Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Citit, privit şi libertate de Adrian G. Romila

Câteva chestiuni de principiu despre hârtie şi ecran

„Scriem pe computer, dar printăm ca nebunii.”
(Umberto Eco)

„Ceea ce m-a fascinat mereu, în marile biblioteci publice, e micul clopot de lumină verde ce desenează un cerc luminos în centrul căruia se află o carte. Ai cartea ta, şi eşti înconjurat de toate cărţile din lume. Ai în acelaşi timp detaliul şi ansamblul. Tocmai de asta evit bibliotecile moderne, reci, anonime, în care cărţile nu se mai văd. Noi am uitat că o bibliotecă poate să fie frumoasă.”
(Jean-Claude Carrière)

Astăzi, concurenţa suportului digital a dezechilibrat serios piaţa de carte pe hârtie. Dacă ne uităm, fugitiv, prin metrou, pe stradă, prin săli, prin încăperi sau prin variate locuri de zăbovire, observăm că se citeşte pe tot felul de ecrane. Când oamenii nu au în faţă computerul sau laptop-ul, citesc pe telefonul smart, pe e-reader, pe tabletă. Ici-colo, cineva mai citeşte şi câte un volum, şi face cumva o figură discordantă, dar în sens pozitiv. E original, e conservator, e vintage, e chiar hipster – trimite la un fel de marginalitate extremă, de gest estetic, decadent. Când unii mai au, încă, biblioteci şi răsfoiesc, înfriguraţi, pagini, alţii stochează textele pe stick-uri sau pe unităţi de memorie. Faţă de greoaiele şi prăfuitele rafturi, avantajele memoriilor digitale sunt enorme, nu e nevoie s-o mai detaliem.
Şi totuşi, târgurile de carte au, încă, prestigiu. Vedem în mari oraşe europene adunaţi, periodic, scriitori, edituri, mulţime de cărţi, stivuite, la oferte tentante. Autorii primesc premii pentru producţiile lor tipărite, răspândite prin traducere şi vânzare. Variantele digitale ale cărţilor de hârtie sunt date drept excepţii, concesii, suplimente. Există librării celebre, există anticariate de cărţi, oamenii vor să scrie şi să citească de pe hârtie. Şcolile şi universităţile încă lucrează cu texte pe hârtie, au, încă, biblioteci care sunt frecventate şi-n care studiul are forma lui tradiţională: o masă de volume, de hârtii şi de instrumente de scris. Afară de scriitorii de meserie, vedetele simt nevoia să scrie şi să publice câte o carte pe hârtie: monarhii, sportivii, politicienii, muzicienii, cei bogaţi şi cei din show-biz. Ceea ce înseamnă că prestigiul cărţii a rămas intact, cartea e, în continuare, prin excelenţă, semnul inteligenţei, al spiritului, al culturii, al dorinţei de afirmare şi de nemurire.
Şi cu toate acestea, care e condiţia socio-culturală a cărţii pe hârtie, în raport cu cea de pe ecran?
Cartea în format clasic (file tipărite, legate între coperţi şi numerotate crescător, lectură liniară şi succesivă, blocuri de text alcătuite din cuvinte îmbinate sintactic, deci cu o coerenţă logică şi cu referinţe recognoscibile) a fecundat câteva mii de ani cultura umanităţii în spiritul libertăţii. Inclusiv a celei hermeneutice. Lectura textului a permis dintotdeauna construcţia treptată a unui sens, urmând antrenamentul cultural al fiecărui lector, iar sensul a doi lectori diferiţi care au citit acelaşi text nu a fost niciodată perfect identic. Efortul de a construi acest sens a diferenţiat omul cultivat, determinând ierarhizarea socială a tipurilor de inteligenţă, a muncii şi a orizonturilor antropologice condiţionate geografic, istoric şi religios. Mai pe scurt, de la primele suluri venerate sau accesibile în biblioteci, omul s-a raportat fundamental la text, la carte, la dependenţa sau independenţa de lectură. Afară de excepţiile unui tratament strict literal, impus de un anume gen cultural sau de o anume abordare religioasă, textul scris a lăsat cititorilor marja de libertate care li se cuvine, spaţiul de comentariu, de convieţuire, de înaintare laolaltă. Efortul autorului de a închide referinţele în propoziţii, în poveste, în desfăşurare ideatică a fost răsplătit de efortul cititorului de a percepe, de a înţelege, de a glosa, de a se recunoaşte în text. Autorii au conservat pulsaţia gândului şi a epocii lor, cititorii i-au alcătuit o posteritate şi au arhivat-o. Aşa s-a născut cultura, aşa s-a dezvoltat ştiinţa: pe baza unui efort reciproc, cu textul scris în centru şi libertatea hermeneutică drept principiu. Autorii şi cititorii, deopotrivă, au imaginat, în jurul textului, fiecare în locul potrivit. Iisus Însuşi, deşi nu a scris nimic (decât în celebra scenă a scrisului pe pământ, de la Ioan, cap. 8.6), s-a raportat mereu la scripturile ebraice şi a îmbrăcat mesajul său în parabole simple, în poveşti accesibile. Esenţialmente oral, la origine, creştinismul a sfârşit, ca şi mahomedanismul sau budismul, prin a fi o religie a cărţii, a textelor transmise prin copiere şi tipărire.
Digitalizarea progresivă, expansiunea imaginii şi posibilitatea de-a găsi orice la distanţă de un click, într-o hiperrealitate cu ramificaţii infinite, a modificat fundamental funcţionarea culturii. Înlocuind succesivitatea specific textuală şi efortul liber de reconstrucţie a sensului, digitalizarea a dat omului, odată cu simultaneitatea şi viteza percepţiei, iluzia că totul e la îndemână, într-o proximitate comodă şi omnipotentă. Lipsit de efortul propriu de a înţelege şi de-a imagina, omul contemporan nu mai poate citi o carte, în sens tradiţional. El primeşte imaginile şi informaţiile cu o viteză uluitoare, pe jumătate mestecate, într-un spectacol deconcertant al referinţelor şi al distanţelor între ele. Setările antropologice ale omului inteligent, cultivat sunt, astăzi, altele, aşa cum paginile citite (le-am mai putea numi, oare, aşa?) sunt, de fapt, conglomerate de cuvinte-link, de imagini, de blocuri textuale inserate printre casete informaţionale. Omul recent percepe sinestezic, simultan, cumulativ, cu preţul unei superficialităţi operabile, pe termen lung. Dacă omul din trecut se adâncea, în sine, cu fiecare text citit, încet, progresiv şi liber, în mişcare (aş zice în mecanica uşor repetitivă a unui ”de la stânga la dreapta”, conform deplasării din lectură şi din timpul istoric), omul recent explodează în afară rapid, avid, precipitat, în toate părţile. Dezorientarea lui corespunde perfect relativismului postmodern, întors împotriva oricăror repere considerate prevalente, antedatate. Puţin sensibil la ”poveştile” marilor cărţi de hârtie, omul recent e indiferent la reconfigurarea vreunui sine, altul decât cel pe care pretinde că-l cunoaşte imediat. Pentru el timpul nu mai e liniar, decantat prin răgaz şi efort de interiorizare, dimpotrivă, e spiralat, asimptotic şi haotic, în perfectă consonanţă cu apariţia imaginilor pe ecranul colorat al unui gadget de ultimă generaţie. Picture by picture a devenit picture in picture, şi, analog, word by word a devenit word in word, la infinit. Din a vedea, prin cuvinte, în a vedea, prin imagini, de fapt, din a citi în a privi. Cu pierderi şi avantaje.
Propun un exerciţiu cvasi-epistemologic care, poate, nu va părea prea exagerat. Am putea să imaginăm două mişcări ale percepţiei umane, în raportarea la un text. Lectura pe hârtie privilegiază succesivitatea. Prin evoluţia de la stânga la dreapta (sau, în alte culturi, de la dreapta la stânga sau de sus în jos), prin descifrarea treptată a propoziţiilor şi prin construcţia progresivă a sensului, înţelegerea finală a unui text e decalată puţin de lectura lui. Se creează, astfel, răgazul meditaţiei, al reflecţiei, al interpretării. Apoi, şirul de imagini asociat cuvintelor şi propoziţiilor se derulează ralantí, iar filmul întreg al schelăriei de idei sau de experienţe (citim cărţi de filozofie, eseuri, informaţii, dar citim şi romane, poezie, ficţiune, în general) apare numai după lectură, ca înlănţuire de imagini statice evocate de text şi de componentele lui. Ceea ce, iarăşi, favorizează răgazul hermeneutic subiectiv şi, cel mai important, lasă loc unei libertăţi de interpretare direct proporţională cu antrenamentul cultural al lectorului şi cu intensitatea interacţiunii cu textul. Lectura pe ecran, dimpotrivă, privilegiază simultaneitatea, specifică privirii directe a imaginilor. Deşi tot la pagină apelează, când afişează un text, ecranul transformă cititorul în privitor, el va avea în primul rând, în faţă, imaginea unei pagini, nu o pagină propriu-zisă, ceea ce va duce la o modificare a modului în care o va citi. Lectura se va face prin fotografierea generală a textului, mai întâi, prin cuprinderea lui în ansamblu, şi abia apoi prin parcurgerea clasică a cuvintelor şi a propoziţiilor. În acest fel, efortul de a decela sensul e profund alterat, căci cititorul va proceda exact ca în cazul percepţiei de imagini, de la ansamblu spre detaliu, nu invers, cum se întâmplă în lectura pe hârtie. Disponibilitatea lui de a trece la detalii şi de a se opri asupra lor va scădea, considerabil, căci libertatea mai dificilă de a construi propiul sens, în timp ce parcurgi propoziţiile, a fost înlocuită de cea facilă a manevrării unui scroll (în mod straniu, asemănătoare manevrării anticelor suluri) care să te ducă rapid de la o pagină la alta. Viteza de deplasare (şi, implicit, de lectură prin fotografiere) printr-un text a crescut, în defavoarea posibilităţii de a construi un sens în tihnă, de a-ţi construi un sens, mai precis, printr-un lent şi elaborat contact cu sintaxa profundă a cuvintelor.
Rezumând, în textul pe hârtie citim, cu adevărat, în cel pe ecran, mai degrabă vedem. Pentru primul, timpul permite să înţelegem, să trăim şi să avem propriul răspuns, în urma unui contact intim cu el. În cazul celui de-al doilea, mai degrabă ne oprim la a-l înţelege, în mare, rapid, fără vreo hermeneutică prea complicată şi prea personală. Ecranul estompează intimitatea oricărui contact care implică şi afectivitate, nu doar înţelegere, se ştie, iar fără ataşament afectiv, fără empatie, nu cred să se poată glosa autentic nici pe marginea unei relaţii umane (presupusă, ca proecţie teoretică, între autor şi lector), nici pe marginea unui text. Caracterul accesibil, tactil şi vizibil al paginii de hârtie contribuie din plin la coloratura erotică a contactului cu ea.
Nu ştiu dacă exerciţiul meu e onest, nu ştiu dacă e perfect valabil şi deplin echitabil cu cele două tipuri de suporturi textuale, dar el vine din partea unuia care, departe de a fi retrograd şi rigid, a crezut întotdeauna că spiritul uman s-a rafinat, de-a lungul istoriei sale, prin prezenţa experienţei arhivată în cărţi. În cele care se citesc, nu care doar se privesc. Vorbesc aici şi de pietre, şi de suluri, şi de papirusuri sau alte materiale vechi, care nu-s decât etape în evoluţia cărţii, ca obiect. Astăzi, civilizaţia imaginii nu a putut-o înlocui pe cea a hârtiei, oricât de avansată ar fi tehnologia şi beneficiile ei. Asta se vede inclusiv din faptul că anticariatele şi bibliotecile au rămas depozite primare ale umanităţii. Bibliofilia nu e o pasiune pur anticărească, de colecţionar de texte, ea e, în cele mai multe cazuri, secondată de pasiunea pentru citit, pentru contactul ideatic şi experimenţial cu lumea fascinantă a cărţilor. Eu optez, din start, pentru preeminenţa cărţilor clasice, pe hârtie, în faţa cărora, cel puţin deocamdată, cele pe ecran au doar avantaje ergonomice. Antropologic vorbind, omul culturii e, încă, o concrescenţă spirituală a cărţii. Eu cred, în continuare, că memoria digitală oferă cunoştinţe, nu cunoaştere, că ea aboleşte ierarhiile şi criteriile, că ucide orice erotică a lecturii şi orice rezultat prea personal al hermeneuticii. Nu poţi obţine cunoaştere decât prin evoluţie, ceea ce presupune o mişcare a spiritului succesivă, un efort, un răgaz, o răsfoire. Simultaneitatea, dimpotrivă, dă iluzia totalităţii şi a cuprinderii rapide, dar pierde esenţele, detaliile care contează.
Dincolo de toate acestea, s-ar mai putea aminti câteva lucruri care să-mi extindă exerciţiul. De exemplu, că internetul a obligat pe toată lumea să citească. Nu poţi accesa nicio pagină internautică fără să citeşti, înainte şi în timpul accesării. Exact ce s-a făcut cu o carte, de sute de ani. Apoi, nu poţi citi prea mult timp în faţa unui ecran, e obositor şi dăunător. O carte, însă, poate fi citită mult mai lejer, printr-un contact direct şi îndelungat al ochilor cu pagina, prin mediul luminii naturale, la un bec sau chiar la o lumânare. Apoi, un computer depinde de o sursă de curent, de buna funcţionare a subansamblelor lui electronice, de un loc potrivit pentru folosire. O carte poate fi citită oriunde, căci nu trebuie decât să ţii un obiect de hârtie în mână, fără dependinţe suplimentare. Apoi, unităţile de memorie electronică se degradează, în timp, se pot şterge prin accidente frecvente ale sistemelor hard ori soft, paginile de manuscris sau tipărite, în schimb, au dăinuit sute de ani. Paradoxal, putem salva un text mai bine pe hârtie, decât în biţi, e mult mai durabil. Şi încă: globalizarea oferită de hipertextualizarea internautică nu a contribuit la unificare şi coerenţă, ci la fragmentare, la relativizare, la nesiguranţă, la haos. Bibliotecile oferă, în acest sens, mult mai multă precauţie şi, cumva, un fel de unitate a gândirii şi a experienţei umane. Ea vine şi din faptul că, spre deosebire de textul afişat gata tipărit, pe ecran, purtător al prestigiului tipăririi şi, deci, refractar reinterpretării, un manuscris sau o pagină de hârtie încurajează spiritul critic, glosarea, hermeneutica plurală.
Şi totuşi, nimic nu e, din start, regretabil. Şi nimic nu se pierde iremediabil. Ceea ce nu înţelegem sau nu acceptăm nu e neapărat ceva rău, e doar altceva. Nu trebuie să ne încerce nostalgiile, câtă vreme traversăm, inevitabil, un timp în care totul se schimbă uluitor de repede. Noi nu suntem cei ce respingem, ci cei care, precauţi, ne încăpăţânăm să supravieţuim, conştienţi, în ambele lumi: a lecturii şi a-ceea-ce-vinedupă- ea. Nu suntem neapărat cei buni, ci mai degrabă cei mai puţin dispuşi să ne predăm cu orice preţ.
Deocamdată, ne simţim liberi mai degrabă când citim, decât când privim. Lumea cărţii ne incită să reevaluăm lumea noastră, să proiectăm altele şi să fim, astfel, mai bogaţi interior, mai plini de experienţe. Textul ne evocă imagini, până la a fi el însuşi o imagine, textul ne lasă să imaginăm altceva, pornind de la el. Ecranul oferă, în genere, producţii gata mestecate, care ne castrează din start capacităţile noastre imaginatorii. Dându-ne totul, ecranul se autopropune din start, ne sărăceşte pe dinăuntru şi ne lasă inerţi intelectual. În contrapondere, cartea de hârtie e şi obiect, şi experienţă. Cât va mai fi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara