Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Clara Usón - Fiica Estului de Mariana Sipoş

Şase tineri, trei băieţi şi trei fete, stau de vorbă într-un McDonald’s din Moscova şi ajung la o aprinsă dispută despre naţionalism şi manipulare politică. Sunt studenţi din Belgrad şi hotarîseră să facă o excursie, ca un cadou de absolvire a facultăţii, înaintea examenor finale.

Excursia aceasta avea să schimbe destinul uneia dintre fete: Ana Mladici, personaj inspirat din realitatea cea mai cruntă din fosta Iugoslavie, la începutul anilor ‘90, în timpul razboaielor sârbocroat şi sârbo-bosniac care au urmat destrămării ţării.

Ana nu este altcineva decât fiica generalului Ratko Mladici, pe care îl adoră şi îl consideră un adevarat erou al Serbiei, dar care avea să fie repede cunoscut în toată lumea ca „măcelarul din Balcani” şi judecat (în prezent) la Haga pentru crime de război.

Romanul care are în centru destinul tragic al Anei după ce descoperă adevăratul chip al tatălui ei se numeşte Fiica Estului şi este scris de o scriitoare din Spania, Clara Usón. Cartea a trezit un interes enorm pentru că pare aproape de necrezut cum a reuşit o tânără autoare din Spania – dincolo de talentul literar – să se documenteze la faţa locului, să înţeleagă şi să recreeze istoria – veche sau recentă – a unei regiuni a Europei care pare uneori de neînţeles chiar şi pentru istorici.

Clara Usón are studii juridice, dar a renunţat la avocatură pentru a se dedica în întregime scrisului. Fiica Estului este al şaselea roman al autoarei şi a fost distins în 2013 cu Premiul Criticii literare din Spania, iar în 2014 a primit, în Italia, Premiul pentru Cultură Mediteraneană.

Romanul va apărea curând la Editura Polirom, iar autoarea va participa la Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara, http://www.filtm.ro/ (25- 28 octombrie 2016).

– Mă tem că eşti prost informată, tovarăşă dragă. Războiul din Bosnia, ca şi cel din Croaţia, a fost început de glorioasa noastră armată iugoslavă, la îndemnul lui Miloşevici, care visează la Serbia Mare, purificată de ustaşi şi musulmani, o zgură umană, după părerea lui, al cărei preşedinte pe viaţă va fi, bineînţeles, el, noul Tito, sau mai curând un nou rege Lazar, este mai în stilul său.

Petar vorbi rar, autoritar şi cu acea aroganţă şi siguranţă de sine care o exaspera pe Ana, la fel, sau chiar mai mult, cum o exaspera faptul că o numea «tovarăşa».

– Tu eşti cel care se înşală, Petar, foarte, foarte mult, replică ea calmă, reprimându-şi indignarea, alegându-ş i cu grijă cuvintele. Nu sunt o admiratoare a lui Slobodan Miloşevici şi sunt de acord cu tine că preşedintele nostru urmăreşte întotdeauna propriul interes şi beneficiile lui, nu ale patriei sârbe, dar musulmanii au fost agresorii, ei au dezlănţuit războiul din Bosnia, proclamând independenţa Bosniei- Herţegovina, ca şi cum ar fi fost doar a lor şi nu ar fi aparţinut şi sârbilor. Au expulzat sute de mii de sârbi din satele lor, le-au ars şi distrus casele pentru a-i împiedica să se mai întoarcă, distrug bisericile ortodoxe, ucid preoţii, violează femeile... Vor să ne extermine. Vor să reînvie Imperiul Otoman, să ne impună islamul, să oblige femeile sârbe să-şi acopere faţa cu vălul! Bosnia nu este decât vârful de lance, poarta prin care plănuiesc să invadeze toată Europa. Noi nu facem altceva decât să apărăm, singuri, restul Occidentului de acest pericol. Iar ţările occidentale, în loc să ne sprijine, îi ajută pe aceşti musulmani care nu au nici un fel de scrupule, sunt terorişti, capabili de orice. Luna trecută au pus bombe în piaţa Merkale din Sarajevo. Au ucis şaizeci şi nouă de civili şi au rănit mai mult de două sute. Cetăţenii bosniaci, oameni de acelaşi sânge cu ei! Dar sunt fanatici, nimic nu-i opreşte şi au reuşit ceea ce voiau, să-i convingă pe americani şi pe europeni că sârbii au fost autorii masacrului, iar acum NATO ne ameninţă... Nici Agatha Christie nu ar fi putut imagina un scenariu atât de diabolic, conchise, repetând ideile tatăl său.

– Da, am mai auzit asta, spuse Petar. E vorba de un complot musulmano-german şi american pentru a termina cu poporul celest. După părerea preşedintelui Karagici, marele bard, musulmanii sunt atât de perverşi încât au umplut piaţa de manechine şi cadavre scoase de la morgă pentru a simula masacrul şi a-i înşela pe occidentali. Sarajevo nu este altceva decât un mare teatru şi cetăţenii lui, actori desăvârşiţi care se prefac că sunt hămesiţi de foame, răniţi sau mutilaţi; slăbesc pur şi simplu din răutate şi se mânjesc cu vopsea roşie ca să imite sângele. În Sarajevo până şi copiii de ţâţă sunt actori!

Şi Ana a izbucnit, cum făcea şi tatăl ei când se vedea confruntat cu minciuna şi prostia. Nu sârbii asediau Sarajevo; erau propriii musulmani care asediau oraşul din interior, sechestrând, împotriva voinţei lor, mulţi sârbi dornici să scape de jugul musulman. Trupele sârbobosniace amplasate pe colinele din jur nu făceau altceva decât să-şi apere teritoriul de musulmanii mai bine înarmaţi şi mai numeroşi. Şi acum aceşti musulmani diabolici înşelaseră din nou NATO, cum o mai făcuseră cu celebrul măcel de la coada de pâine din strada Vase Miskina. Retragerea armamentului greu din împrejurimile oraşului Sarajevo ar însemna preludiul unei catastrofe: musulmanii îi vor nimici pe sârbi şi îi vor elimina definitiv din Bosnia.

Asta voia să spună, dar elocinţa nu era punctul ei forte: în realitate, nu a reuşit decât să îndruge câteva fraze dezlânate, rostite cu glasul ridicat, accentuat de lovituri furioase cu mâna în masă, pentru că furia o reducea la incoerenţă, iar zâmbetul suficient cu care Petar primea tirul replicii ei o revolta şi mai mult, astfel că, fără să se mai controleze, începu să strige, să gesticuleze, sub lumina aseptică din McDonald’s, ca o autentică sârboaică, cu patimă, cu mânie, cu convingere, pentru că era sârboaică şi nu îi era ruşine de asta, spre deosebire de fandosita de Martina, care o observa stupefiată şi vizibil stânjenită. Nu doar Martina o privea uimită: toţi clienţii din local îşi întorseseră capetele spre ea, dădea un adevărat spectacol. Pudoarea o făcu să se oprească. Petar izbucni atunci în râs, cu hohote teatrale şi lovi el acum masa, de trei ori, cu palma, ca şi cum ar fi ascultat o glumă bună care trebuia aplaudată.

– Tu auzi ce spui? Cum să se asedieze pe ei înşişi? Este o contradicţie în termeni, scumpă tovarăşă. Mai ţii minte logica învăţată la şcoală? Asediul se face din afară, se înconjoară o enclavă, un sat, un oraş, să zicem Sarajevo, cu tunuri, baterii de artilerie şi cuiburi de mitralieră, ca ale armatei Republicii Srpska, cu scopul ca nimeni şi nimic să nu intre sau să iasă de acolo, nici mâncare, nici alimente, nici, bineînţeles, medicamente şi, dacă cineva ar încerca să scape, se trage în el de pe coline sau din clădirile abandonate ocupate de lunetişti...

Ana nu îi dădu voie să continue, pentru că ştia ceea ce voia să adauge şi nu era dispusă să-l asculte. Tatăl şi unchiul ei aveau o casă în Sarajevo, în cartierul Pofalici, şi musulmanii i-au dat foc, transformând-o în ruine. Din fericire, nimeni din rudele ei nu se afla în locuinţă când a avut loc incendiul, dar intenţia evidentă a bosniacilor, a acelor vecini pe care îi considerau prieteni, era să o omoare pe bunica ei, pe unchiul şi pe verii ei, pentru simplul fapt că erau ortodocşi. Îl acuză pe Petar că era un trădător, că făcea jocul nemţilor, al Vaticanului şi al americanilor răspândind aceste minciuni fabricate de presa occidentală, pentru a-i diviza pe sârbi şi astfel să-i poată învinge şi zdrobi.

Petar o observa cu o expresie perplexă, aplecat spre masă, cu bărbia sprijinită în palmă.

– Nu eşti decât o victimă în plus a Sloboviziunii, diagnostică el la sfârşit şi o sfătui ca în viitor să se abţină să se mai uite la TV1 şi TV2 şi să mai citească Polítika, Duga şi celelalte ziare demagogice controlate de guvernul fascist al lui Slobodan Miloşevici, care difuzau tot felul de baliverne şi dezinformări, cum ar fi stupizenia că soldaţii croaţi îşi făceau coliere cu degetele tăiate ale copiilor sârbi. Mijloacele oficiale de informare s-au transformat în instrumente de propagandă şi mint, distorsionând adevărul cu bună ştiinţă. Au foarte mare grijă să nu arate imagini actuale din Sarajevo. Ne spun ceea ce se întâmplă acolo, după părerea lor, dar nu ne arată şi imagini. De ce? Pentru că este mai bine să nu ştim, aşa suntem mai uşor de manipulat, declară Petar. Îi recomandă să citească Borba sau Vreme şi să asculte R-92 şi, dacă avea posibilitatea (generos, el i-o oferea), să vadă reportajele despre războiul din Bosnia de la CNN ca să afle care era situaţia adevărată; cine erau vinovaţii de genocid şi cine erau victimele; cine omora pe cine, cine viola pe cine, cine asedia localităţile pentru a-i înfometa pe locuitori.

Ana se înfurie:

– Borba şi Vreme sunt ziare finanţate de CIA, toată lumea ştie, iar în ceea ce priveşte CNN...!

Petar îşi pierdu răbdarea:

– Fii atentă la ce spui, o avertiză, eu am colaborat la Vreme, nu este nici un secret, mă mândresc că am publicat articole în singurul ziar serios de la noi şi te asigur că acolo nu există nici un spion de la CIA, suntem toţi iugoslavi sau sârbi, cum vrei să ne numeşti, dar sârbi care nu ne lăsăm seduşi de discursul naţionalist al lui Miloşevici şi toţi ai lui. În opinia lor, noi, sârbii, suntem cei mai buni, suntem toţi eroi, nobili, înţelepţi, solidari, curajoşi! Iar croaţii sunt ticăloşi, laşi, profitori, trădători, cu toţii! Şi musulmanii, o pacoste. Ştii cum numeau naziştii această nerozie patriotică? Volksgemeinschaft, şi în numele ei s-au simţit legitimaţi să ucidă evrei, ţigani, sârbi şi este incredibil că noi, care acum patruzeci de ani am fost victimele lor, acum îi imităm. Ai idee ce a făcut armata sârbă în Dubrovnik sau în Vukovar? Eu da, am fost acolo, am văzut ce s-a întâmplat. Nu plâng niciodată, dar în Vukovar am plâns. Eroica noastră armată sârbă a ras de pe faţa pământului oraşul, nu a lăsat piatră pe piatră, au ucis sute de civili şi pe cei rămaşi în viaţă i-au expulzat, şi numesc asta eliberare. Conform TV Belgrad, Vukovar şi Dubrovnik au fost eliberate!

Ana se ridică în picioare, nu era dispusă să tolereze nici o aberaţie în plus. Îşi luă paltonul de pe spătarul scaunului, îşi adună fără un cuvânt căciula, mănuşile, geanta, fularul şi ieşi în stradă. Se întunecase deja. Ningea.

Prezentare şi traducere de Mariana Sipoş

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara