s-a părut un om puţin sociabil. Mai mult, la epoca de atunci, îl credeam şi mizantrop. Peste un număr de ani însă, întâmplându-se să ajung a lucra din nou sub conducerea sa, de astă dată la Institutul de istorie literară şi folclor al Academiei, într-un colectiv restrâns de cercetători, constituit mai ales din elemente tinere, am avut surpriza de a vedea pe G. Călinescu mult mai apropiat, umanizat într-un fel, ieşit parcă din rezerva de geniu solitar." De atunci şi multă vreme mai apoi, dacă nu mereu, Dinu Pillat a văzut în G. Călinescu un alt părinte spiritual.
Când antologiei nu i s-ar fi adăugat şi o Addenda, însumând răspunsuri ale însuşi celui studiat, la defăimări, critici, obiecţii ori eronate interpretări, o coloană ar fi lipsit unui aşa de cuprinzător edificiu. Cel care - cum se exprimă - cu nici un cuvânt nu şi-a închipuit că o carte precum Istoria literaturii române va scăpa de reclamaţiuni violente, răspunde, într-o "simplă convorbire de idei" lui E. Lovinescu - cel care de la început socotise că G. Călinescu nu era indicat a scrie o Istorie a literaturii. Rândurile din E. Lovinescu ("Dl. Călinescu este un anxios, un susceptibil, stăpânit de mari ambiţiuni, un spirit bănuitor, tenebros şi extrem de combinativ, cu o lamentabilă instabilitate de caracter...") sunt calificate de curată delaţiune.
De o ghilotină are parte Perpessicius, tratat ca denigrator al Enigmei Otiliei, când îl refuzase, ca personaj verosimil, pe Stănică Raţiu. Inimiciţia avea să-l coste scump pe eminescolog, peste ani, la mâna directorului Institutului. Aici, remarcabil final de pamflet: "Dimpotrivă, unii aşa-zişi critici, când li se vorbeşte de un lucru de mâncare oval, alb pe dinafară şi galben înăuntru, se gândesc la o gulie scobită şi umplută cu morcov. Dintre aceşti critici este dl. Perpessicius, care, îl rugăm să ne creadă, n-a înţeles din cartea noastră nimic, absolut nimic."
Reflecţiile pe marginea Scrinului negru răspund punct cu punct, mimând răbdarea, causticelor obiecţii ale lui Marin Preda, nenumit însă. Foloseşte Dragavei la o sindrofie - din neglijenţa autorului - un serviciu de masă care aparţinea muzeului? "Nicidecum. E vorba de un pahar Lalique al sufrageriei muzeului, destinată provizoriu, până la terminarea Palatului cultural, prânzurilor oferite oaspeţilor..." Tot astfel, un bun ochitor, colonel pe deasupra, nu-şi nimereşte victima "fiindcă nu există infailibilitate" (s. G.C.). Disputa se mută şi asupra unei vaci, domeniu în care, într-adevăr, Preda dispunea de mai sigure cunoştinţe decât paternelul Scrinului negru. Acesta adusese în plan, cu totul ocazional, o vacă lihnită de foame în plină vară, anotimpul în care fie şi numai iarba din grădina gospodăriei ar fi salvat-o. "Nu numai că ţăranii n-aveau "grădini"", răspunde iritat G.C., "dar n-aveau nici pământ, ci cel mult o bătătură aridă, fără pic de verdeaţă". Ce ar mai fi putut aduce Marin Preda în sprijinul primei lui aserţiuni, fără să intre în conflict deschis cu ideologia momentului, întru a cărei satisfacere luase fiinţă, în Scrinul negru şi inocentul mamifer? Căci, îl asigură G. Călinescu, "de la răzeşii lui Ştefan cel Mare şi până deunăzi, problema islazurilor a fost în vigoare." (Regimul comunist a rezolvat-o, transformând islazurile în terenuri arabile). Anterior cu zece ani, în 1950, într-o scrisoare adresată lui Al. Piru, G. Călinescu afirma net, cu trimitere la Bietul Ioanide: "Politicul în intenţia mea lipseşte cu desăvârşire." Rămân aparenţele: "Evenimentele de aparenţă politică sunt nişte prilejuri de manifestare a energiilor şi de altfel caracterul lor fantastic este, în intenţia mea, evident". Încât: "exerciţiile de crimă prin repetiţia lui Iuliu Cezar, procesiunile cu facle, basilica ireală cu cupolă de sticlă, trebuie să aibă pentru cititorul din Coreea sau Costarica aspectul epocii lui Savonarola sau a lui Lorenzino de Medici." Mai dificil era să producă acelaşi efect cititorului naţional. Iar zece ani mai pe urmă, fantazând pe seama unei aristocraţii tocmai declarată duşman de clasă şi supusă extincţiei violente, iluzia seninătăţii apolinice se va spulbera, jocul va lua sfârşit. Acolo unde încetează a mai fi o urmare la Enigma Otiliei, Scrinul negru eşuează cum e mai grav, adică artistic.
Antologia, concurs al inteligenţelor introduse în circuit de unul din spiritele cele mai avizate, dacă nu cel mai avizat - Dinu Pillat - ni se impune ca o sursă de neînlocuit şi care nu ar câştiga esenţial dintr-o continuare în prezent, unde, poate, cercetarea s-ar axa în principal pe om şi nu pe operă. Nu ne dăm seama dacă o asemenea temă ar merita o antologie.



1) Lucrând, în calitate de colaborator extern la Institutul pe atunci şi de folclor, Şerban Cioculescu primise comanda, de la directorul institutului, a unui manual de folcloristică. La obiecţia sa că domeniul îi este prea puţin familiar, G. Călinescu, menţinând comanda, replicase: "nu-i nimic. Cu atât mai bine!" Şerban Cioculescu, documentându-se, produsese manualul, pe care l-a şi predat comanditarului. Ulterior, lucrarea a dispărut fără urmă din arhivele Institutului.
2) Prefaţa este datată 1979-1983.
G. Călinescu în conştiinţa literară a contemporanilor. Antologie de Dinu Pillat, prefaţă, întregiri şi revizie generală de George Muntean, Ed. "Albatros", Colecţia Critică şi istorie literară, Buc., 1999.