Numărul curent: 41

Literatură:
Circul nostru vă prezintă două puncte de Şerban Foarţă

Singurul vers citabil (pe de-a-ntregul) dintr-un poem proletcultist, Cântarea României (sic!), al lui M. R. Paraschivescu, este acela-n care autorul, amintindu-şi că, în tinereţe, cochetase cu surrealismul, închipuie o scenă insolită, demnă de penelul lui Dalí: „Un cal care nechează într-o sufragerie”.
            
Prin nu ştiu ce coincidenţă stranie, imaginea aceasta reapare, după mai bine de cincizeci de ani, la pagina 106 a ultimei cărţi a lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2003), anume Circul nostru vă prezintă:
           
De remarcat că les deux-points (:) cu care se încheie titlul, nu sunt o simplă poantă gratuită, dar au o logică a lor, – o logică spectaculară, adică una ostensivă. De regulă, după acestea urmează o enumerare (care, aici, ar fi aceea a numerelor din spectacol); sau, între ghilimele, un citat. Semnele citării pot să fie şi ale unei înscenări. Circul/ teatrul sunt o (s)punere în scenă, ele arată (cum ar spune Wittgenstein). Orice spectacol e o probă ostensivă, care, demonstrând, persuadează: panorama e o „arătanie”, ce reprezintă ceea ce prezintă: „un cal”, ex. g., „într-o sufragerie”.
           
Nu mai puţin halucinant decât era la M. R. P., calul din „circul nostru” are, însă, o cu totul altă destinaţie. Rostul său nu e să ne şocheze, ca o imagine insolitantă, – ci să acrediteze, pe cât bănui, insolitul însuşi ca banal, ca ipostază a normalităţii sau ca unică normalitate!
           
Iată cum ni-l prezintă „circul nostru”:
           
„Cu ceva vreme în urmă […], cu ocazia unei aniversări la care fusesem invitat de-un văr de la ţară, toţi cei prezenţi acolo am reuşit să ne îmbătăm într-un asemenea hal încât, la trezire, nici unul nu-şi amintea mai nimic din ce se întâmplase în timpul petrecerii. Cert este că, în dimineaţa ce a urmat chefului, toţi oaspeţii am privit câteva minute, cruciţi, calul care necheza, liniştit, în mijlocul sufrageriei vărului meu.”
           
Or, calul ăsta (nu un cal, ci calul!), care „nechează, liniştit, în mijlocul sufrageriei” cu „bibelouri în vitrină” şi cu, pe jos, „covoare scumpe”, pe care le balegă (tot „liniştit”, pesemne), e cât se poate de la el acasă în acest spaţiu locativ impropriu. Nu logica calului (scuzaţi cacofonia!) e de natură să scandalizeze, dar a convivilor (umani), mahmuri, amnezici, somnambulici (sau doar abulici) şi „cruciţi”, – ca mai toate personajele, de altfel, ale acestei cărţi în care ele nu ştiu că sunt ceea ce sunt de fapt: nişte cai într-o sufragerie!
           
Absurdul devenit firesc (şi viceversa), – ca într-un gag cu Stan & Bran (cf. p. 70); sau, dacă vreţi, ca ieftina găleată plină cu whisky ultrafin, dar care e ţinută „sub pat”, ca un ţucal („logica ţucalului”, să zicem, făcând pandant cu-a calului niznai!) Coşmarul devenit un simplu vis, unul visat în plină zi. (În paranteză fie spus, conform lui Jung, via Gilbert Durand, coşmarul este hipomorf, adică are „chip de cal”, nu doar onirografic, ci şi etimologic.)

Să ne întoarcem, însă, la… ţucal. Cel care ţine whisky-ul sub pat este un fost seminarist, ce-şi are propria lui „teodicee”, concluzia căreia, ca în romanele ruseşti, e sinuciderea (cu martori). E vorba de un suicid la rece şi estetizant (ca, eventual, al lui Petronius). Optează pentru moartea prin supraconsum etilic. Overdoza de „licoare brună”, şi-o procură câştigând la loto. Cele zece fiole de elixir letal sunt deversate în ignobila găleată. Îşi invită, telefonic, un amic (veleitar, la rândul său, al morţii prin defenestrare) la marele-i spectacol de adio. Acesta vine cu un altul, sinucigaş profesionist (bretelele căruia, „portocalii”, evocă ştreangul, dar unul prea flexibil şi, mai ales, burlesc). Gazda şi oaspeţii se iau la ceartă, care degenerează în bătaie. Într-un sketch de un grotesc copios, whisky-ul se varsă pe covor, din câlţii căruia, „cu un tifon”, va fi recuperat un litru, două, – câtime arhisuficientă pentru o veselă libaţie.
          
Ca şi chefliii din sufragerie, aceşti trei aşi ai sinuciderii ratate nu „reuşesc” decât să „se îmbete”. Eşecul lor, altminteri, e total. Total şi tragicomic ca acela al vagabonzilor lui Beckett, cărora li se rupe funia, improvizată dintr-o sfoară care slujise drept centură nădragilor lui Estragon…
           
Lucian Dan Teodorovici e un maestru al circului suicidar, al bufonadelor patibulare. Unuia singur dintre personaje îi reuşeşte numărul final: o femeie între două vârste, abandonată de amant şi diletantă în materie. Din disperare, se îneacă.
           
Cel vinovat de moartea ei nu este mai culpabil, însă, decât o causa occasionalis. Clovnii acestui circ „al nostru” sunt nişte simple mecanisme. Ei (re)acţionează prin impulsuri aleatorii, îndeobşte; iar dacă-şi dau  picioare-n dos, e pentru că n-ar face, altfel, pasul (nu paşii!) înainte. Destinul lor este al funiei, cea care trebuie împinsă pentru că nu poate fi trasă (cf.p. 105). Circul circulă dintr-un (im)pas într-altul, ca în romanul picaresc…
           
Ca în Candide-ul lui Voltaire, să zicem, cu care cartea lui Lucian Dan Teodorovici aduce. Aduce, ba chiar seamănă, ca stil, ca tempo (tempo giusto), ca frazare. (De menţionat, în paranteză, că şi ingenuul erou al autorului francez va fi fost „… chassé d’un beau château à grands coups de pied dans le derrière”!) Ceea ce, însă, le deosebeşte ar fi faptul că, în Circul nostru…, oamenii circulă aiurea, că circulaţia lor semibrowniană e sinonimă cu imobilismul. Sau că, aşijderi unui somnambul, n-au memoria propriilor acte, de care sunt, în fond, iresponsabili. Că principala lor virtute e, pare-se, a inerţiei.

Eroul egonim al cărţii (numele căruia, adică, este „eu”) îşi are propria teorie asupra omului precar. Un ocazionalism à la Malebranche, deviat în parodie sumbră, şi anume: în ciuda liberului său arbitru (cu care-l dăruie divinitatea, ca să-l diferenţieze, totuşi, de o stupidă marionetă), omul rămâne o paiaţă în ochii Tatălui ceresc şi sursa unei „sumedenii de gaguri” înveselitoare (cf. p. 171). Cu alte cuvinte, mai solemne: „c’est Dieu qui est la cause véritable de nos actes”. Inclusiv, deci, a ceea ce se cheamă, aici, „impuls sinucigaş”. De unde şi un deficit voliţional, o abulie, ce-i afectează pe mai toţi, fără excepţia celor ce invocă, la tot pasul, moartea voluntară.
          
Care, la ei, e o idee fixă, fixându-i ca pe nişte stane, literalmente aşadar, pe pragul strâmt dintre o viaţă fără savoare şi abis. Bieţi histrioni sau cabotini ai sinuciderii cu public, ei fac gimnastică (de înviorare?), zilnic, pe marginea ferestrei:
           
„Asta e poziţia cu care încep şi ziua de azi: gura deschisă, obrajii umflaţi sub presiunea vântului ş…ţ, bărbia făcând un unghi de o sută douăzeci de grade cu gâtul, braţele larg desfăcute, picioarele tremurând, dezgolite, tălpile lipite de pervazul rece al unei ferestre de la etajul cinci.”
           
Este fraza cea mai recurentă, dacă se poate spune astfel, a acestui „conte philosophique”. O frază care, derulându-se în gol, devine comică prin excelenţă.
           
În pofida deriziunii, însă, cartea lui Teodorovici e tristă, ca existenţialismul de cârciumă şi gang. Tristeţe amărâtă şi sordidă, insidioasă ca o igrasie care-l îmbibă, finalmente, pe ipocritul spectator, ce moţăie în tihna dulce a unei „bune conştiinţe”. Un disconfort, o stânjeneală, o jenă a complicităţii îl fac să se foiască-n scaun. Bariere, între scenă şi sală, nu există: aerul circulă în dublu sens. Dacă, pe scenă, se găteşte la o gazorniţă imundă, sala se umple de duhoare.
           
E, poate, ceea ce a vrut să sublinieze autorul, în dedicaţia adresată mie: „O încercare de a uni perspectiva spectatorului cu a acrobatului din circul nostru.”
           
Din Circul nostru vă prezintă:
           
Din Circul nostru vă prezintă două puncte.
          
Adică două puncte de vedere…
           
Care, identice, sunt unul şi acelaşi.