Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cine chiamă pe cine? de Dan Hăulică

Silvia! – suna tonic şi brusc, în ultimele ei luni, apelul telefonic pe care-l adresa Cristina, la ore neconvenţionale, cîteodată spre miezul nopţii. Silvia Radu tresare şi acum, emoţionată, la amintirea acestei cordiale urgenţe, parcă voind s-o trezească, fără greş, din vreo delăsare placidă.
Tot ea, artistă plină de elan şi prietenă statornică, mi-a prilejuit, zilele trecute, surpriza unor fotografii ce ne reunesc la Roma, la începutul anilor ‘90, cînd inauguram acolo darul făcut de România Italiei, prin statua de bronz a Împăratului Traian, magnific izbîndită din inspiraţia şi truda lui Vasile Gorduz. Nu le aveam, acele mărturii, poate le rătăcisem, – m-am prins pe firul lor, într-o acută reviviscenţă, a evenimentului şi a gratitudinii la care ne obligă pentru totdeauna sculptorul.

Iată-ne, comunicînd firesc, în arrièreplan se citeşte o lucrare a Silviei, bronzul veridic şi ataşant portretizînd-o pe Giovanna Amaduzzi. Onoram invitaţia Secretarului General al Senatului Italian, în apartamentul său, printre cunoscuţi din lumea diplomatică, – atmosferă de regăsire destinsă. În picioare, îndărătul Cristinei, mai degrabă expansiv, protector, cobor braţul către al ei, uşor ridicat spre mine, degetele noastre desenează împreună o figură neaşteptată, spontan asemenea unui potir. Ea, într-un sever tailleur negru, la gît cu un colan ca un torques auriu, se integrează desigur ambianţei, prevenitor uimită, nu fără o încordare de antenă vibrînd : dreaptă, în aşteptarea unui mesaj numai de ea auzit.

I se ghicesc, pe reverul impecabil, elitrele deschise ale unui scarabeu metalic, – într-una din imagini îşi duce într-acolo mîna, pe piept, – gestul, la ea obişnuit, concordă cu o expresie întrebătoare. Mă fulgeră, pentru o clipă, nălucirea unui intens moment de artă, trăit împreună, tot la Roma, cînd îi împărtăşeam revelaţiile geniului incomod care a fost Caravaggio. Locul care ne ţintuia fericiţi era biserica San Luigi dei Francesi, celebra capelă Contarini, cu ciclul frapant închinat apostolului Matei, despicînd între ele, la 1599, două mari secole de pictură.
Rememoram, fără să vreau, ceea ce răstoarnă acolo orice comună aşteptare şi orice suficienţă confortabilă a privirii. Un clar-obscur fără obîrşie explicită, o masă pe care zac pungi şi registre de conturi, la ea publicanii absorbiţi să numere bani, unii cu spatele întors către miracol: din marginea tabloului, Christ întinzînd un braţ ca o cumpănă prelungă, lansînd chemarea implacabilă, abruptul Urmează-mă! către Matei; în centrul compoziţiei, acela, cu dreapta încă printre bani, cu indexul stîngii designîndu-se stupefiat pe sine; sub fascinaţia gestului christic, care îl reia pe acela al lui Adam din Sixtină, cînd primeşte viaţă de la Domnul ; şi care raportează această privilegiată Chemare la orizontul Genezei.
Mă uit la mîna stîngă din fotografie a Cristinei, întoarsă la fel înspre sine, interogativ, căutîndu-şi cumva identitatea profundă.... Imaginile pe care le am sub ochi, în aceste mărturii, nu mă pot împiedica să le citesc altfel decît banal, – ca şi cum un dincolo ar fi poposit deja în alcătuirea lor de taină. Şi îmi fac irupţie în memorie, laolaltă, etapele unui întreg itinerar, ce ne-a purtat pe urmele lui Caravaggio, dînd ocol Siciliei, confruntaţi la Messina cu spectrala Înviere a lui Lazăr, apoi trecînd în Malta, unde creştetul retezat al Sfîntului Ioan Botezătorul fierbe de un roşu clocotitor, fără precedent în pictură ; unde creatorul vijelios a avut curajul să semneze chiar în sîngele victimei sacre, desemnîndu-se cu numele lui, recent primit la noviciat, Fra Michelangelo....

Prieteni generoşi mi-au trimis de curînd un buchet luxuriant, aş spune imperial, de trandafiri în variaţiuni de roz pal. Era în ajunui zilei cînd aniversam căsătoria noastră. Se petrecuse, ritualul nostru solemn, a doua zi după Sfîntul Gheorghe, sărbătoarea respira mirozne de frunze ivindu-se proaspăt, într-o lumină, crudă încă, de Armindeni. Acum, peste ani, profuzia aceasta floreală nu putea să încapă într-o cameră de spital, am desfăcut din ea un larg mănunchiu, care se cerea la căpătîiul Cristinei. Obrazul mi-a atins răcoarea dalei albe de la mormînt, mi-a răsărit în faţă gestul cu care o închinam pe frunte, ca pe copii, oricît de tîrziu, la culcare.

Cînd m-am întors la spital, florile rămase acolo mă aşteptau împăcate, consimţeau, nicicum rebele, ca un buchet de Odilon Redon tandru şi blînd, la contactul mîinii care încerca să le rînduiască armonios. Mi-a revenit simetric, de departe, litania unui poet uitat, – „Ce îndurător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor plăpînde!” Şi mi-am spus, în această clătinare de nepătruns : Oare ştim, cine chiamă pe cine?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara