Numărul curent: 32

Cronica Optimistei:
Cioburi din istoria Teatrului Naţional de Ioana Pârvulescu

Actorilor noştri

Pe la jumătatea Căii Victoriei, vechea coloană vertebrală a Bucureştilor, chiar lângă Palatul Telefoanelor, se înalţă astăzi o construcţie stranie: o clădire cu portal maiestuos şi bolte albe din vremuri de demult, dar cu înalte ziduri de sticlă din timpul nostru, în care se reflectă silueta bătrânului Hotel Continental, de vizavi. Vechi-nou-vechi, laolaltă, ca la o întâlnire istorică în care trecutul şi prezentul îşi dau mâna prieteneşte, stau de vorbă, schimbă impresii. În studenţia mea din anii '80, terenul era viran, iar uneori, vara, apăreau aici câteva jalnice mese şi o gheretă unde se vindea bere. Puţini dintre colegii mei care-şi potoleau setea după vreun examen de literatură sau de istoria limbii ştiau că se află într-un spaţiu unde, timp de aproape 100 de ani, bătuse inima culturală a României. Aici fusese cândva Teatrul Naţional. Dacă mi s-ar cere astăzi să aleg locul creativităţii cu cea mai mare încărcătură afectivă, cu cele mai multe amintiri artistice din Bucureşti, adunând cele mai multe prezenţe de nume mari, româneşti şi străine, acesta este: Teatrul Naţional. Iată-i istoria.

çn seara zilei de 31 decembrie 1852, toată floarea Bu­cu­­reştilor, în frunte cu domnitorul, soseşte cu trăsurile care străbat la trap Podul Mogoşoaiei, la Teatrul cel Mare, a cărui construcţie este, în fine, deplin încheiată. Este o zi de miercuri, iar la şapte şi jumătate sala e deja arhiplină. De la ideea acestui teatru, care le-a aparţinut lui Eliad (poetul Heliade Rădulescu) şi prietenului său Ion Câmpineanu, au trecut aproape două decenii şi exact trei domnitori: Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu, iar acum, la inaugurare, Barbu Ştirbei, convinşi toţi trei că teatrul va modifica în bine moravurile şi va îmbogăţi limba română. Toată lumea a înţeles că Teatrul Mic, zis al lui Momulo, aflat tot pe Podul Mogoşoaiei, la casele Slătineanului, unde fraţii Capşa îşi vor face ceva mai târziu cofetărie, apoi cafenea şi hotel, nu e demn de Capitala }ării Româneşti. Se caută un loc în apropiere.
În 1838, cutremurul distruge parţial hanul Mitropolitului Filaret, care este dărâmat. Acesta este locul cumpărat pentru viitorul teatru şi se calculează că pentru ridicarea lui şi amenajarea spaţiului împrejmuitor e nevoie de 20.300 de galbeni. Între timp se fac şi se desfac comisii însărcinate cu acest proiect, minţi luminate şi inimi altruiste îşi bat capul cu obţinerea banilor şi ducerea la bun sfârşit a lucrurilor. Cu strădanii se adună 13.000 de galbeni. Atunci, Gheorghe Bibescu dă o Înaltă Rezoluţie şi, lucru nemaiauzit înainte, dar mai ales după, stabileşte să ia din fondul "extraordinar" al vistieriei (un fel de bani pentru situaţii de criză) cei 10.000 de galbeni care lipsesc. Arhitectul responsabil este vienezul Anton Heft, dar se pare că la planuri a contribuit şi spaniolul Xavier Vilacrosse, al cărui nume a rămas agăţat azi de un frumos pasaj bucureştean. Lucrările propriu-zise încep în mai 1848, se întrerup în iunie din cauza Revoluţiei, se reiau în 1849 şi sunt încheiate trei ani mai târziu. Cum oamenii timpului iubesc zilele simbolice şi îşi leagă enorme speranţe de noaptea intrării într-un alt an, e ales pentru inaugurare Ajunul Anului Nou.
Clădirea în care intră cu emoţie bucureştenii în ultima seară a lui 1852 este un model redus şi uşor modificat al Scalei din Milano. Foaierul este luxos, împodobit sărbătoreşte, iar scara, din marmură de Carrara. Candelabrul, ca şi restul iluminatului, e cu lumânări de seu. În sală, la parter, pe lângă fotoliile din avanscenă sunt 338 de staluri, apoi sunt trei rânduri de loji şi o galerie încăpătoare pentru cei mai săraci, care nu-şi permit bilete scumpe. Teatrul a fost proiectat pentru aproape 1000 de persoane. Toată lumea, "toate clasele societăţii" doresc să vadă primul spectacol la Teatrul cel Mare, iar locurile din staluri au ajuns să se vândă cu preţul piperat de un galben. La galerie, cu timpul, regula va fi ca elevii şi studenţii să intre gratuit. În seara asta se joacă în româneşte un vodevil franţuzesc într-un act, Zoe sau Amantul de împrumut, cu muzica cupletelor compusă de profesorul Eduard Wachmann. În rolul principal, însuşi primul director al teatrului, Costache Caragiale, alături de Niny Vallery, de Raliţa şi Costache Mihăileanu şi alţii, mai mărunţi. După pauza în care se fac comentarii despre piesă şi urări pentru noul an, iar bărbaţii admiră toaletele luxoase ale doamnelor, trupa lui Papa Nicola încântă urechile bucureştenilor cu arii din opere italieneşti (Lucretia Borgia care avusese premiera chiar în La Scalla şi Lucia di Lamermoor, ambele de Donizetti, compozitor care murise de curând, în anul 1848). Maşinării complicate, decoruri şi costume, unele aduse de la Viena, sunt primele obiecte de recuzită ale teatrului.
Banii strânşi în această primă seară sunt în întregime destinaţi săracilor "şi se vor împărţi cu nepărtinire". Presa timpului, între care şi Trompetta Carpaţiloru a lui Bolliac (ironizată de I.L. Caragiale - Răcnetul Carpaţilor - într-o altă piesă jucată la acelaşi teatru cu vreo trei decenii mai târziu) consemnează cu entuziasm evenimentul. După numai doi ani, pentru că lumânările afumă pereţii, s-a trecut la iluminatul cu lămpi cu ulei de rapiţă, instalate de neamţul Carol Knappe, negustor de lămpi din strada Doamnei. Curând, clădirea devine primul teatru din lume iluminat cu petrol lampant şi prima instituţie din Bucureşti la intrarea căreia se pun lămpi electrice. Acest din urmă lucru se petrece în februarie 1889 şi este semnificativ că lămpile electrice se instalează la intrarea teatrului înaintea celor de la Palatul Regal.
Reparat la două decenii după inaugurare, în 1874, de la acoperiş la utimul scaun, îşi redeschide stagiunea tot într-o zi simbolică, de Crăciun, sub directoratul lui Alexandru Odobescu. În acea zi, Teatrul cel Mare primeşte numele de Teatrul Naţional. Doi ani mai târziu, după Războiul de Independenţă, Podul Mogoşoaiei devine Calea Victoriei. Cu numele şi adresa schimbate, teatrul găzduieşte cele mai importante evenimente artistice ale Bucureştiului. În martie 1883, are loc premiera piesei lui Alecsandri Fântâna Blanduziei, autor care dă strălucire dramei, după ce impusese comedia. La 13 noiembrie 1884 are loc, în prezenţa Reginei Elisabeta, premiera piesei O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, iar la 8 aprilie 1885 D'ale Carnavalului, piesă fluierată la premieră de duşmanii autorului. În 1887, stagiunea se deschide cu Ovidiu de Alecsandri, iar autorul îi scrie unui prieten că va asista la ultimele două repetiţii şi că se spun "des merveilles" despre decoruri şi costume. În foaier apar în deceniile următoare o mulţime de busturi şi tablouri cu actori şi dramaturgi realizate de Frederic Stork, Dimitrie Paciurea, Horia Miclescu, Corneliu Medrea, Jean Steriadi, Cecilia-Cuţescu-Stork ş.a. Între cele două războaie mondiale, mai toţi marii autori români, de la Liviu Rebreanu la Camil Petrescu, de la Mihail Sebastian la Victor Eftimiu, au avut legatură cu teatrul: au scris piese, au fost cronicari literari, au iubit teatrul şi pe tinerele doamne ale scenei româneşti. Şi nu există, cu siguranţă, om de cultură interbelic care să nu fi fost prezent în acest loc, în zile de spectacol şi în zile când scriitorii organizau în foaier sesiuni de autografe.

Pablo de Sarasate, Wieniawski, Sarah Bernhardt, Adelina Patti, Constantin Nottara, Adelaida Ristori, Eleonora Duse, Rejan, Salvini, Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu, Maria Ventura, Maria Filotti, Elvira Popescu, George Vraca sunt numai câteva din numele care au fost, mai mult decât o dată, pe scena Naţionalului bucureştean. Maiorescu, Eminescu, Alecsandri, Delavrancea, domnitori, regi, regine, mic-burghezi, poporeni, miniştri, diplomaţi străini, elevi visând la actriţe au fost în sala Teatrului Naţional şi i-au aplaudat pe artişti. Între directorii teatrului s-au numărat Costache Caragiale, Matei Millo, C.A. Rosetti, Al. Odobescu, Ion Ghica, Grigore (Grigri) Cantacuzino, Alexandru Davila (fiul doctorului Carol Davila), C. Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Rebreanu, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Haig Acterian.
I.L. Caragiale, om de teatru care începuse ca sufleur, şi-a dorit şi el acest post pe care, cel dintâi, îl ocupase un unchi al său. Maiorescu, la care apelează, n-a avut însă încredere în el ca administrator şi nu l-a sprijinit să devină director. Totuşi, Caragiale, numit prin Decret regal director în anul 1888 (avea ajutorul Reginei), se dovedeşte un excelent organizator, vine primul în teatru, la 8 dimineaţa şi pleacă ultimul, la 10 seara, cu o mică pauză între 3 şi 6 după-amiaza. Face drastică economie de buget şi este cel care încheie contracte de reprezentaţii în serie cu Sarah Bernhardt şi Ernesto Rossi. Dar stagiunea din 1888-1889 este criticată vehement şi directorul îşi dă demisia deja în 1889. Rămâne legat de acest loc, deschizându-şi mai târziu berăria Gambrinus, peste drum de teatru, la numărul 4 al străzii Câmpineanu.
La 24 august 1944, teatrul este bombardat de nemţi şi arde parţial. În 12 decembrie, armata rusească ia, ca daune de război, întreg patrimoniul Naţionalului şi-l încarcă în 41 de vagoane de tren. În 1945, fără vreo discuţie publică, se hotărăşte grabnic demolarea clădirii. Locul libertăţii, al jocului, al creaţiei şi al artei s-a acoperit de praf şi a rămas, pentru multă vreme, pustiu.

(va urma)