Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Claudio Magris: „A călători este metafora vieţii“ de ---

„Călătoria ca experienţă a peregrinării şi popasului, a capacităţii şi incapacităţii de a-i întâlni pe ceilalţi, ca descoperire şi aventură, ca întâlnire sau ca evadare”. După apariţia versiunii româneşti a volumului L’infinito viaggiare sub titlul Călătorie nesfârşită (Rao, Bucureşti, 2010, 256 p., traducere din italiană de Afrodita Carmen Cionchin), propunem un dialog cu Claudio Magris, unul din cei mai importanţi scriitori contemporani şi expert în problematica central-europeană, provenind din marea tradiţie culturală triestină reprezentată, printre alţii, de Umberto Saba şi Italo Svevo.

Romancier, eseist, germanist şi traducător, Claudio Magris s-a născut în 1939 în Italia, la Triest. A predat mai întâi la Universitatea din Torino, apoi la Universitatea din Triest, la catedra de limbă şi literatură germană, colaborând, de asemenea, la prestigioase publicaţii precum „Corriere della Sera”, „Il Piccolo”, „Studi germanici”, „Sigma”, „Lettere italiane”, „Il Veltro”, „Literatur und Kritik”. A câştigat numeroase premii printre care: Premiul Bagutta pentru romanul Danubius (1986), Premiul Strega pentru Microcosmosuri (1997), Premiul Erasmus şi Leipzig Book Award (2001), Prince of Asturias Award pentru literatură (2004), Austrian State prize for European Literature (2006), Prix Méditerranée pentru străini (2007), Premiul Păcii al Asociaţiei Librarilor germani (Friedenspreis des deutschen Buchhandels, Frankfurt, 2009). A fost de mai multe ori nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.

Dintre operele celebrului scriitor, în România au mai fost publicate următoarele titluri: Danubius (Univers, Bucureşti, 1994, 331 p., traducere de Adrian Niculescu), O altă mare (Univers, Bucureşti, 1999, 120 p., traducere de Afrodita Carmen Cionchin), La voia întâmplării (RAO, Bucureşti, 2008, 382 p., traducere de Cristian Huţan şi Alina Huţan).

În cele ce urmează, un dialog despre semnificaţia călătoriei în viaţa şi scriitura sa, dar şi despre legăturile sale cu universul cultural românesc: întâlnirea cu locurile şi civilizaţia românească în călătoriile danubiene, legătura umană şi literară cu Norman Manea şi Dieter Schlesak, interesul profund, ca germanist, pentru cultura germano-română, interesul pentru cici şi ciribiri, adică istro-românii, şi posibilitatea supravieţuirii lor în lumea actuală. (A.C.C.)

Claudio Magris, după Danubio (Garzanti, Milano, 1986) şi Microcosmi (Garzanti, Milano, 1997), în care experienţele de călătorie au fost elaborate şi transformate, cu L’infinito viaggiare (Mondadori, Milano, 2005) ne aflăm în prezenţa unei cărţi ale cărei pagini sunt legate în mod univoc de momentul călătoriei, acela în care le-aţi trăit şi le-aţi scris. De unde această schimbare de perspectivă?

Nu cred că e vorba de o schimbare de perspectivă. Cele două aspecte – cărţile de substanţială ficţiune, deşi bazate pe realitate, precum Danubio şi Microcosmi, şi cărţile de călătorie propriu-zise sau, în orice caz, eseuri, articole ori jurnale de călătorie – au avut întotdeauna, în scriitura mea, o existenţă într-un fel paralelă, un soi de coexistenţă. Poate cărţile de aşazisă ficţiune au fost inspirate de călătoriile direct legate de realitatea pe care o experimentam. În funcţie de diferitele momente – exterioare şi interioare, situaţii personale şi situaţii obiective din lume – se impune (s-a impus, se impunea şi continuă să se impună) o formă sau cealaltă ca un răspuns, cel mai potrivit, cel mai necesar, aş spune, la întrebările pe care propria viaţă şi timpurile pe care le trăim mi le ridicau. Sunt vase comunicante, cu prevalenţa când a unuia, când a celuilalt.

Călătorie nesfârşită cuprinde treizeci şi nouă de eseuri ce propun o serie întreagă de itinerare pe care le-aţi parcurs într-un interval lung de timp: 1981-2004. Aşadar, peste douăzeci de ani de călătorie şi scriitură, cu diferite interpretări posibile. Care este, pentru dumneavoastră, semnificaţia cea mai profundă a călătoriei?

Nu cred că pot răspunde la această întrebare în forma obligatoriu scurtă a unui interviu. În fond, întreaga mea introducere la Călătorie nesfârşită reprezintă o încercare de răspuns. Dacă ar trebui să mă limitez la o singură definiţie sau la o singură frază, aş spune că a călători este prin excelenţă metafora vieţii. Călătoria ca experienţă a peregrinării şi popasului, a capacităţii şi incapacităţii de a-i întâlni pe ceilalţi, ca descoperire şi aventură, ca întâlnire sau ca evadare. În fine, status viatoris, după cum afirmă teologia vieţii umane.

Între diferitele călătorii pe care le propune cartea, se numără şi călătoria cunoaşterii, precum aceea despre cici şi ciribiri, adică istroromânii, dezvăluind interesul dumneavoastră constant pentru minorităţile etno-lingvistice. În acest sens aţi scris în „Corriere della Sera”, încă din 1999: „Mi-am petrecut o parte din viaţă căutând să cunosc şi, pe cât îmi era cu putinţă, făcând cunoscute grupuri şi minorităţi mai puţin ştiute sau pe jumătate uitate, sârbi din Lusaţia, cici din Istria, biziaci din Isonţul de Jos, bunjewatzi şi schokatzi din Voivodina”. Ce poate face cultura pentru supravieţuirea acestor „popoare mici” şi, pe de altă parte, care este, în viziunea dumneavoastră, contribuţia lor cea mai semnificativă în lumea actuală?

Cred că astăzi ne confruntăm cu o dublă ameninţare, între Scilla şi Caribda. Pe de o parte, aşa-zisa globalizare, care tinde să elimine şi să niveleze diferenţele, să distrugă diversităţile, mai ales cele mai puţin solide din punct de vedere numeric, economic şi politic. Pe de altă parte, ca reacţie la această teamă, o închidere ostilă în propria particularitate, care alterează diversitatea însăşi, ca şi particularitatea. De fapt, aceasta din urmă trebuie înţeleasă ca fiind modul concret prin care fiecare dintre noi intră în contact cu lumea, cu lumea cea mare, aşa cum copiii, în mica ogradă a fiecărei case din orice loc, descoperă lumea, aventura, încântarea. Fiecare dintre noi îşi iubeşte propria particularitate, însă ştie, sau cel puţin ar trebui să ştie, că aceasta nu reprezintă o valoare în sine; este premisa valorii şi nu neagă apartenenţa la alte contexte mai largi (eu sunt triestin, ceea ce nu neagă condiţia mea de italian care, la rândul său, nu neagă condiţia mea de european); atunci când diversitatea devine un idol, ea se autodenaturează. Un mare scriitor francez de culoare din Antille, Glissant, susţinea că rădăcinile nu trebuie să coboare în întunericul atavic al originilor, ci să se întindă la suprafaţă precum ramurile unui copac, până vor întâlni ramurile altui copac şi le vor strânge ca pe nişte mâini. Cultura poate face tocmai acest lucru: să încerce să contribuie la crearea unui asemenea sentiment de apartenenţă comună, nu contradictorie, la propria particularitate şi deopotrivă la întregul univers. Aşa cum Dante spunea că, tot bând apă din Arno, a ajuns să iubească cu înflăcărare Florenţa, adăugând totuşi că patria noastră este lumea, la fel ca marea pentru peşti.

În călătoriile danubiene prin România aţi avut ocazia să întâlniţi diferite personalităţi ale culturii române. Care dintre aceste întâlniri v-a rămas întipărită în minte?

Nu cred că voi putea răspunde pe deplin nici la această întrebare în limitele unui interviu. Ar trebui să rescriu capitolul românesc din Danubius, adăugând însă şi întâlnirile, experienţele, lecturile, persoanele pe care le-am întâlnit şi apoi le-am cunoscut. Voi menţiona două dintre aceste întâlniri: cea cu Israil Bercovici, poetul românoidiş pe care l-am evocat în Danubius, şi cea cu o bătrână femeie, la Sulina, cu care, descurcându-ne amândoi în a vorbi în vreo trei sau patru limbi, neam spus multe lucruri şi, mai ales, ea m-a făcut să înţeleg, să simt, să ating cu mâna, ca să zic aşa, viaţa, existenţa şi, prin urmare, cultura ţinuturilor respective.

O altă întâlnire ar fi cea cu Norman Manea, căruia i-aţi dedicat ample recenzii în „Corriere della Sera” – „Manea. Nel gran circo della storia“/ „Manea. În marele circ al istoriei“ (1998), „Vivere nel labirinto del sospetto: Manea racconta la dittatura“/ „Trăind în labirintul suspiciunii: Manea înfăţişează dictatura“ (1999), „Esilio. La vita dopo due dittature“/ „Exil. Viaţa după două dictaturi“ (2002) – de care vă leagă o profundă prietenie. Ce vă apropie cel mai mult?

Şi aici ar trebui să scriu un eseu întreg pentru a descrie pe deplin întâlnirea mea cu Norman Manea, ceea ce înseamnă pentru mine, în primul rând în viaţa şi apoi pentru cultura mea. Dacă ar trebui să rezum în puţine cuvinte, aş spune că avem două lucruri în comun: simţul istoriei ca exil şi simţul istoriei ca circ. El le-a suferit mult mai tragic şi, de asemenea, le-a exprimat cu o forţă extraordinară în numeroase cărţi. În plan uman, avem în special un lucru în comun: ironia. Acea ironie care reprezintă modul corect, curajos, lucid, dar şi plin de pasiune şi sensibilitate, de a înfrunta lumea, lucrurile, schimbările, relativitatea a tot ce trăim, ştiind însă că există sentimente şi valori absolute. Până şi prima noastră întâlnire a avut loc în această lumină: ne-am întâlnit în timpul unei excursii pentru scriitori, organizată de Festivalul Literar din Toronto, la Cascada Niagara, înveliţi amândoi într-o pelerină roşie de ne-a pufnit râsul. Ar mai fi apoi şi simţul profund al respectului pentru viaţă, oameni, greşeli şi sentimente umane, comun amândurora. Ne-am văzut de multe ori, i-am fost de două ori chiar oaspete la Bard College; de asemenea, am râs mult împreună, un râs având totuşi conştiinţa tragediei. Îi sunt foarte apropiat lui şi soţiei sale, aşa cum şi el îmi este apropiat mie şi celor dragi mie.

Care sunt punctele de întâlnire cu Dieter Schlesak, a cărui carte, Farmacistul de la Auschwitz (Garzanti, Milano, 2009), are o prefaţă scrisă de dumneavoastră?

Cred că am relatat în prefaţa cărţii esenţialul întâlnirii cu Schlesak. Dacă ar fi să sintetizez în puţine cuvinte, aş spune că – pe lângă interesul meu profund pentru cultura germanoromână, pentru cultura germanilor care au trăit şi trăiesc de secole în România – ar fi sentimentul profund de demnitate şi respect cu care Schlesak a înfruntat şi istorisit acele enorme tragedii. Ar mai fi şi sentimentul său profund de dragoste faţă de propria naţionalitate germană, de german din România, puternic afectat de sentimentul culpei germane, fără a fi, însă, distrus de acest sentiment. Îmi amintesc în special o frază, rostită cu mulţi ani în urmă la un congres la care îl invitasem, la Triest, unde a afirmat că prezenţa germană în acea zonă a redevenit legitimă – după aberaţiile naţionaliste germane care au dus la nazism – abia după Stalingrad. Cartea sa, Farmacistul de la Auschwitz, este o reprezentare extraordinară a acestor aberaţii. De altfel şi el, ca şi mine, nu caută atât să inventeze, cât să nareze realitatea, cu mult mai originală (la bine şi la rău) decât plăsmuirile noastre. Cartea lui istoriseşte lucruri extrem de adevărate cu care nici o fantezie nu ar putea să concureze.

O ultimă întrebare: există cărţi de călătorie în proiectele dumneavoastră viitoare? Nu ştiu, deoarece nu ştiu niciodată ce îmi va rezerva scriitura – dacă îmi va mai rezerva ceva – în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. În acest moment nu am în minte nici o carte de călătorii; bineînţeles, am în minte călătorii, întrucât pentru mine a călători este indispensabil vieţii, iar din aceste călătorii tot va ieşi vreo scriere.

A consemnat şi a tradus din italiană Afrodita Carmen Cionchin

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara