Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cioran - Noi scrisori către Armel Guerne de ---

Corespondenţa dintre Cioran şi Armel Guerne (1911-1980) a durat din 1961 până în 1978. Nu s-au văzut de mai mult de două-trei ori în tot acest timp. Întâlnirea plină de fineţe dintre doi scriitori aproape inexistenţi în spaţiul public şi-a desfăşurat eventaiul de subtilităţi într-o franceză care astăzi nu îşi mai scrie talentul. Când destinele li se încrucişează, Guerne are deja în spate o imensă operă de traducător: Novalis, Hölderlin, Paracelsus, Rilke, Melville, Kleist, plus cele O mie şi una de nopţi în şase volume... „Sunteţi un ocnaş înnăscut”, îi va spune Cioran. În spatele traducătorului se ascunde însă un scriitor sfâşiat, prins între verb şi fulger, autor a peste douăzeci de cărţi. Scrisorile de mai jos fac parte din ediţia E.M. Cioran / Armel Guerne, Lettres (1960-1978), apărută la Editura L’Herne în 2011.

*

Paris, 18 septembrie 1961

Dragul meu Guerne,

Citindu-vă scrisoarea (mesaj din altă lume), îmi e destul de greu să-mi imaginez moara1 dumneavoastră aici (subl. E.C.). Dumneavoastră înşivă îmi păreţi un fel de figură mitologică, un fel de miraculos dezertor, îndepărtat, inaccesibil. Nimic în fiinţa mea nu îmi permite să concep şansa de care vă bucuraţi. Gândi- ţi-vă la vacanţa ratată pe care eu şi Simone o petrecem la Santander, unde suntem cazaţi, la bloc, în apartamentul unui muncitor. Abia ce am ajuns şi m-am şi îmbolnăvit: sinuzită şi toate celelalte... Un specialist băştinaş m-a obligat (subl. E.C.) să urmez o cură într-o staţiune termală situată la treizeci de kilometri de oraş, aşa că a trebuit să mă chinui patru ore pe zi luând un fel de mocăniţă ceva mai recentă decât peşterile din Altamira, de altfel nu departe de locul cu pricina. Nenorocirea cea mare, însă, a fost spectacolul băcanilor francezi, veniţi aici cu zecile de mii, fiecare cu tranzistorul lui, şi să le fi văzut feţele amorfe... Din miezul acestui infern visam la sfârşitul vacanţei ca la mântuire. Simone s-a dus să îşi vadă familia, eu m-am întors pe 10 august la Paris, bucuros (subl. E.C.); asta fu. Totuşi, evenimentele2, „acontecimientos”, cum le zic spaniolii, m-au ajutat să nu mă prăbuşesc de tot. Din perspectiva asta, mai sunt încă speranţe.
Toată prietenia noastră, dumneavoastră şi doamnei Guillemin.

Simone şi Cioran

Ştiaţi că Noaptea veghează3 (La nuit veille) are un admirator la Santander? Un farmacist...

*

Paris, 18 februarie 1968

Dragul meu Guerne,

V-aş fi răspuns mai devreme, dar am fost nevoit în tot timpul ăsta să trudesc la un articol care mi-a fost cerut de urgenţă. Lucru incredibil: revistele găsesc tot ce le trebuie, mai puţin eseuri. Şi totuşi, în genul ăsta hibrid mie mi se pare că orice imbecil ar putea să se descurce. Preferăm să scriem, însă, romane, pentru că romanul aduce riscul (subl. E.C.) succesului. Un raţionament asemănător trebuie că a avut şi autorul celor O mie şi una de nopţi, care, să recunoaştem, nu s-a înşelat, dacă ar fi să ne luăm după caznele la care v-a supus, chiar şi după atâtea sute de ani. À propos de chinuri, mă gândesc şi la ce aţi pătimit traducându- i lui Buber Povestirile hasidice, pe care tocmai le citesc. Nu e rău deloc. Din nefericire, nu pot uita portretul pe care i l-aţi făcut acestui octogenar grotesc, iar gândul ăsta îmi strică plăcerea lecturii. Aţi ameliorat atât de mult originalul, încât, pe bună dreptate, înţeleg furia Bătrânului. Guy Dupré4 (nu ştiu dacă să-l cred sau nu) zice că Plon nu a făcut nimic pentru promovarea cărţii. Iată o veste care va stârni mai multă amărăciune la Ierusalim decât la Moară5.
Iar eu voi avea o săptămână încărcată... Voi fi nevoit să asist la primirea lui Jean Paulhan în Academie, deci la înmânarea spadei de academician... Iar după câteva zile la cocktailul de rigoare... Să văd oameni e pentru mine un supliciu. Dar în cazul de faţă îmi este cu neputinţă să mă sustrag, fiindcă proaspătul academician mi-a adus acum câţiva ani un serviciu destul de important, fără să i-l fi cerut eu (subl. E.C.). Lucru insolit în alte părţi, dar de neimaginat la Paris. [...]
Nu mi-aţi spus cum o să faceţi cu evacuarea apartamentului. Ce o să se întâmple cu toate cărţile dumneavoastră? Nu e decât o soluţie, într-adevăr criminală: să măriţi Moara.

Cu toată prietenia,

E.M. Cioran

*

Paris, 18 februarie 1969

Dragul meu Guerne,

Dacă regretul Parisului vă vizitează din când în când, e uşor să vă descotorosiţi de el: nu aveţi decât să vă imaginaţi ce se întâmplă în cartierul unde aţi locuit. La orice oră din zi şi mai cu seamă din noapte întâlneşti grupuri de cinci, şase tineri, desigur pletoşi, fie plini de ură, fie obosiţi, apatici. Nu ştii nici de unde vin, nici unde se duc. Uneori se iau la ceartă, adesea cearta degenerează în bătaie. Şi asişti la cel mai deplorabil dintre spectacole: se aruncă toţi asupra unuia dintre „camarazi”, îl tratează de „vândut”, de „nemernic”, de „trădător”, îl trântesc la pământ şi îl iau la şuturi, după care se fac nevăzuţi. Nu de puţine ori am fost martor la astfel de fapte eroice. Mi s-a spus că scenele astea sunt frecvente, iar trecătorii nu intervin, aşa de frică le e de domnii aceştia. Laşitatea e universală şi de înţeles. În America se pare că lucrurile stau şi mai rău. Am citit astă-vară un interviu al unui yankeu bogat care zicea că îşi petrece vacanţele la Leningrad, pentru că acolo se poate plimba noaptea fără să-şi rişte viaţa. E aproape sigur că atmosfera din ţările opulente, civilizate, „libere”, va sfârşi prin a deveni irespirabilă. La Paris nu se va mai circula decât sub escortă. Cât despre muncitori, graţie automatizării nu vor mai munci decât câteva ore pe săptămână, vor reacţiona precum studenţii şi vor ţine morţiş să întoarcă totul cu fundul în sus, de plictiseală, exasperaţi, victime ale unui vid terifiant, fruct al torporii. Viaţa nu e suportabilă decât pentru sclavi, pentru cei ce, ca dumneavoastră, au tradus şaptezeci de cărţi! Pentru un tânăr care nu face nimic şi care nu ştie să facă nimic, viaţa e un coşmar. Revoluţia sub formă de chef (subl. E.C.) – asta a fost găselniţa de anul trecut6 –, revoluţia ca orgie permanentă. Înclin să cred că toţi aceşti tineri sunt nişte epuizaţi sexual, nişte blazaţi ai plăcerii – pe care, totuşi, în lupta lor, o ridică la rangul de principiu. Sunt supăraţi pe o societate care le-a acordat prea mult timp liber. Avem de a face cu ura împotriva binefăcătorului, cu resentimentele femeii întreţinute faţă de amant. E stupid tot ce se întâmplă.

Cu prietenie,
E.M. Cioran

*

Paris, 17 octombrie 1969

Dragul meu Guerne,

Am petrecut o săptămână care m-a abrutizat complet (dureri de cap, sinuzită...). Poate că aţi uitat teoria pe care o susţineaţi acum câţiva ani despre gripă. Spuneaţi că e versiunea modernă a ciumei, lucru foarte adevărat. Ca să fiu mai precis, pe mine mă încalecă des răceala, nu gripa; şi fiind adesea răcit, e cu atât mai rău. Răcesc cu o uşurinţă care mă aruncă în disperare. La metrou toată lumea îţi scuipă în gură; pe stradă, aidoma; densitatea populaţiei este o calamitate, este însă şi sursa tuturor nenorocirilor. Ar trebui ca portul măştii să fie obligatoriu în spaţiul urban, avantajele de ordin sanitar şi moral ar fi nepreţuite. În orice caz, viaţa mi s-ar schimba, iar judecăţile pe care le emit asupra lumii s-ar îmblânzi în mod sensibil.
Ce idee neobişnuită şi contrară bunuluisimţ a avut Sigaux: nu se poate să vă duceţ i nici măcar pentru o oră la Royaumont7. Eu însumi nu m-am dus, dar îi cam ştiu pe cei care participă. Hotărât lucru, nu. Imaginaţi-vă discuţiile pe care le-aţi putea avea cu tot felul de doctoranzi, de romancieri, de poeţi, aflaţi acolo ca să scrie (!) (subl. E. C.), şi care se adună de două-trei ori pe zi ca să mănânce împreună şi iarăşi ca să discute – în fond, să îşi arate ura reciprocă.
Aş putea să trăiesc într-un bordel sau într-un lagăr de concentrare, dar nu într- o „casă de creaţie” (cum se numeşte, în ţările comuniste şi în America, genul ăsta de stabiliment). Evit pe cât posibil să întâlnesc scriitori: orice, mai puţin tagma asta. Cele mai urâte amintiri din viaţa mea au avut drept prilej „dejunurile literare”. Acestea fiind zise, puteţi încerca regimul ăsta, fie şi numai o zi, un minut, după aceea, însă, doamna Guillemin va trebui să vă îngrijească tot anul. Aţi avea nevoie de ajutorul unui preot, al unui psihiatru, ambii de negăsit în zilele noastre.

Cu prietenie,
E.M. Cioran

*

Paris, 24 decembrie 1970

Dragul meu Guerne,

Am să vă spun o poveste care nu are nici o legătură cu Moş Crăciun, pentru că se petrece în lumea editorială. Tocmai ce mi s-a publicat în America o carte pompos intitulată Căderea în timp8. Editorul „meu” nu publică decât teze de doctorat, cărţi şcolare, şi nu este deloc cunoscut în lumea literară. Imaginaţi-vă editura Didier la Chicago, dar la un nivel foarte, foarte modest. Primesc într-o zi un prospect în care figura, printe alte cărţi, şi a mea, cu un proiect de copertă dintre cele mai groteşti: un „falling angel” (în engl. în textul original – n.tr.) cu aripi din abundenţă şi purtând un vag... slip. Am protestat pe lângă editor şi i-am spus că nu pot accepta îngerul acela penibil. Editorul mi-a răspuns că nu e vorba de un înger, ci de Icar. Auzind asta, i-am dat de înţeles că în locul acestei ilustraţii stupide aş prefera o imagine a diavolului, nici mai mult, nici mai puţin, dar că la drept vorbind mi-ar conveni mai mult o figură geometrică oarecare. Cartea iese din tipar – şi ce îmi e dat să văd pe copertă? Un diavol gras, un fel de porc cu gheare, blagoslovit cu două înotătoare în loc de aripi – în fine, ceva atât de urât şi de inept încât m-am îmbolnăvit de scârbă. Spre surprinderea mea, însă, o asemenea oroare s-a dovedit salutară: am înţeles repede că această carte nu mă mai interesează, că aş fi chiar mulţumit dacă ar fi aspru criticată, că am încetat să mă mai consider cel ce a scris-o. Nimic mai benefic decât să te detaşezi de ceea ce faci. Iar când eşti ajutat şi de ceilalţi, ce noroc! La urma urmei, acest editor care habar nu are de meseria lui a reuşit, cu un cinism de doi bani, să îmi facă un mare serviciu. La început, vreau să zic în ziua când am primit infamul exemplar, mi-a venit în gând să îi scriu o scrisoare plină de insulte. Acum, însă, nu ar fi exclus să îl salut ca pe un salvator.
Şi eu şi Simone am fost de-a dreptul mişcaţi de mica violetă pe care ne-aţi trimis-o. Gestul dumneavoastră aminteşte de obiceiul tibetan care obligă expeditorul (mai bine zis care l-ar obliga) să strecoare în scrisorile lui o petală de crizantemă.

Cu toată prietenia,
E.M. Cioran

Prezentare şi traducere de Claudiu Soare

_________
1 Din 1960 şi până în 1980, anul dispariţiei, Guerne trăieşte retras într-o moară de vânt, la Tourtrès, un sat obscur din sud-vestul Franţei.
2 Posibilă aluzie la războiul din Algeria.
3 Carte publicată de Guerne în 1954, la Editura Desclée de Brouwer, sfâşietoare invitaţie la explorarea metafizică a visului, a literaturii, împotriva „dezolantei umanităţi contemporane, şcareţcaută prin toate mijloacele ş...ţsă se smulgă din ghearele propriului suflet.” (Citat din cuvântul introductiv al lui Guerne.)
4 Scriitor şi jurnalist. Apropiat al lui Jean Parvulesco, Guy Dupré i-a prefaţat în 1994 cartea L’Étoile de l’Empire invisible.
5 „Vă admir, îi va răspunde Guerne în scrisoarea din 24 februarie 1968, curajul de a citi cartea lui Buber, pe care nici măcar nu am deschis-o. Doar să te uiţi la moaca lucind de răutate pe clapeta copertei şi... Mulţumesc, am mâncat deja... ”
6 Aluzie la evenimentele din mai 1968.
7 În scrisoarea sa din 29 septembrie, Guerne îl informează pe Cioran că este invitat să petreacă o lună la abaţia din Royaumont, unde an de an se strâng intelectuali şi artişti din toată lumea, pentru diverse conferinţe şi seminarii. Şi Ionesco şi Eliade au trecut pe acolo, dar Guerne va declina invitaţia.
8 The Fall into Time, Quadrangle Books, Chicago, 1970 (translated by Richard Howard).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara