Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cine pe cine acuză? de Gabriel Dimisianu


A fost o vreme în care nu acordam prea mult credit teoriilor conspiraţioniste. în era post-decembristă astfel de teorii au câştigat la noi destul teren, ca urmare a faptului că oamenii constatau mereu nepotriviri, discordanţe între ceea ce se întâmpla pe scena publică şi ceea ce ei, pornind de la premise cunoscute, aşteptau să se întâmple. Au început să fie bănuitori, să creadă că din adâncuri acţionează (conspiră) forţe malefice, care abat evenimentele de la cursul lor normal, le deturnează în vederea atingerii unor scopuri nelămurite. Pe acest fond de incertitudine şi suspiciuni au apărut analiştii, scormonitorii dedesbuturilor, despicătorii firului de păr în patru, alcătuitorii ingenioşi de scenarii. Construiau cu frenezie ipoteze de interpretare a evenimentelor de pe planetă şi de la noi, veneau cu explicaţii, luând în calcul nu doar ceea ce se afla la vedere, ci şi tot felul de elemente presupuse. Pentru a nu mă contamina de scenarită, o boală a timpului nostru, m-am ţinut departe de soiul acesta de exerciţii, bazate în prea mare măsură pe deducţii şi aproximări. Nu voi putea evalua corect ce se întâmplă în jurul meu, îmi spuneam, decât numai dacă mă iau după date controlabile. Refuzam să iau în considerare fapte care mi se ascundeau vederii, chiar dacă le presupuneam existenţa.

Aceasta se întâmpla însă mai demult. Azi nu mai sunt atât de sigur că ceea ce văd chiar aşa şi este şi nici nu mai resping ideea existenţei ,forţelor din adâncuri", apte să manevreze evenimentele după plac şi să le dea alt sens şi alt înţeles decât cele proprii, să prefacă albul în negru şi ziua în noapte.

Dar să nu zăbovesc în generalităţi. S-a pus la noi, încă din anii '90, chestiunea dosarelor de la Securitate, lămuritoare, aceste dosare, în privinţa relaţiilor cu funesta instituţie şi a felului în care ea a exercitat represiunea politică în anii comunismului. Ca şi în privinţa oamenilor care au fost antrenaţi în acest proces, cu sau fără voia lor, ca făptuitori sau ca victime, sau ca făptuitori şi victime în acelaşi timp.

Salubrizarea morală a societăţii, s-a spus pe drept, de aici trebuie să înceapă, de la darea pe faţă a dosarelor fostei Securităţi, pentru a vedea cine a conceput represiunile, cine le-a organizat şi condus, cine au fost executorii, cine a colaborat cu organele represive şi în ce condiţii. Şi cu ce urmări.

A ieşit, trudnic dar a ieşit, aşa cum se ştie, legea deconspirării dosarelor, s-a înfiinţat instituţia specializată de cercetare (CNSAS) şi s-a pornit la lucru. La ce s-a ajuns? Până una alta la nimic altceva decât la compromiterea publică a unor persoane care, într-o măsură sau alta, s-au opus vechiului regim, făcând pentru aceasta puşcărie politică, sau măcar au schiţat gesturi de opunere, de delimitare, formulând critici parţiale sau simple rezerve, sau scriind opere cu înţelesuri subversive, critice. Astfel de oameni au fost livraţi dispreţului public, după deschiderea unor dosare, iar nu foştii înalţi demnitari de partid, cărora Securitatea, cel puţin în principiu, le era subordonată, după cum nu au răspuns pentru faptele lor nici foştii ofiţeri anchetatori şi nici chiar torţionarii, cei care schingiuiau oamenii în beciuri pentru a le smulge angajamentul de colaborare.

Nu vom uita prea uşor linşajul moral în direct la care a fost supus fruntaşul liberal Dan Amedeu Lăzărescu, om de cultură, fost deţinut politic, după ce s-a găsit în dosarul lui un angajament de colaborare cu Securitatea. Dar nu a colaborat, nu a făcut note informative? Aşa rezultă din dosar, însă fapt este că a făcut-o sub constrângere. Alţii au refuzat să o facă, mi se va spune, au îndurat tortura şi au refuzat să colaboreze. Uşor de zis, dar mai greu, infinit mai greu de făcut. Sigur că formele cedării trebuie să fie cunoscute, comentate, analizate, sigur că sunt regretabile cedările, dar nu oricine are căderea, cred eu, să aducă reproşuri celor care au cedat sub constrângere. Cum poţi să acuzi pe altul, mă întreb, cum poţi să denunţi public pe cineva pentru slăbiciune dacă nu ai făcut tu însuţi, în aceleaşi condiţii, proba tăriei, a rezistenţei până în pânzele albe?

Au fost găsite, umblându-se prin dosare, şi cazuri de scriitori care au cedat presiunilor Securităţii, care au făcut note informative etc. De fiecare dată a fost vorba - prin ce întâmplare? - de scriitori care în trecutul regim s-au comportat demn, nu au făcut elogiul deşănţat al dictaturii, ba chiar au formulat critici, fie directe, în adunările de la Uniune, fie indirecte, în operele lor literare, atâta cât se putea sub rigorile cenzurii.

A apărut astfel cazul Doinaş, al unui important scriitor respectat de toţi, reper de comportare demnă, despre care se află după moarte că a fost informator al Securităţii. Informator cu acte în regulă, adică cu angajament, cu un vechi angajament pe care poetul l-a semnat - să precizăm totuşi - în perioada detenţiei. CNSAS, prin d-l H.-R.Patapievici, confirmă faptul, prezentînd extrase din dosar şi nu avem cum să respingem ceva ce ni se probează cu documente. Ne punem totuşi întrebarea: cum cineva şantajabil prin dosar, ca Doinaş, nu a putut fi împiedicat să critice politica culturală a regimului şi chiar să se alăture unor acţiuni de protest cu miză care depăşea culturalul? A fost unul din semnatarii scrisorii de susţinere a lui Mircea Dinescu, disidentul arestat la domiciliu. Dar încă mai înainte a comis Doinaş acte de recalcitranţă. Ne amintim că în 1978, la Colocviul Naţional de Poezie de la Iaşi, a rostit un discurs care a pus pe jar autorităţile, criticând inflaţia de lirică aşa-zis patriotică şi deprofesionalizarea poeţilor care făceau oficii de propagandă. Fără să le fi numit, Doinaş polemiza străveziu cu Tezele din Iulie ale lui Ceauşescu şi cu revoluţia culturală a acestuia. Mai târziu, în şedinţele de Consiliu de la Uniune şi la Conferinţa din 1981, Doinaş a fost critic până la vehemenţă faţă de linia ideologică oficială. Cum de îndrăznea, dacă se ştia vulnerabil? Sau îi conferea protecţie tocmai angajamentul de informator, lăsat să se afişeze ca oponent al regimului pentru a i se acoperi misiuni pentru acesta mai importante? Nu ştim, dar iată-ne speculând în jurul cazului Doinaş, iată-ne punând sub semnul întrebării comportamentul unui scriitor care a trecut în ochii contemporanilor drept un reper moral. Dar poate asta şi urmăresc ,forţele din adâncuri", cine ştie?

A mai fost aruncat pe piaţă cazul Eugen Uricaru, ţintindu-se şi compromiterea instituţiei pe care o reprezenta, Uniunea Scriitorilor, taxată în necunoştinţă de cauză drept ,fosilă a comunismului". în cazul lui Doinaş cel puţin exista acel angajament, smuls în detenţie, dar la Uricaru aşa ceva nu există. Din nou este însă vorba despre un scriitor care a incomodat, cel puţin, vechiul regim, pus de acesta sub urmărire, verificat ,prin mijloace specifice ale muncii de securitate", cum putem citi într-o ,notă" din 2 oct. 1975, inserată în Cartea albă a Securităţii (1996). Mai citim acolo: ,susnumitul a făcut comentarii denigratoare cu privire la orientarea dată de partid în domeniul literaturii şi artei, insinuând Ťlipsa libertăţii de exprimareť în literatura noastră. în acest context, referindu-se la programul adoptat la Congresul al XI-lea al P.C.R., arăta că cele ce se spun în acest program despre rolul literaturii sunt iluzorii"... Aşadar, până ce ni se va face dovada că Uricaru ,turna" o avem pe aceea că era el ,turnat". Şi nu doar omul ci şi cărţile lui: ,Aspecte cu conţinut interpretativ (sic!) au fost introduse şi în volumul Despre purpură, care a fost de mai multe ori returnat pentru a fi refăcut, întrucât în forma sa iniţială, prezenta o imagine denaturată, nu numai a epocii staliniste, ci şi a uneia mai târzii..." Adică a epocii Ceauşescu.

în fine, într-o succesiune firească, aş zice, acuzaţia de colaborare, de "relaţii neconvenţionale" cu Securitatea cade acum asupra lui Augustin Buzura, prozatorul român postbelic care în romanele Feţele tăcerii, Orgolii, Vocile nopţii, Refugii, Drumul cenuşii, ca şi în eseurile din Bloc Notes, a desfăşurat, din interior, cea mai virulentă critică a lumii totalitare comuniste. Recent, referindu-se la Refugii, Mircea Iorgulescu vorbeşte, pe bună dreptate, despre ,cea mai radicală contestare a sistemului politic din România de atunci". S-ar spune că acel criticism radical şi reputaţia de disident pe care şi-o dobândise în anii comunismului prin cărţile sale, dar şi printr-un număr de atitudini publice, nu i-au putut fi iertate lui Buzura, căruia i se aduce acum, şi lui, acuzaţia de a fi fost informator al Securităţii. Până vor veni probele, despre care istoricul Marius Oprea ne asigură că nu există (v. ,Averea" din 2 iulie a.c.), să vedem ce se spune despre Buzura în aceeaşi Carte albă a Securităţii (vol. ,Istorii literare şi artistice", doc. 275): ,Augustin Buzura este lucrat prin D.U.I. de către Securitatea judeţului Cluj, fiind semnalat cu aprecieri şi comentarii necorespunzătoare referitor la politica culturală a partidului şi statului. Are multe relaţii în mediul scriitoricesc din Bucureşti, inclusiv cu elemente lucrate prin forme organizate de către noi sau luate în control, printre care şi Eugen Simion, Dorin Tudoran, Nicolae Manolescu şi alţii". Aşadar, ca în cunoscuta istorioară, lucrurile stau exact invers: nu ,lucra" ci era ,lucrat".

Rezumând, efectele dării pe faţă (parţiale) a dosarelor de la Securitate îmi par a fi deocamdată acestea: modificarea în negativ a imaginii unor foşti oponenţi sau a unor victime ale regimului comunist, pe de o parte, iar pe de altă parte exonerarea de răspundere a persoanelor care au exercitat persecuţii politice, care au pus la cale şi au înfăptuit represiunea. Unui Eugen Florescu, de pildă, satrapul ideologic al erei ceauşiste, i se asigură, după '89, un încăpător fotoliu de parlamentar, pe care mi se pare că şi azi îl ocupă, în timp ce Doinaş, Uricaru, Buzura sunt lapidaţi moral. Nu este însă vorba numai de ei. O rea imagine a lumii intelectuale în general şi a lumii literare în special, a comunităţii literare este cultivată cu insistenţă (de văzut şi ce scrie Alex. Ştefănescu în R.L., nr. 19, despre ,demonizarea" Uniunii Scriitorilor), acolo , în acele medii, îngrămădindu-se, s-ar zice, relele năravuri, din trecut şi de azi: laşitatea, egoismul, meschinăria, oportunismul, trădarea, colaboraţionismul şi poate, în cel mai bun caz, revolta în genunchi. Cine cultivă această imagine, măcar excesivă, despre comunitatea literară, cine acuză, cine judecă? Prea adesea tinerii gazetari ignoranţi şi cinici, doritori să se ilustreze, fie ce-o fi, prin lovituri de presă, prin demascări de senzaţie etc. Dar nu sunt numai ei. Din păcate, câteodată, chiar foştii disidenţi autentici se angajează pe această pârtie, din reflex de singularizare sau din cine ştie ce alte motive. Sau pentru a le plăti confraţilor de condei cine ştie ce poliţe. Cazul lui Paul Goma e prea bine cunoscut. Iată şi recent: întrebat, în ,Jurnalul literar", ce părere are despre declaraţiile noi ale odiosului general Pleşiţă, omul care îl maltratase în închisoare, trece de el repede, în restul imensului articol luându-i la refec pe Monica Lovinescu, pe N. Manolescu, pe }epeneag, pe Iorgulescu , pe Buzura etc., etc. Cu ei are mereu ceva de împărţit Goma şi parcă mai puţin cu Pleşiţă, care scapă, ca să zic aşa, cu faţa curată, mai curată, oricum, decât a colegilor de literatură.

Sau alt caz. Nu o dată, nu de două ori, ci de trei sau de patru ori l-am auzit pe Mircea Dinescu povestind, la televiziune, un fapt care dacă s-ar fi întâmplat i-ar pune într-o rea lumină pe foştii săi colegi de redacţie de la România literară. Şi anume că aceştia l-ar fi exclus din partid. îi asigură, totuşi, în stilul său glumeţ, că nu e supărat pe ei, că la urma urmei, excluzându-l, i-au făcut un serviciu. Mulţumirile nu au însă obiect, fiindcă Mircea Dinescu nu a fost exclus din partid de organizaţia de la România literară. Nimeni din cei de acolo nu a votat excluderea lui fiindcă nu a fost pus în situaţia să o facă. Mai suntem în viaţă câţiva care putem mărturisi. Tocmai pentru a se evita o previzibilă defecţiune, ştiindu-se că e admirat şi simpatizat în redacţie, Dinescu nu a fost pus acolo în discuţie, ci chemat la ,sector" unde i s-a comunicat excluderea hotărâtă de sus. Nu se încurca nimeni, pe atunci, în formalităţi. Poate să fie la mijloc un accident de falsă memorie, dar lucrurile aşa stau şi nu altfel. M-aş bucura ca Mircea Dinescu, loial cum îl ştiu, să facă, în beneficiul adevărului, cuvenita rectificare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara