Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cioran - Scrisori către Armel Guerne de ---

Corespondenţa dintre Cioran şi Armel Guerne (1911-1980) a durat din 1961 până în 1978. Nu s-au văzut de mai mult de două-trei ori în tot acest timp. Întâlnirea plină de fineţe dintre doi scriitori aproape inexistenţi în spaţiul public şi-a desfăşurat eventaiul de subtilităţi într-o franceză care astăzi nu îşi mai scrie talentul. Când destinele li se încrucişează, Guerne are deja în spate o imensă operă de traducător: Novalis, Hölderlin, Paracelsus, Rilke, Melville, Kleist, plus cele O mie şi una de nopţi în şase volume... „Sunteţi un ocnaş înnăscut”, îi va spune Cioran. În spatele traducătorului se ascunde însă un scriitor sfâşiat, prins între verb şi fulger, autor a peste douăzeci de cărţi. Scrisorile de mai jos fac parte din ediţia E.M. Cioran/ Armel Guerne, Lettres (1960-1978), apărută la Editura L’Herne în 2011.

*

Paris, 11 ianuarie 1965

Dragul meu Guerne,

Dacă tot aţi înţeles despre ce anume „tratează” cartea1 mea, poate că nu este inutil să vă aduc la cunoştinţă câteva incidente pariziene, şi prin urmare comice, cărora le-am fost victimă sau martor. A doua zi după Crăciun am fost invitat la cină de nişte „burghezi” pe care îi cunosc de mult timp, şi care sunt tot ce poate fi mai amabil şi mai sincer. Jenă generală, sunt ţinta a tot felul de priviri aruncate pe furiş. Nu înţeleg de ce şi nu cer explicaţii. O săptămână mai târziu primesc un telefon de la un prieten care, tulburat, îmi vorbeşte despre un articol apărut în numărul de sărbători al cotidianului Combat 2. Curios, îi cer detalii şi aflu că la mijloc e vorba de un atac de o violenţă neobişnuită. Mă gândesc că totul e o exagerare şi nu dau atenţie. Curiozitate? Nelinişte ascunsă? Mă duc totuşi la Gallimard, să verific. Articolul cu pricina, scris de un anume Sénard [sic!], e într-adevăr de o virulenţă nebună, cum nu am mai văzut vreodată să se fi scris la adresa unui scriitor. Sunt tratat, printre altele, de asasin (subl. Cioran) (fiindcă deseori vorbesc, pare-se, de pofta mea de a ucide...). Nu o să vă vină să credeţi, dar am citit toate aceste delicateţuri cu o indiferenţă de care nu m-aş fi crezut capabil. E ca şi cum ar fi fost vorba despre un altul! Trebuie să recunosc, totuşi, că detaşarea mea a fost mai puţin robustă decât mi s-a părut mie, din moment ce m-am simţit destul de tulburat când cineva mi-a atras atenţia că altădată, pentru asemenea injurii, s-ar fi ajuns la duel. Ideea asta nici măcar nu mi-a trecut prin cap! Această remarcă m-a împins brusc să mă gândesc la jena gazdelor mele de cu o săptămână în urmă: citiseră cu siguranţă numărul acela din Combat (e ziarul lor), şi se aşteptau la o reacţie de onoare din partea mea. Ori poate să mă justific sau Dumnezeu ştie ce. Aerul meu nepăsător trebuie că le-a sugerat laşitatea. Dincolo de toate aceste consideraţii, sunt obligat să recunosc că povestea asta de doi bani va fi avut avantajul de a mă invita să fiu modest: la ce bun să-ţi faci iluzii despre tine însuţi, când ai adversari de un asememea prost gust? Am crezut că merit duşmani ceva mai rafinaţi. Ei bine, un văl mi s-a luat de pe ochi.

[...] Cu toată prietenia, E.M. Cioran

*

Paris, 4 aprilie 1969

Dragul meu Guerne,

Colaboratorii de la Quinzaine (littéraire, n. tr.) sunt în majoritatea lor tineri universitari care se vor a fi la modă. Limbajul lor e terifiant, vă înţeleg exasperarea. Jargonul filozofiei de astăzi, al psihanalizei, al lingvisticii şi aşa mai departe, a invadat pe de-a-ntregul, a înecat critica literară, din ce în ce mai evident că rezervată specialiştilor – deci, practic, inaccesibilă cititorului normal. Acumularea de orori pe care o putem constata în fiecare domeniu al literaturii ar fi trebuit să vă facă să fiţi ceva mai indulgent cu Marguerite Yourcenar, care măcar ştie să scrie. Reproşul pe care i l-aş aduce eu romanului3 său este acela de a fi plicticos, laborios, thomas mann-ian, prea gros şi de-a dreptul ilizibil. Dar dacă oamenii îl citesc, cu atât mai bine: paginile lui sunt o lecţie de bun gust şi au un limbaj raţional. Mi se pare că v-am spus deja, o cunosc pe această femeie delicată, ne-am întâlnit de câteva ori, e adevărat că la intervale mari de timp. De fiecare dată am fost izbit de farmecul ei: e simplă, directă şi majestuoasă, şi sub nici o formă nu sugerează pedanteria ridiculă. Îmi pare rău că nu mi-a plăcut romanul ei; la drept vorbind, abia dacă l-am răsfoit. Asta pentru că nu m-a prins. Dar fiindcă tot vorbim de cărţi, vă trimit şi eu una, subţire, scrisă de mine4; dacă aveţi cunoştinţă de vreun „intelectual” pe acolo, prin Lot-et- Garonne, pe care l-ar putea interesa, dăruiţi-i-o.
O să plec pentru câteva zile la Dieppe, săptămâna viitoare; dacă mă duc de Paşti va fi nebunie acolo. În plus, fără turişti, Parisul va fi pustiu. Am impresia că mai nimeni nu poate suporta prea multă vreme acest oraş apăsător. Într-un anume sens, sunteţi un precursor.

Cu prietenie,

E.M. Cioran

*

Paris, 23 mai 1969

Dragul meu Guerne,

Pentru că tot vă interesează soarta cărţii mele, pot să vă spun mai multe acum, la şapte săptămâni de la apariţie, despre felul în care a fost primită. În presă, un singur articol, mic de tot, inserat în Le Figaro littéraire; autorul se vrea abil, dar nu e decât vulgar5. Altminteri, am primit câteva scrisori călduroase din partea unor români. În rest, fraze convenţionale şi multă iritare, mai mult sau mai puţin mascată. Un prieten pe care îl cunosc de douăzeci şi cinci de ani (ajuns acum la optzeci de ani – detaliul acesta e important) mi-a scris o lungă misivă din care nu am reţinut decât verdictul acesta concis: „despre cartea dumneavoastră nu am nimic să vă spun, pentru că nu îmi place.” Urmează o descriere a grădinii lui.
Apropo de grădini, am vizitat recent una de optzeci de hectare, în apropiere de Compiègne. Proprietarul, care face agricultură de tip nou, mi-a povestit printre altele că îşi stropeş te merele Golden de optsprezece ori pe an şi că le lasă să respire o lună înainte să le culeagă, după cum scrie la regulament. Şi mai zice el că ceilalţi producători nu ţin cont de regula asta, aşa că ne vând fructele gata otrăvite. Nici el nu se lasă însă mai prejos: la patru sute de hectare, câte are, nu foloseşte decât unsprezece muncitori, a căror principală îndeletnicire este aceea de a stropi pomii cu produse chimice. M-am întors la Paris complet deprimat. Nu ştiu ce mi-a venit să vă povestesc toate astea, îmi închipui, poate, că pe la dumneavoastră, în jurul Morii6, tractoarele sunt conduse de îngeri, iar ţăranii citesc Norul Ignoranţei 7... Asta ar trebui să facem, dacă vrem ca peste trei generaţii planeta să nu fie populată în întregime de monştri. Ştiaţi că anumiţi „cultivatori” sunt nevoiţi să poarte mască atunci când folosesc insecticide? Totul anunţă Sfârşitul Timpurilor. Incredibil, Apocalipsa e deja depăşită. Ar trebui să o aducem la zi.
Critica atât de pertinentă pe care, în scrisoarea dumneavoastră, o aduceţi domnilor care v-au desfigurat traducerea din Novalis, de ce să nu o reluaţi în prefaţă? Vă invidiez violenţa; a mea e doar abstractă, aproape laşă, adică.
[...]

Cu prietenie,

E.M. Cioran

*

Paris, 1 februarie 1973

Dragul meu Guerne,

[...]

Duminică de duminică, după cum bine ştiţi, mergem la ţară. Ei bine, de fiecare dată descoperim noi orori. Devenise o obişnuinţă să ne refugiem în pădurea de la Dourdan... o autostradă spintecă acum pădurea în două. Această „promoţie”8, căci aşa se numeşte azi genul ăsta de profanare, de crimă, ar fi trebuit să declanşeze revolte fără precedent. Nici vorbă de aşa ceva. Pretutindeni acelaşi infern. Toţi băcanii îşi fac casă (nebunia „rezidenţei secundare”) în mijlocul pădurii sau pe malul râului; s-au dus naibii toate. Spectacolul acestei degradări galopante mă împacă cu moartea: la ce bun să trăieşti ca să vezi aşa ceva (subl. Cioran)? Imbecilii ăştia de tineri habar nu au ce îi aşteaptă, altfel s-ar sinucide în masă.
Ca să vă consolez de decepţiile pe care le trăiţi, să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Cu un etaj mai jos de camera în care se presupune că lucrez locuieşte o fată bătrână de optzeci şi nouă de ani, complet surdă. Zilele trecute sună cineva la uşă: doi vlăjgani cu un televizor, care mă întreabă unde stă domnişoara Armand (aşa o cheamă pe bătrână). Am înţeles pe loc ce mă aşteaptă şi aproape că mi s-a făcut rău. Respectiva domnişoară, aproape fără resurse, trăieşte pe spinarea primăriei. Televizorul i-a fost oferit de o asociaţie criminală, „Frăţiorii săracilor” („Les petits frères des pauvres”, n.tr.). Cum de nu s-au gândit monştrii ăştia că, punând la dispoziţia unei surde, a unei nebune, o astfel de maşinărie periculoasă, liniştea vecinilor va fi compromisă? Ştiţi la fel de bine ca mine că nu se poate face nimic împotriva bătrânilor, şi nici a tinerilor. Degeaba faci reclamaţii... şi cui să te adresezi? Ca să minimizez dezastrul, am hotărât că trebuie să fiu laş, laş de tot – cu alte cuvinte că trebuie să îi fac curte fecioarei nonagenare, să-i urlu linguşeli în urechile şi aşa condamnate, să îi aduc flori şi bomboane, să încerc să ajung cu ea la un compromis viabil. Implorând-o umil, i-am smuls promisiunea că nu va da drumul la televizor (la maxim!) decât între orele opt şi zece seara. Inutil să vă mai spun că în timpul ăsta îmi iau tălpăşiţa. Măcar blestematul ăla de castel de apă de lângă dumneavoastră nu face gălăgie! Chiar dacă trezeşte ulcere vechi.
[...]
Ideal ar fi, desigur, să dinamitaţi monstruozitatea aia, construită chiar în faţa morii de vânt şi a bisericii.

Cu multă prietenie,

Cioran

*

Paris, 11 ianuarie 1975

Dragul meu Guerne,

Îmi vorbiţi în ultima scrisoare despre „donjonul singurătăţii şi al liniştii depline” în care v-aţi adăpostit pe timpul grevei9. Dar această singurătate, această linişte, sunt ale dumneavoastră dincolo de accidentele „istoriei”. În ceea ce mă priveşte, din cauza Parisului ăsta pe care nu îl pot părăsi – fiindcă de o boală nu te desparţi –, momente de linişte reală nu trăiesc decât noaptea. Tot felul de vizitatori, aflaţi în trecere, atentează fără încetare la singurătatea mea. Nu am descoperit până acum metoda de a-i da afară din viaţa mea. Sunt prea laş pentru asta.
„Evenimentul” pe care am să vi-l relatez arată în ce hal oraşul ăsta începe să aibă drept model New Yorkul: într-o sâmbătă seara, pe la sfârşitul lui noiembrie, conduceam acasă o prietenă mexicancă; locuieşte pe undeva în zona Strasbourg-Saint- Denis. Mergeam trăncănind, când remarc că se apropie de noi o bandă de golani. Intrăm în imobil şi închidem poarta cea mare de la intrare. Numai că mizerabilii împing cu putere în ea; broasca fiind stricată, m-am opintit şi am rezistat vreo trei-patru minute, dar până la urmă am cedat. Din fericire, în momentul în care se pregăteau să sară pe noi, mi-a venit nemaipomenita idee să strig „Am cinşpe mii de franci la mine!”. Trec peste alte detalii... Aşa că mi-au luat banii, oricum nu îmi păsa; mai rău e că mi-au luat şi portofelul, în care aveam actele (cartea de identitate şi toate celelalte). A trebuit să fac demersurile necesare, să stau ore întregi la Poliţie alături de câteva sute de negri abia veniţi în Franţa. La o săptămână de la incident eram împreună cu un prieten (tot într-o sâmbătă seara) la o cunoştinţă. Plecăm pe la miezul nopţii. O oră mai târziu unul din locatari e atacat şi rănit în curtea imobilului (rue Mazarin) din care tocmai ieşiserăm.
Autorităţile sunt complet debordate. Să fii „agresat” a devenit atât de banal, încât e aproape ruşinos să deranjezi funcţionarii plictisiţi care abia se târăsc prin comisariate. La întrebarea mea dacă am făcut bine că le-am dat golanilor totul fără să mă opun, unul dintre poliţişti mi-a răspuns: „Dacă v-aţi fi opus aţi fi fost la spital acum.” Am uitat să vă spun că agresorii mei – erau opt – nu aveau mai mult de şaptesprezece ani.
Erau francezi; se pare însă că recent turiştii africani nu omit să se facă remarcaţi prin asemenea fapte de vitejie.
[...]
Zilele astea se va tipări în format de buzunar una din vechile mele cărţi care poartă titlul înşelător Ispita de a exista.
Vă doresc, şi dumneavoastră şi doamnei Guillemin, un an ferit de toate catastrofele care ni se anunţă: donjonul de care îmi vorbeaţi vă va ocroti de ele, sunt sigur, pentru că într-adevăr v-a fost lăsat pentru a vă fi sprijin împotriva timpurilor ăstora infame.

Cu multă prietenie,

Cioran


Prezentare, note şi traducere de Claudiu Soare

_______________
1 Căderea în timp, Gallimard, 1964.
2 Este vorba despre articolul „E.M. Cioran, la montagne et la souris”, scris de Philippe Sénart în numărul din 24 decembrie 1964. Cotidianul Combat (având ca subtitlu Le Journal de Paris), clandestin în timpul ocupaţiei, şi-a încetat apariţia în 1974.
3 Este vorba de romanul L’OEuvre au noir, apărut la Gallimard, în 1968, şi distins cu premiul Femina în unanimitate.
4 Demiurgul cel rău, Gallimard, 1969.
5 Maurice Chapelan: „Maurice Chapelan a aimé Le Mauvais Démiurge par E.M. Cioran” – Le Figaro Littéraire , nr. 1199 (28 aprilie – 4 mai 1969).
6 Din 1960 şi până în 1980, anul dispariţiei, Guern trăieşte retras într-o moară de vânt, la Tourtrès, un sat obscur din sud-vestul Franţei.
7 The Cloude of Unknowyng , carte anonimă de la finele secolului al XIV-lea, un fel de ghid mistic pentru o viaţă contemplativă.
8 „Promotion”, în textul original. Am preferat traducerea sensului comercial al termenului, cu referinţă (stilistică) la utilizarea lui curentă în limba română de astăzi.
9 Aluzie la greva generală a poştaşilor din toamna anului 1974.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara