Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Cine ne sunt traducătorii? de Marina Vazaca

Recent am avut plăcerea de a cunoaşte nu mai puţin de cinci traducători care îşi dedică bună parte din activitate traducerii literaturii române. Mariano Martín Rodríguez (Spania), Laure Hinckel (Franţa), Anita Bernacchia (Italia), Marina Gessner (Croaţia), Jan Willem Bos (Olanda) s-au reunit la Bruxelles în luna martie în jurul scriitorilor Dan Lungu şi Nicoleta Esinencu pentru o discuţie pe marginea unor creaţii recente ale celor doi: În iad toate becurile sunt arse, ultimul roman al lui Dan Lungu, apărut anul trecut la Polirom, şi 7 km. De la Chişinău la km 7, poem în proză de Nicoleta Esinencu, tradus în franceză de Laure Hinckel şi inclus în volumul colectiv Odessa transfer: Chroniques de la mer Noire, apărut tot anul trecut la Editura Noir Sur Blanc. Cei doi scriitori au fost invitaţi de ICR Bruxelles pentru întâlniri cu cititorii şi sesiuni de autografe în cadrul Târgului de Carte francofonă desfăşurat în capitala Belgiei între 1 şi 5 martie, dar şi pentru o întâlnire de lucru cu traducătorii.
Acesta a fost prilejul cu care i-am cunoscut pe cei cinci traducători de literatură română; am împărtăşit cu ei bucuria acestei întâlniri de lucru, în care am discutat, cu cărţile pe masă şi în prezenţa autorilor, chestiuni la care traducătorul reflectează de obicei singur şi în tăcere, în faţa foii de hârtie sau a calculatorului. Rămân însă mai ales cu amintirea unei regăsiri călduroase şi a unei însufleţite comunicări: traducătorii se mai văzuseră şi cu alte ocazii şi, la fel, se revedeau cu Dan Lungu şi Nicoleta Esinencu, scriitori de care unii din ei se simt evident şi apropiaţi sufleteşte după ce le-au tradus mai multe cărţi.
La sfârşitul întâlnirii, i-am rugat să aibă amabilitatea de a răspunde, special pentru România literară, la întrebările de mai jos:

Sunteţi cu toţii buni cunoscători a cel puţin trei limbi străine, printre care şi româna. Desigur că întrebarea cea mai obişnuită care vi se pune este „De ce limba română?”, dar, mai departe, de ce aţi ales să traduceţi literatură română?

Cum a fost prima întîlnire cu literatura română ?

Ce anume vă orientează în decizia de a traduce o carte, propunerea unui editor sau preferinţa personală?

Clasicii literaturii române, inclusiv scriitorii interbelici, chiar nu mai au nici o şansă de a fi traduşi?

Ce proiecte aveţi în curs?

Ce carte sau ce autor român v-aţi dori să traduceţi în viitorul apropiat?

Care este cuvântul preferat în limba română?

Din raţiuni de coerenţă a discursului, am lăsat grupate răspunsurile fiecărui traducător, prezentând separat numai răspunsul la ultima întrebare. (M.V.)


Mariano Martín Rodríguez este traducător la Comisia Europeană, a urmat studii de filologie romanică la Universitatea Complutense din Madrid, cu un doctorat dedicat Teatrului în limbile romanice străine la Madrid (1918-1936). A fost visiting translator la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, iar în afară de traducerile din literatura română, a publicat numeroase studii de literatură comparată şi română în volume şi reviste din Spania, România, Statele Unite şi din alte ţări.

Când studiam romanistica la Madrid, am găsit întâmplător antologia eminesciană bilingvă tradusă de Rafael Alberti şi María Teresa León, iar traducerea mi s-a părut foarte bună. Poezia „poetului naţional” mi s-a părut în schimb atât de neinteresantă încât m-am gândit, poate nedrept: „Dacă acesta este cel mai mare scriitor român, cu siguranţă nu mă interesează această literatură”. În fond, Eminescu a fost puţin de vină că nu m-a mai interesat România timp de aproape 20 de ani... până după extinderea din 2004 şi 2007 a Uniunii Europene, când traducătorilor Comisiei Europene li s-a oferit posibilitatea de a învăţa limba uneia din ţările care deveniseră de curând sau urmau să devină membre ale Uniunii. Având în vedere studiile mele de romanistică, dar şi dorinţa de a citi literatură în original, în toate limbile romanice, am cerut să învăţ limba română. M-am îndrăgostit de ea din prima oră de curs şi am încercat s-o învăţ cât mai bine, mai ales că îi descopeream bogăţiile literare, prea puţin cunoscute în Spania. Cititorii spanioli, familiarizaţi cu literatura franceză, italiană, nu mai spun de cea engleză, din care s-a tradus şi se traduce în continuare, aproape fără selecţie, au multe de descoperit în literatura română. De aceea m-am apucat să traduc din română.
Dat fiind interesul meu pentru literatura dramatică, mai ales pentru cea modernă (nu postmodernă!), sunt un admirator al teatrului lui Mihail Sebastian şi Lucian Blaga, din care am şi tradus pantomima în patru tablouri Înviere. Apoi Eugen Ionescu, căruia i-am dedicat cu plăcere câţiva ani, traducând texte inedite, precum şi o versiune necenzurată a piesei Englezeşte fără profesor, pe care le-am reunit în volumul bilingv (Sclipiri şi teatru / Destellos y teatro). Apoi, vreau să-l pomemesc în mod special pe Gheorghe Săsărman, pe care l-am tradus de asemenea, şi cu a cărui prietenie mă mândresc.

*

În Spania, propunerile de a traduce literatură română sunt atât de rare, încât mă gândesc că ar trebui acceptate întotdeauna, ca o ocazie bună de a răspândi cultura română. Dar traducătorului trebuie să îi şi placă textul respectiv, să îl intereseze, altfel mă îndoiesc că ar putea produce o traducere bună. Eu traduc din pasiune: decid ce anume mi-ar plăcea să traduc, apoi caut un editor.

*

Nu cred că marii clasici români nu au nici o şansă să fie traduşi – preocuparea pentru traducerea lor este o datorie. De pildă, teatrul lui Caragiale este aproape netradus în spaniolă; traducerea lui ar trebui să reprezinte o prioritate pentru politica de subvenţionare a traducerii din România. Chiar dacă traducerea clasicilor români va fi mai degrabă o îndeletnicire universitară, sunt sigur că ei vor fi descoperiţi în cele din urmă şi de publicul larg, interesat de marea literatură din toate timpurile. Dacă se aşteaptă ca literatura română să fie apreciată în lume doar graţie autorilor actuali, care de multe ori nu se pot compara nici cu autori de rangul doi din perioada interbelică, această cale este greşită, în opinia mea.

*

Acum, în afara unor proiecte de cercetare şi editare, am în lucru o antologie istorică a literaturii ştiinţificofantastice din România, în care se va regăsi o povestire puţin cunoscută a lui Crohmălniceanu, Tratatul de la Neuhof, alături de alte povestiri de Adrian Rogoz, Gheorghe Săsărman, Mircea Opriţă, Florin Manolescu, Cristian Tudor Popescu şi alţi autori, inclusiv foarte tineri, aleşi după calitatea literară a naraţiunilor lor. Mi se pare că literatura română ştiinţifico-fantastică actuală este prea bogată ca să nu ţinem cont de ea. Iar pentru un viitor, sper, nu prea îndepărtat, am două texte pe care mi-aş dori să le traduc: Oraşele scufundate de Felix Aderca, şi Istorii insolite (şi Alte istorii insolite) de Crohmălniceanu.


Laure Hinckel este traducătoare de literatură, jurnalist şi fotograf amator. În cei zece ani petrecuţi în România ca jurnalist (1990-2000), a trimis la posturi de radio şi ziare din Franţa zeci de reportaje şi articole, pe toate temele. În prezent, este una din cele mai active şi prestigioase traducătoare de literatură română din Franţa, abordând cu aceeaşi competenţă autori şi genuri diferite: Camil Petrescu, Mircea Cărtărescu, Dan Lungu, dar şi Emil Cioran sau Andrei Pleşu.

Pe mine limba română este cea care m-a ales – pare lipsit de modestie, dar este adevărat. Lucrând ca jurnalist în România, am început să şi citesc. Iar pe măsură ce citeam literatură română, am simţit nevoia imperioasă să traduc textele care îmi plăceau, pentru a comunica această experienţă şi cititorilor francezi.
O ediţie bilingvă română-italiană, din opera lui Eminescu, o carte oferită de o prietenă din Galaţi, în toiul iernii lui ’90, mi-a prilejuit prima întâlnire cu literatura română...

*

Când trebuie să decid ce anume voi traduce, alegerea personală are o pondere mai mare. De când traduc, simt o afinitate deosebită cu Dan Lungu, probabil şi pentru că suntem de aceeaşi vârstă, dar şi pentru că i-am tradus deja trei cărţi. Dar m-am simţit încărcată cu multă energie pozitivă traducând Orbitor de Mircea Cărtărescu... Până la urmă cred că cel mai mult contează calitatea textului. Acum, de pildă, traduc Groapa de Eugen Barbu, care îmi oferă mari satisfacţii. Dar mi s-a întâmplat să şi refuz unele propuneri ale editorilor. Acum am câteva dorinţe şi planuri concrete, dar nu vreau să le dezvălui încă, pentru că sunt foarte superstiţioasă.

*

În Franţa, clasicii români sunt mai degrabă bine reprezentaţi prin traduceri. În 2007 Editura Syrtes a descoperit romanul lui Camil Petrescu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, încă netradus în franceză, după 77 de ani de la publicarea în România, iar traducerea s-a bucurat de succes. Textele cu-adevărat importante îşi au locul lor, iar editorii serioşi ştiu să le recunoască şi să le pună în valoare. Totuşi, în ziua de azi, un autor bun este acela pe care îl poţi arăta şi auzi. Literatura trebuie să se bată ca să-şi păstreze un loc în mediile de informare. De aceea, un autor care poate interveni în faţa unui public este preferabil unui clasic... Dar mă voi contrazice imediat, pentru că, iată de pildă ce succes are acum în Franţa retraducerea operei lui Dostoievski!
Descoperirea unor noi autori este o muncă pasionantă. Sunt implicaţi atât traducătorii cât şi editorii, la fel de entuziasmaţi să lanseze nume noi. Literatura română contemporană este o sursă bogată de personalităţi afirmate. Ceea ce lipseşte, poate (insist, poate), este o mai mare varietate în tematica abordată. Publicul francez aşteaptă autori care să fie şi foartre puternici (stilistic şi tematic) şi a căror tehnică narativă să fie compactă, legată. Adică exact contrariul, într-un fel, al tipului de naraţiune „explodată”, foarte răspândit în universul literar românesc, şi care îi deconcertează pe cititorii francezi.


Anita Natascia Bernacchia este traucătoare şi interpret de conferinţă, cu un master în traducere audiovizuală (2008); în prezent trăieşte şi lucrează la Bruxelles. De câţiva ani, traduce literatură română – Nina Cassian, Cecilia Ştefănescu, Radu Aldulescu, Ştefan Bănulescu, Dan Lungu. La câteva zile după întâlnirea de la Bruxelles, Anita Bernacchia a fost prezentă la Roma, alături de Varujan Vosganian, pentru lansarea Cărţii şoaptelor, roman pe care l-a tradus în italiană (Il libro dei sussuri) pentru Editura Keller, şi care este excelent primit de critica italiană.

Trebuie să spun că prin mama mea, am origini româneşti. Totuşi, de limba română m-am apropiat ca vorbitor străin.
Prima intâlnire cu literatura română i-o datorez tot mamei, care îmi citea poezii de Eminescu. Mai târziu, am început să citesc singură, şi proză şi poezie. Am citit de asemenea multe cărţi de istorie, eseuri, biografii; m-am îndrăgostit de pildă de personajul Monica Lovinescu, după ce am citit cărţile scrise de Doina Jela despre ea.
Literatură română am început să traduc în primul rând pentru că îmi plăcea practica traducerii în sine. La liceu am învăţat foarte multă latină, şi îmi plăcea să traduc din latină în italiană, dar mai ales din italiană în latină. Este ceva care mă atrage în mecanismele gramaticale şi lexicale ale celor două limbi, felul în care una se condensează în cealaltă. Uneori e vorba de identificarea unui mecanism de cauză-efect şi te simţi bucuros când reuşeşti să descoperi exact acel efect care decurge dintr-o anumită cauză. Continui acum aceste descoperiri traducând din română în italiană.

*

Când e să traduc o nouă carte, pornesc întotdeauna de la preferinţele personale. După ce am tradus câteva cărţi, după ce am constatat reacţia publicului şi a criticii italiene, am început să înţeleg care sunt preferinţele editurilor în ceea ce priveşte literatura străină, ce aşteaptă ele de la un autor român înainte de a-l publica, dar şi cum li se schimbă convingerile după ce o carte intră în circuitul editorial. Aşadar, încerc să studiez catalogul editurilor pentru a eficientiza trimiterea propunerilor mele. Miza, fireşte, este să reuşesc să îmbin cerinţele editurilor cu preferinţele personale. Până acum pot să spun că am fost norocoasă, pentru că am tradus numai cărţi foarte bune, pe care eu însămi le-am promovat la edituri. Apoi, am avut şi prilejul să-i cunosc şi să discut, mai mult sau mai puţin, cu toţi autorii cărţilor pe care le-am tradus şi, în general, au fost cu toţii disponibili să mă ajute atunci când am avut nevoie.

*

Cred că după ce autorii contemporani vor fi cunoscuţi mai mult, va veni şi vremea când editurile italiene se vor arăta mai interesate de clasicii români. Ar trebui să fie invers, dar este un fenomen pe care deocamdată trebuie să-l acceptăm ca atare.

*

Traduc acum al doilea roman de Dan Lungu, Cum să uiţi o femeie şi, de asemenea, thrillerul filozofic al lui Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului. Apoi, mai sunt câteva cărţi pe care aş vrea să le traduc într-un viitor apropiat şi sper că aceste proiecte se vor concretiza.


Marina Gessner, tânără traducătoare din Croaţia, în prezent trăieşte şi lucrează la Bruxelles. A studiat la Facultatea de Litere a Universităţii din Zagreb (engleză şi franceză la nivel de master, apoi portugheză şi română). A tradus poezie de Adela Greceanu şi Claudiu Komartin, a colaborat la traducerea antologiei de proză scurtă românească postrevoluţionară Nabokov la Braşov (2010).

Am învăţat româneşte din curiozitate. Ştiam deja franceză, spaniolă, portugheză, puţină intaliană. În liceu făcusem şi latină, iar la facultate am avut un curs de lingivstică comparată a limbilor romanice, unde am auzit de fapt prima dată de limba română. Apoi, am fost pur şi simplu curioasă să aflu ce se ascunde dincolo de modificările fonetice şi construcţiile „exotice” ale acestei limbi. În primul an de studiu, când tocmai învăţasem cuvântul „picior”, pentru ilustrarea numeroaselor sale sensuri, lectoriţa noastră ne-a spus şi versul „Pe-un picior de plai, pe o gură de rai...” din Mioriţa. Pe-atunci habar n-aveam ce sau cine era „mioriţa”, dar mi-a plăcut muzicalitatea versurilor, iar în anul doi, ca un exerciţiu de memorie, am învăţat Mioriţa pe de rost.
Cât despre hotărârea de a traduce literatură română, aceasta a venit după cele trei luni petrecute la Mogoşoaia, cu o bursă pentru traducătorii literari oferită de ICR în 2006. Atunci m-am îndrăgostit într-adevăr de Bucureşti şi de literatura română.

*

Din clasicii români mărturisesc că nu am citit prea mult, am început cu literatura contemporană, pentru că îmi era mai accesibilă din punct de vedere lingvistic. Romanul lui Filip Florian, Degete mici, l-am citit pe nerăsuflate, nici nu am putut să-l las din mână. Dar cred, şi asta nu doar pentru că aş fi eu prea optimistă, că în Croaţia literatura română clasică ar putea să aibă şanse de a intra în atenţia editorilor pentru că până acum nu s-a tradus aproape deloc; pe de altă parte, catedra de română, relativ recent înfiinţată la Universitatea din Zagreb, aduce cultura română în atenţia tinerilor, care par din ce în ce mai interesaţi să o cunoască.

*

Când e vorba de limbi şi literaturi mai puţin cunoscute, cum e română în Croaţia, traducătorii ar trebui să joace un rol decisiv în informarea şi orientarea editorilor. În cazul meu, hotărârea definitivă de a traduce o carte vine doar după ce cartea mi-a plăcut cu-adevărat. Pentru mine, asta trebuie să fie condiţia esenţială. Am acceptat să traduc câteva cărţi din alte domenii decât literatura doar pentru că au fost propuse de un editor, şi nu am fost mulţumită de rezultat.

*

Acum traduc Gemenii din Nostalgia lui Mircea Cărtărescu, un text care mi-a plăcut enorm, preferinţa personală potrivindu-se de astă dată cu alegerea editorului. Şi aş fi foarte fericită dacă mi s-ar da ocazia să traduc Degete mici.


Jan Willem Bos este traducător, lexicograf, scriitor şi editor. Studiile de limbă şi literatură română la Universitatea din Amsterdam au fost urmate de un interes crescând pentru cultura românească şi pentru popularizarea ei. În domeniul traducerii din literatura română, palmaresul său este prodigios: a abordat toate genurile - proză, poezie, teatru – şi autori la fel de diferiţi precum Mircea Eliade, Sorin Titel, Norman Manea, Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Matei Vişniec, Gabriela Adameşteanu, Valeriu Butulescu. Cei care încă nu ştiu cât de vechi este interesul lui Jan Willem Bos pentru România vor avea prilejul să afle din volumul „Verdacht”.Mijn Securitatedossier (Atlas, 2009), care va apărea curând şi la Editura Trei („Suspect”. Dosarul meu de la Securitate), în traducerea Alexei Stoicescu.

„De ce limba română?” cred că e o întrebare la care am răspuns la fel de des ca la întrebarea „ce mai faci?”. Dar de fapt, de ce nu? Nici privit din Olanda, studiul limbii române nu pare o opţiune evidentă după absolvirea liceului. În cazul meu este o poveste mai lungă. Varianta cea scurtă este că voiam să studiez filologia, dar nu voaim să fiu profesor de liceu, aşa că am eliminat engleza, franceza, germana..., dar nici prea departe de casă nu voiam să plec, aşa că am eliminat coreeana, swahili, hindi....
Prima mea întâlnire cu literatura română a fost la facultate, datorită profesorului Sorin Alexandrescu. Fiind printre puţinii vorbitori nativi de neerlandeză care cunoşteau româna, am fost rugat să mă ocup şi de câte o traducere. „Botezul meu de foc” a fost cu poezia lui Leonid Dimov, prin 1977, cu ocazia festivalului de poezie „Poetry International” de la Rotterdam. Nu cred că eram pregătit pentru o poezie atât de dificilă, şi probabil că nu i-am făcut dreptate lui Dimov. A fost însă începutul prieteniei care s-a legat între noi. Apoi a urmat volumul Sorin Titel; şi cu el am fost prieten bun şi am regretat foarte mult dispariţia lui prematură. Îi cunosc personal pe mulţi dintre scriitorii contemporani şi mă bucur că sunt în relaţii de prietenie cu Mircea Cărtărescu, pentru că lucrez de câţiva ani la Orbitor, al cărui prim volum a apărut în Olanda în 2010, volumul doi urmând să apară anul acesta.

*

De cele mai multe ori, cărţile pe care le-am tradus au fost propuneri făcute de mine editurilor. Un caz spectaculos a fost chiar Orbitor. Încercam de câţiva ani să găsesc o editură dispusă să publice trilogia, dar toate dădeau înapoi când aflau că e vorba de 1480 de pagini. Apoi a apărut în Germania traducerea lui Gerhardt Csejka a primului volum, care a fost foarte bine primit de critică şi de cititori. Atunci, dintr-odată, patru edituri olandeze s-au arătat şi ele interesate. Mă bucur aşadar că romanul lui Cărtărescu va apărea până la urmă şi în Olanda, dar mă simt frustrat că nu am nici o şansă cu propunerile mele atunci când nu vizează o carte de succes internaţional.

*

În privinţa literaturii clasice, nu pot să mă refer decât la situaţia din Olanda: cu mulţi ani în urmă m-am interesat la editura pentru care lucram ca traducător şi redactor-colaborator dacă ar vrea să publice literatură română din perioada interbelică (mă gândeam la Camil Petrescu); respingerea a fost categorică. Chiar recent, în toate discuţiile pe care le-am purtat cu diferiţi editori, preferinţa pentru literatura contemporană a fost clar exprimată. Personal, mai am o speranţă, şi o ambiţie: vreau să-l public pe Mateiu Caragiale în Olanda. Am tradus primul capitol din Craii de Curtea-Veche, pe care îl las din când în când pe la câte o editură; din păcate însă, deocamdată nu sunt perspective.

*

Care este cuvântul preferat în limba română?

Mariano Martín Rodríguez:
Primejdie.

Laure Hinckel:
De mulţi ani, ador cuvîntul zorzoane.

Anita Bernacchia:
Oglindă.

Marina Gessner:
Încă de la primul meu contact cu limba română, la cursurile de fonetică comparată a limbilor romanice, mi-au plăcut cuvinte precum veveriţă, bivoliţă.

Jan Willem Bos:
Nu cred că am chiar un cuvânt preferat, dar îmi plac cuvinte precum samavolnicie, capuchehaie şi combinaţii de genul pierde-vară, zgârie-brânză. Apoi, mi-au plăcut întotdeauna cuvintele care nu au echivalent în neerlandeză, cum ar fi bobârnac sau cuscru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara