Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Cîine bun, cîine rău de Ioan Holban

Mai ales în timpul alegerilor locale, generale, europene, mondiale, universale, renaşte, invariabil, o problemă, una fără ieşire (de n-ar fi fost Caţavencu, cu a sa replică de neuitat: "Din această dilemă nu puteţi ieşi. Am zis!"): cîinii maidanezi, comunitari, vagabonzi, fără stăpîn, cum s-au numit, în vremurile noastre, după vrere, după port. Orice candidat la consilii locale, judeţene sau la Parlament trebuie să răspundă la întrebarea "cum vedeţi rezolvarea chestiunii cîinilor (mai rău : haitelor de cîini) vagabonzi?" Răspunsurile sînt totdeauna în doi peri, să nu se supere cei care vor să-i ocrotească, dar nici cei care vor să-i extermine: la fel de mulţi, probabil şi, desigur, toţi votează (o singură excepţie, după ştiinţa mea: un candidat la Primăria Iaşului, în anul 2000, din partea unui "partid istoric", voia să facă o megaafacere pentru economia dulcelui tîrg, promiţînd că, din scaunul de la Palatul Roznoveanu, va negocia, pe mulţi bani, un contract de export al cîinilor maidanezi ieşeni în China; să fi văzut, atunci, prosperitate şi la noi). Cînd e să se ia o decizie, se ivesc oameni agitaţi, asociaţii nervoase, anonimi încruntaţi, scrisori deschise şi închise, O.N.G.-uri cu fonduri europene şi, implicit, autorităţi care spun ce şi cum; unii strigă "la luptă!" şi propun (stră)vechea ciomăgeală românească ori subtil-renascentista otrăvire sau, cu fineţea omului de azi, eutanasierea; alţii strigă "în tranşee!", iau poziţii de apărare şi vorbesc despre milă, afecţiune, adăposturi. Toată lumea polemizează pe blana cîinelui, se face vorbire despre oameni (,suferă ca un cîine", "a murit ca un cîine"), despre starea vremii (e frig, urît "să nu dai nici un cîine afară" sau vremea e "cîinoasă"), despre proşti (,cîinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia"), despre supunere şi fidelitate (merge după X "ca un cîine"), iar poetul de acum un veac şi mai bine exclama: "Şi cîne eu ţi-am fost!".

Problema e veche, de cînd lumea şi mitologiile sale. Vechii indieni, în Pancatantra, ziceau astfel: "Chiar şi într-un cîine nu se dă cu piciorul, de frica stăpînului"; peste milenii, Putin şi-a luat căţeluşa Connie, iar cîinele lui George W. Bush, Barney, este vedetă de cinema: a jucat în nouă filme, iar Casa Albă a dedicat un site aventurilor sale. Domesticit, după unii, în jurul anului 50.000 î.H., cîinele e zeu şi diavol; zeu, la egipteni, cu numele de Anubis, la celţi e un totem, la georgienii din Caucaz e un cîine înaripat care îl slujeşte pe eroul semizeu Amirani, la armeni e Arţibur care i-a scos pe oameni din păduri, la creştini e un simbol al fidelităţii şi vigilenţei, însemn al sfinţilor Bernard şi Benedict, iar ordinul călugărilor dominicani (care înseamnă Domini canes: "cîinii Domnului") avea drept emblemă efigia unui cîine alb, prin Africa şi Oceania, cîinele e "spirit al grîului" şi erou civilizator, descoperitor al focului şi iniţiator în viaţa sexuală, la greci, cîinii însoţesc pe zeiţele Artemis, Hecate şi Proserpina; creatură diavolească e cîinele la aceiaşi greci, cu numele Cerber, păzind infernul lui Hades, la koreacii din Kamciatka, cîinii sînt spînzuraţi în vîrfuri de pari pentru "a omorî diavolii", cîinele negru, prin diverse mituri periferice, însoţeşte pe vrăjitori, la rabi, se crede că îngerii nu păşesc în casa unde este un cîine, iar djinii, spiritele rele, iau înfăţişarea patrupedului; azi, mai e şi filmul horor Cîinele din Baskerville, cîte şi mai cîte...

Dar la români? Strămoşii care ne-au transmis miturile lor, s-au împărţit - bun, etern, fascinant obicei! - în două tabere. Unii ne spun astfel. Căpcăunii sînt uriaşi cu cap de cîine, care au trăit în peşteri, văgăuni, păduri întunecate (în romanul popular Alexandria, se zice că Alexandru Macedon "ajunse la o ţară cu oameni căpcăuni, dinainte de obraz de om, iar dindărăt cap de cîine ce latră cîineşte"), prindeau oameni, îi puneau "la îngrăşat, dîndu-li-se miez de nucă şi pîine, apoi sînt fripţi în cuptor şi mîncaţi"; rău e şi Căţelul Pămîntului (numit Ţîncul Pămîntului sau Orbetele Pămîntului), trăieşte sub pămînt, mai ales în preajma cimitrelor din afara satelor, crucilor şi troiţelor de hotare sau la răspîntii de drumuri, glasul lui strident şi lugubru, un fel de lătrat a pustiu, auzindu-se în noapte pînă în zori, tulburînd somnul oamenilor şi odihna veşnică a morţilor: "Cînd noaptea urlă cîinele la casă, e semn că va muri cineva din casă sau cei din casă au să se mute în altă parte", ne învaţă Artur Gorovei, iar Eminescu, în Strigoii, scrie: "în numele Sfîntului;/ Taci s-auzi cum latră/ Căţelul Pămîntului/ Sub crucea de piatră!" Ceilalţi români vechi, din tabăra adversă, ziceau altceva: cîinele L-a ajutat pe însuşi Dumnezeu să adune pămîntul ("să încăputeze pămîntul sub cer"), Sf. Miercuri, Sf. Vineri şi Sf. Duminică au cîte o "căţeluşă cu dinţi de fier şi cu măsele de oţel", semnificînd puterea lor asupra morţii, dar şi asupra vieţii. Contemporanii nu se lasă mai prejos: unii atîrnă la poarta casei o tăbliţă pe care scrie "cîine rău", iar alţii, mai inventivi, vor să pună la o nouă treabă pe cîinii din rasa Border Collie; zice o ştire de presă: "Aeroportul "Henri Coandă" este invadat de ciori, porumbei, vrăbii şi alte păsări care pun în pericol siguranţa zborurilor, deoarece pot fi aspirate oricînd în motoarele aeronavelor cărora le pot creat defecţiuni iremediabile. Pentru a alunga păsările din zonele unde operează aeronavele, conducerea Aeroportului pune la bătaie peste 500.000 de euro pentru achiziţionarea unor cîini din rasa Border Collie, care vor avea misiunea permanentă de a alunga păsările. Metoda este folosită cu succes în Amsterdam şi este destul de ieftină, comparativ cu altele. Consiliul Internaţional al Aeroporturilor a precizat că folosirea cîinilor pentru alungarea păsărilor este una dintre cele mai eficiente metode".

Cîinele bun, cîinele rău? Cel care ţi se uită în ochi, te ghiceşte şi te ajută, te apără? Cel care te latră, te muşcă, se uită la tine ca un diavol, te urmăreşte să te termine într-un colţ întunecos dintr-o noapte de toamnă ceţoasă? Pare că azi nu s-a schimbat nimic de milenii. Cei cărora le e frică şi strigă "la luptă!" şi, deopotrivă, cei cărora le plac patrupedele şi strigă "în tranşee!" au, desigur, cîte ceva din genele strămoşilor. într-un anume fel n-am părăsit, încă, peşterile, văgăunile şi pădurile epocii de piatră; şi nici miturile care pulsează în strigătele de fiecare zi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara