Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Cine are curajul să reediteze o carte despre artă? de Petre Tănăsoaica

În 1996, au trecut de atunci, iată, 21 de ani, Centrul Soros pentru Arta Contemporană finanța una dintre cele mai interesante acțiuni din spațiul artelor vizuale, o expoziție di granda, la etajul 3/4 al Teatrului Național din București, rămasă celebră, și la Muzeul Donațiilor (astăzi dispărut) intitulată „Experiment. Arta românească după 1960“! Imaginați-vă doar ce mobilizare de forțe a putut să reunească criticul și istoricul de artă, dar și profesorul de istoria artei, îmi place să spun, Alexandra Titu, pentru acoperirea unei astfel de cronologii; expoziției i-a urmat apoi un catalog cu peste 600 de pagini, astăzi o raritate greu de recuperat de la colecționarii de carte de artă, în care s-au așezat, cu ajutorul criticilor Ioana Vlasiu și Ioan Horga, dar și al artistei Marilena Preda Sânc, materiale care ilustrau aproape patru decenii de artă contemporană românească. Puțini sunt însă cei care își mai aduc aminte că acestor întâmplări fericite din istoria artei contemporane i-a urmat o excelentă carte, purtând aproape același titlu ca și expoziția din 1996, Experimentul în arta românească după 1960, semnată de Alexandra Titu, la Editura Meridiane, în colecția acesteia despre artă și civilizație, unde au apărut atâtea cărți care au constituit suportul informării specialiștilor din domeniu, dar și al iubitorilor de artă, pur și simplu. Cartea apărea în anul 2003 și avea să fie de negăsit în librarii și, cu atât mai puțin în bibliotecile publice, deloc interesate parcă să-și țină la zi completarea colecțiilor, pentru că, bănuiesc, nici tirajul acesteia n-a fost unul... ca pe vremuri!
Nu-mi pot da seama de ce nicio editură n-a fost interesată să reediteze cartea despre care scriu acum aici, pentru că în materie de urmărire a cronologiei artei românești, în sensul de editare a unor cărți care să se așeze într-o istorie coerentă în acest domeniu, România nu stă deloc așa cum ar merita: înălțimea pe care a atins-o arta românească, chiar și în perioadele de mare tristețe, când instituțiile de propagandă, plantate de Moscova pe teritoriul României, după anul 1948, au luat în supraveghere totală breslele și producătorii independenți de artă și literatură, instaurând realismul socialist în cultură, merită o istorie la zi. Nu întâmplător am luat în vizor anul 1948, pentru că acesta este pragul de unde pornește o altă carte, semnată de criticul de artă Magda Cârneci, care a primit de la data primei editări și până acum mai multe reeditări, cu completările de rigoare, pe măsură, probabil, ce autoarea și-a reașezat informațiile într-o grilă mai bună de judecată. Dacă Alexandra Titu ar fi coborât cu încă un deceniu mai jos, probabil că am avea acum două cărți ce ar fi acoperit chiar toată suprafața de timp dominată de ideologia comunistă.... dintr-o perspectivă comparatistă cu fenomenele ce se derulau, mai deschis spre Occident, scrie Magda Cârneci, în celelalte țări socialiste față de România și sincron, ținând pasul cu experimentele prin care trecea arta în Occidentul de care fusesem desprinși brutal după Al Doilea Război Mondial, la Alexandra Titu. Intrarea în cartea Experimentul în arta românească, a Alexandrei Titu, se face cu punerea la punct a unui instrumentar ce tinde să fie, prin felul exhaustiv în care sunt inventariate – și metabolizate – teoriile cele mai importante care s-au ventilat în spațiul dezbaterii teoretice și filozofice care au amprentat evoluția artelor vizuale, știința și cercetarea, dar în același timp, criticul de artă operează, pentru a clarifica mai ales cum se obiectivează aceste teorii, la limpezirea unor momente ce definesc contextul istoric. Este limpede că nu putea să intre în această analiză, pe care o abordează poate prea meticulos, cu un exces de zel ieșit din comun, nelăsând să-i scape nicio fațetă a problemei identificării resurselor care au schimbat continuu perspectivele, dacă nu lua în considerare teoriile care se desfășoară pe fenomenul globalizării, al schimbului energetic, nu întotdeauna în termeni amabili, ba dimpotrivă, dintre centru și margine, al surdelor confruntări pe de altă parte, feroce, în definitiv, dintre sistemele care-și revendică întâietatea, dar și felul în care se scurge prin crăpăturile zidurilor dintre ele un flux de experimente care generează corpusul comun al curentelor, echilibrând balanța unor căutări ce tind să acopere nevoile estetice ale momentului analizat. După ce fixează parametrii în care se va așeza materialul documentat asupra artei contemporane românești, Alexandra Titu își conduce textul critic pe o narațiune consistentă, punând în același coș cronologia cu analiza fenomenului aflat în discuție, astfel încât se întrevede de la primele rânduri ale acestei secțiuni a cărții o poveste excepțională; este o diferență între prima parte, cea a instrumentalizării subiectului, după cum am scris mai înainte și această a doua parte, unde practic sunt luate în primire toate fenomenele semnificative ale artei românești, pe traseul celor aproape patruzeci de ani de istorie în care au conviețuit, intrând și ieșind dintr-un val în altul, artiști care sunt astăzi nume de manual.
Dacă prima parte a cărții are o tăietură rece, având pretenția să nu scape nimic din ce oferă bibliografia contemporană – și amintesc aici că vizitează cu lejeritate teoriile despre postmodernitate ale lui Baudrillard, dar și pe cele ale lui Lyotard, în partea a doua, cartea își îmblânzește tonul, dând ușoare speranțe și cititorului mediu că ar putea să se înfrupte din constatările și evaluările criticului, de parcă în spatele său s-ar afla un scriitor, lăsat puțin în urmă, dar prezent, totuși, acolo, cerându-i clemență specialistului sau mai degrabă îngăduința de a-și regăsi în text surpriza întâlnirii cu emoția produsă de artă. Iar această senzație vine tocmai din limpezirea textului aflat mereu sub presiunea sintezei, pentru a acoperi integral suprafața artei experimentale, în fapt o istorie fără goluri asupra căreia nu-ți poți arunca decât o privire și atât, folosindu-te de mijloacele întocmirii unui dicționar coerent; calitatea selecției apropie, totuși, ca stil această parte a lucrării de genul enciclopedic, cu specificația că în comparație cu alte lucrări, cum ar fi de exemplu Dicționarul de artă modernă și contemporană, avându-l ca autor pe Constantin Prut, soțul doamnei Alexandra Titu, aici sunt consemnate in extenso și momentele cele mai importante ale fenomenului curatorial, cum se întâmplă cu cele în care sunt antrenate lucrările unor artiști, precum Ion Bitzan, Horia Bernea, Grupul Sigma, Mihai Olos s.a. Nu rămâne pe dinafară în niciun caz preluarea unor experimente care introduc în discuție materiale de lucru ce amintesc de îndrăznețele colaje ale dadaiștilor, de cercetările care-i duc, de exemplu, pe artiștii de la Timișoara, din grupul amintit mai înainte deja, să apeleze la folosirea unor obiecte gonflabile în care materia de lucru este... aerul, de ieșirea din spațiul tabloului a lui Romulus Nuțiu pe obiecte recognoscibile, ce devin pur și simplu suporți de culoare; de același truc va profita și Andrei Cădere, aflat la Paris, când introduce în expoziții bastoane riguros egale, obsesiv egale, ilicite, ca și prezența sa, un étranger, în Orașul Luminilor! Cât succes au acești artiști în epocă se consemnează de Alexandra Titu când scrie despre prezența la Edinbourgh a lui Paul Neagu, a lui Horia Bernea, a lui Ilie Pavel în Elveția, a timișorenilor la Nürnberg.... La ce bun acest text, vă veți întreba, despre o carte scrisă acum aproape douăzeci de ani!? Cred că este necesară încă în peisajul criticii actuale prin informațiile livrate despre arta românească pe un tronson de timp ce tinde să scape din atenția noastră; poate fi oricând un instrument de lucru pentru tinerii critici, lipsiți deocamdată de o istorie coerentă a artei contemporane românești!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara